Main menu

header

cotnari wide

de Claudia Stan

De câteva secole, Giulgiul din Torino constituie obiectul unor aprinse controverse, mai ales că nici la ora actuală nu se poate afirma cu certitudine care este perioada reală când a fost ţesut. Credincioşii creştini susţin că ar fi pânza cu care Iisus ar fi fost acoperit după coborârea de pe cruce, scepticii, că ar fi un fals. Provenienţa sa nu este pe deplin elucidată.

Ruşii susţin că au elucidat misterul
Una dintre cele mai importante piese ale creştinătăţii este acest Giulgiu, cu o lungime de 4,36 m şi o lăţime de 1,10 m, trupul şi chipul imprimate pe el se crede că ar fi ale lui Iisus. Conform Bibliei, apostolii Ioan şi Petru au intrat a treia zi de la moartea Mântuitorului în mormânt pentru a-I îngriji trupul. Au găsit în schimb doar acest Giulgiu, ce era impregnat cu sângele şi cu sudoarea lui Hristos. Interesul pe care acest veştmânt l-a stârnit de-a lungul anilor a atras atât critici, cât şi slăviri. Experţii ruşi susţin că au reuşit să reconstituie împrejurările ultimelor zile de viaţă şi ale execuţiei lui Iisus. Totodată, analiza amprentelor a dus la concluzia că persoana al cărei chip este imprimat este bărbat şi că a fost lovit cu biciul şi suspus la chinuri greu de suportat.

În anul 2010 va avea loc o expunere solemnă
După unele surse istorice, Giulgiul ar fi fost dus din Ierusalim, după moartea lui Iisus, regelui Abgar din Edessa (astăzi Urfa - Turcia), care l-ar fi ascuns într-un perete al cetăţii. În secolul al VI-lea ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa la Constantinopol, de unde cruciaţii l-ar fi transportat în anul 1204 în Franţa. Prima prezentare publică a Giulgiului în Europa a avut loc în anul 1357, la Lirey (Franţa). Mai târziu a fost donat casei princiare de Savoya (Franţa), ca apoi, în 1578, să fie predat Domului din Torino. În 1931, cardinalul din Torino a încuviinţat expunerea acestuia publicului, deoarece se spunea că husa cu care a fost învelit Giulgiul este făcătoare de minuni. În martie 1983, Sfântul Giulgiu a intrat în posesia Vaticanului, cu condiţia păstrării sale în relicviarul Domului din Torino, iar în urmă cu un an, Papa Benedict al XVI-lea a declarat: „În primăvara lui 2010 va avea loc o expunere solemnă a Giulgiului, fiind o ocazie potrivită de contemplare a Feţei misterioase care vorbeşte în tăcere inimilor oamenilor, invitându-i să recunoască acolo faţa lui Dumnezeu”.

Minunea dumnezeiască
Rănile ce sunt reproduse pe Giulgiu corespund suferinţelor descrise de paragrafele biblice. În umărul drept există o pată extinsă, ce face dovada purtării unui obiect greu, cum era Crucea, iar nasul şi maxilarul stâng au fost zdrobite. În prezent, materialul prezintă numeroase găuri, rămase în urma incendiului din 1532, dar şi pete de apă de la stingerea acestuia. Încă de atunci s-a constatat că pe Giulgiu apar două amprente, partea din faţă, dar şi cea din spate a unui bărbat dezbrăcat, biciuit şi crucificat. De asemenea, locul unde este încheietura de la mâna stângă indică o rană destul de adâncă. Mâna dreaptă este acoperită de mâna stângă, arătând modul de răstignire tipic romanilor. Mai mult, rana de la picior corespunde locului prin care s-a fixat un cui prin ambele picioare suprapuse. Paralele între Evagheliile ce relatează răstignirea Mântuitorului şi raportul de medicină legală de acum trei secole duc la concluzia că Giulgiul este o minune dumnezeiască, ce a rezistat cu stoicism timpului.

Baraba eliberat, Iisus răstignit

Paştele nu se bazează pe un mit, o utopie sau o poveste, ci pe evenimentul istoric real al morţii şi învierii lui Iisus Hristos. Confruntat cu acuzaţii de blasfemie după ce Iuda Iscarioteanul l-a vândut pentru un pumn de galbeni, Iisus a fost arestat în Grădina Ghetsemani, după ce se rugase pentru ultima dată împreună cu ucenicii săi. După scurt timp a fost adus înaintea lui Pilat, guvernatorul Imperiului Roman, cel care avea puterea de decizie: fie să-L răstignească pe Iisus, fie să-L elibereze. Deşi ştia că El era nevinovat, frica de a avea un conflict cu liderii religioşi l-a determinat pe Pilat să lase mulţimea să aleagă între eliberarea lui Iisus şi a criminalului Baraba. Mulţimea a ales: Baraba a fost eliberat, iar Iisus, condamnat la moarte. Mântuitorul a fost dat pe mâna soldaţilor romani, care L-au bătut cu mare cruzime. Punându-i-se o cruce în spate, I s-a poruncit să o ducă pe străzile Ierusalimului, până la dealul Golgota. Ţintuit pe cruce, Iisus a înţeles că Tatăl L-a părăsit din cauza păcatelor lumii pe care El le-a luat asupra Sa. După ore de chinuri, Iisus a spus „S-a sfârşit” şi „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. Trei zile mai târziu, Iisus Hristos a înviat din morţi, biruind păcatul şi moartea.

Marama de la Manoppello

Una dintre cele mai tulburătoare imagini ale Mântuitorului Iisus Hristos, considerată „mama tuturor icoanelor”, este o relicvă păstrată în sanctuarul fraţilor capucini „Sfânta Faţă” din Manoppello, din regiunea italiană Abruzzo. Este vorba despre chipul imprimat pe marama cu care Veronica a şters faţa lui Iisus pe drumul crucii. Cercetări recente efectuate asupra relicvei pun în evidenţă o asemănare impresionantă cu chipul Mântuitorului de pe Sfântul Giulgiu de la Torino, ceea ce i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că marama de la Manoppello nu este altceva decât originalul pânzei cu care a fost ştearsă faţa Mântuitorului Hristos.

Legenda preotului Padre Pio

Stigmatele sunt reproducerea exactă, inclusiv ca poziţie, a rănilor lui Iisus, conform studiilor efectuate asupra Sfântului Giulgiu din Torino. Legenda spune că pe Pământ există în permanenţă 12 purtători de stigmate. Când unul dintre ei moare, apare altul, aceştia simbolizându-i pe cei 12 apostoli. Deşi este un fenomen rar, există totuşi destule informaţii despre cazuri concrete de stigmatizare.

Cazul călugărului capucin Padre Pio rămâne unul de referinţă în istoria stigmatelor. Acesta a fost primul preot catolic care a purtat pe trup rănile lui Iisus. Excepţional este faptul că Padre Pio a purtat stigmatele 50 de ani!, până în 1968, când i-au dispărut cu câteva zile înainte de moarte. În timpul vieţii, preotul a fost consultat de numeroşi medici, care nu au putut decât să admită că rănile sale sunt veridice.

Din punct de vedere medical, stigmatele nu pot fi considerate răni sau inflamaţii, deoarece ele nu se vindecă şi nici nu se tratează. Nici nu se infectează şi nici nu se descompun, nu necrozează şi emană adesea un miros plăcut, identificat de martori cu parfumuri florale sau cu acela de mir. Ele sângerează şi rămân constante şi nealterate mai mulţi ani, împotriva oricăror legi ale naturii.