Main menu

header

cotnari wide

649 33 1de Andrei Dicu şi Adrian Barna

Vrindavan, „Oraşul văduvelor”, este un adăpost din India în care femeile rămase fără soţi trăiesc conform vechilor reguli şi suportă o mulţime de constrângeri. La fel se întâmplă şi în Uganda, unde alungarea văduvelor de pe proprietăţi este o practică larg răspândită. În Nepal şi în Bangladesh, comunităţile de văduve din oraşele-temple atrag femei hinduse, dar existenţa lor nu e deloc roz. Vă invităm la un scurt periplu prin viaţa dură a acestor femei...

Vrindavan, simbolul umilinţei

Vrindavan este un adăpost pentru nefericitele care n-au altă vină decât aceea că le-au murit soţii. Uliţele sunt întunecate, neasfaltate, pline de băltoace, de noroi şi de excremente proaspete de vacă. Voluntarii aduc în fiecare dimineaţă un cuptor şi fierb un cazan cu ceai, mare cât capacitatea unei căzi. Văduvele ştiu că trebuie să ajungă cu noaptea-n cap şi să-şi ocupe locurile pe covoraşele de cârpă, încercând să-şi ferească poalele sariurilor de noroi. Dacă vin prea târziu, adio ceai! Sau, mai rău, riscă să-i piardă pe aceiaşi voluntari care, câteva străzi mai sus, aduc terci cu orez. În India, primul indiciu că o femeie şi-a pierdut soţul este îmbrăcămintea sa, albă. În Vrindavan le vezi mergând în grupuri mici, ca nişte nori trişti. Nimeni nu a făcut un recensământ, dar, potrivit postului National Geographic, unele raportări indică 2.000, 3.000, chiar 10.000 de femei. Oraşul şi aşezările vecine sunt pline de temple închinate zeului hindus Krishna şi de ashramuri (sihăstrii) în care sunt intonate, nonstop, cântece religioase. Văduvele câştigă o mâncare caldă ori o rogojină dacă intonează aceste melodii fără oprire, ore în şir. Poate fi considerată o „binecuvântare” dacă ne gândim că, în urmă cu sute de ani, în unele comunităţi hinduse, femeile erau arse pe rug de vii lângă trupul bărbatului mort... Rămân însă alte cutume. Chiar şi familiile care nu scot în stradă o văduvă, alungând-o din sânul familiei, îi pot zice că rolul său s-a terminat. Vasantha Patri, psiholog din Dehli, spune că „o femeie pe veci împovărată de nenorocul de a-i fi supravieţuit soţului este fizic în viaţă, dar moartă pentru societate”.

Stigmatizarea nu provine din scrierile religioase

649 33 2Meera Khanna, o scriitoare din Dehli care lucrează pentru o organizaţie de apărare a văduvelor, a observat că stigmatizarea acestora nu provine din Vede, scrierile religioase hinduse, ci din generaţii întregi de tradiţii represive. „Nu scrie nicăieri că o văduvă trebuie să ducă o viaţă austeră. Există chiar un verset care spune: «Femeie, de ce mai plângi după bărbatul care nu mai este? Ridică-te, ia mâna unui bărbat care trăieşte şi începe o viaţă nouă»”.

Moarte pentru societate

În India au loc, lunar, o mulţime de sărbători la care însă văduvele nu mai sunt primite. Practic, după decesul soţului, femeia e şi ea moartă pentru societate. „După ce rămâi văduvă, ţi se spune că nu mai ai voie să participi la niciun festival, dar noi vrem ca aceste doamne să-şi trăiască vieţile, să facă parte din societate”, spune Vinita Verma, vicepreşedinta Suşabh International, o organizaţie care acordă servicii şi mici subvenţii lunare văduvelor din Vrindavan şi care a început să organizeze evenimente pentru aceste femei. Recent, magnatul Raj Loomba a cerut şi el ONU să instituie o zi anuală a văduvelor.

Bosniacele, chinuite de abuzuri

649 33 3În anii ’90, oamenii care treceau pe lângă Centrul Sportiv din Tuzla le puteau vedea pe văduvele musulmanilor din Bosnia-Herţegovina, strămutate din oraş cu camioanele, în timp ce soţii lor erau împuşcaţi. Bărbaţii le spuneau: „După ce scap, ne vedem la Centrul Sportiv”, dar nu mai ajungeau niciodată. Apoi, văduvele încercau să-i găsească şi să-i îngroape, dar s-au lovit de nepăsarea autorităţilor. Este de notorietate cazul unei anume Mirsada Uzunovici, care a depus o mulţime de plângeri şi care nu şi-a îngropat bărbatul până în 2015, deoarece nu primise decât bucăţi din corpul acestuia... Asta pentru că, după violuri, traume, izolare şi mizerie financiară, femeilor bosniace li s-a mai adăugat o nouă traumă. Ca să poată fi reînhumate cu funeralii în morminte individuale, osemintele din Srebrenica trebuiau identificate bucată cu bucată. Investigaţiile criminalistice, potrivirea oaselor şi a fragmentelor de corp cu mostrele de ADN provenite de la rude au fost făcute de o organizaţie înfiinţată după Războiul din Bosnia, numită Comisia Internaţională pentru Persoane Dispărute. Cele care au cerut să se ţină evidenţe şi să se facă socoteli au fost femeile. Ele au insistat să existe un singur cimitir, special înfiinţat, au căutat fotografii ale celor dispăruţi, au organizat lunar proteste în stradă, pentru ca rămăşiţele fiecărui bărbat să fie găsite, ucigaşii să fie judecaţi, iar cuvântul „genocid” să rămână întotdeauna legat de masacrul din Srebrenica. Cu toate acestea, de multe ori, strădania lor a fost în zadar, pentru că, potrivit datelor neoficiale, încă mai sunt căutaţi în jur de 25 de comandanţi militari declaraţi criminali de război, care au fugit de mult în străinătate.

„A lua cu japca”, made in Nepal și Uganda

649 33 4National Geographic a difuzat un documentar despre o femeie din Nepal căreia i s-a spus că, după moartea soţului, copiii săi vor fi ai familiei răposatului, casa şi recoltele nu-i mai aparţin, iar ea va deveni a treia soţie a cumnatului său. În Uganda, organizaţiile internaţionale au relatat cazul lui Solome Sekimuli, o femeie în vârstă de 54 de ani, din districtul Luwero. La o săptămână după moartea soţului, rudele acestuia au venit fluturându-şi armele, au intrat cu forţa în ziua înmormântării şi au încercat să-i smulgă proprietatea. O altă văduvă, Clare Tumushabe, însărcinată şi îndoliată, a fost convocată de membri importanţi ai clanului soţului său decedat. Ei au informat-o că, de acum, copiii nu mai sunt ai săi, ci ai lor şi că nu mai are voie să se atingă de nicio recoltă, fiindcă nici terenul gospodăriei nu-i mai aparţine. Mai mult, chiar şi pământurile, de aproximativ un hectar, pe care Tumushabe le moştenise de la tatăl său urmau să treacă, în întregime, în proprietatea lor. Femeia a refuzat şi i-a fost tăiată o mână cu o panga, o macetă africană cu lama lată. Alte văduve au avut mai mult noroc. Postul National Geographic a prezentat cazul lui Christine Namatovu şi al fiului său, Andrew, care trăiesc şi se consolează reciproc în casa pe care rudele prin alianţă au încercat să i-o confişte după moartea soţului. Namatovu a opus rezistenţă cu ajutorul avocaţilor şi i s-a făcut dreptate în instanţă.

„O femeie împovărată de nenorocul de a-i fi supravieţuit soţului este moartă pentru societate“ (Vasantha Patri, psiholog)

10.000 de femei duc o viaţă de coşmar în „Oraşul văduvelor”

ONU: „Sărace, tratate nedrept“

Rapoartele ONU făcute publice anul acesta estimează că „în lume există 259 de milioane de văduve şi aproape jumătate trăiesc în sărăcie. Chiar şi acolo unde legile le protejează drepturile, văduvele sunt, uneori, tratate nedrept. În zone din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia, ele sunt deseori afectate de discriminare, de abuzuri sexuale şi de confiscarea proprietăţilor şi a copiilor”.