de Silviu Ghering şi Alexandru Filcu
Am trecut și noi prin asta. Sau, cel puțin, cei mai mulți dintre noi. Proiecte megalomanice care s-au vrut dovada perenă a trecerii pe acest pământ a unor oameni care s-au crezut, vremelnic, deasupra tuturor semenilor. Dictatori cu fața mai mult sau mai puțin umană au vrut, cu orice preț, preț plătit cu sudoare și sânge de popoarele pe care le conduceau către noi culmi de civilizație și prosperitate - vă mai aduceți aminte?! -, să rămână în istorie cu proiecte, fapte, construcții, schimbări nemaivăzute. Majoritatea nebunești... De la Nicolae Ceaușescu la Muammar al-Gaddafi, de la Kim Ir Sen la Fidel Castro, de la Hugo Chavez la Saddam Hussein, toți au fost obsedați de cultul personalității. Pe care „cățeii” din preajma lor l-au exacerbat la cote monstruoase. Spre nenorocirea și umilirea popoarelor pe care le conduceau spre noi și noi culmi de fericire și bunăstare...
Ceaușescu, peste... Keops!
Haideți să începem turul mondial al ambițiilor faraonice de la noi. Casa Poporului de la București. Acum Palatul Parlamentului. 270 m pe 240 m, 86 m înălțime și 92 m sub pământ, 9 niveluri la suprafață și alte 9 subterane. Conform „World Records Academy”, a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil din lume ca suprafață (330.000 mp, după Pentagon), a treia ca volum (2.550.000 metri cubi, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral, Florida, și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic). Depășește cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt, deci poate fi numită pe drept cuvânt „faronică”! Începută în 1984 și nefinisată nici acum, este rodul imaginației megalomanice a lui Nicolae Ceaușescu. Președintele Republicii Socialiste România dorea să mute acolo principalele organe centrale ale regimului: Președinția, Marea Adunare Națională, Consiliul de Miniștri și Tribunalul Suprem. A „curățat” peste 7 kmp (peste 520 de hectare), adică 1/5 din București și a (i)mobilizat 40% din PIB-ul României pentru visul său. Drama a fost că a „ras” cartiere întregi, sute de case, de blocuri, de gospodării, a dezrădăcinat 42.878 de vieți...
Un nou Babilon în Irak
Saddam Hussein a fost rodul cel mai absurd al naţionalismului arab postbelic, care a pretins să le ofere musulmanilor un extraordinar sentiment de identitate comună, dincolo de religia musulmană, dar care a pricinuit numai violenţă, despotism, subdezvoltare economică, represiune, risipă, corupţie. Și un cult nemăsurat al personalităţii, axat, mai ales, pe exaltarea figurii sale ca a unui mare războinic de talia lui Saladin sau Nabucodonosor. Pentru că aceasta era principala obsesie a lui Saddam: să treacă în istorie drept un războinic nemuritor. Culmea este că pe Saddam l-a caracterizat întotdeauna faptul că nu înţelegea tocmai necesităţile... forţelor sale armate! Se încăpăţâna să aplice din birou tactici grandioase care de nenumărate ori s-au dovedit falimentare, niciodată nu s-a deranjat să se apropie de câmpul de luptă pentru a cunoaşte în amănunt situaţia şi nevoile trupelor sale. Ironia sorții pentru un călău profesionist ca Saddam a fost faptul că, la 30 decembrie 2006, tocmai nişte nepricepuţi l-au spânzurat folosind o frânghie... prea lungă! Fără să calculeze corect distanţa căderii în raport cu greutatea condamnatului!! Așa că execuția sa a trebuit să fie repetată pentru a „reuși”!!! Revenind la megalomania sa, după venirea la putere în Irak, în 1979, Saddam Hussein a dorit să redea măreția și splendoarea vechiului Babilon, ale cărui ruine fuseseră descoperite la Tikrit. Demersul său a devenit curând foarte personal, zeci de palate fiind construite începând din 1982 pentru a-l glorifica pe Hussein. Gigantice și maiestuoase la exterior, clădirile reflectă toate excesele regimului din interior: marmură italiană, chiuvete și clanțe aurite, candelabre de cristal încrustate cu pietre prețioase și decorațiuni care înfățișează războaiele „glorioase” pe care le-a... pierdut marele conducător.
Hotelul-fantomă de la Phenian
În 1987, „președintele etern” al Coreii de Nord, Kim Ir Sen, începea la Phenian construirea unui hotel care să „bată” toate recordurile mondiale, mai înalt și mai mare decât toate hotelurile din lume. Clădirea are o înălţime de 335 de metri și trebuia să fie gata până în iunie 1989. „Ryugyong” ar fi devenit, la acea vreme, cel mai înalt hotel de pe glob. Abia după 20 de ani, în 2009, a fost surclasat de „Rose Tower” din Dubai. „Ryugyong” a înghițit 80 de milioane de dolari până în anul 1992, când lucrările au încetat cu desăvârşire din lipsa fondurilor cauzată de prăbuşirea Blocului Sovietic. Salvarea a venit de la... egipteni (!): în aprilie 2008, după 16 ani de inactivitate, lucrările s-au reluat datorită companiei „Orascom Group”, care a investit masiv şi în reţeaua de telefonie mobilă a Coreii de Nord. Și care a cheltuit peste 112 milioane de lire sterline „doar” pentru refacerea faţadei clădirii. Clădirea are trei aripi, fiecare măsurând 100 m lungime, 18 m lățime și cu o înclinație de 75 de grade, care converg într-un punct comun, în vârf. Unde se găsește un trunchi de con de 40 m lățime, constând din şase etaje rotative, deasupra lor fiind încă şase niveluri fixe. Deşi oficialii de la Phenian au declarat că se află foarte aproape de final şi estimau inaugurarea Hotelului „Ryugyong” în decembrie 2012, au mai trecut patru ani şi nici vorbă de o încheiere cu succes a construcției. Sigur nu este decât că doar 150 de camere din cele 3.000 de încăperi ale mastodontului, cele aflate la etajele superioare, vor fi folosite pe post de spaţii de cazare. Celelalte spaţii au fost reproiectate pentru birouri, magazine, restaurante (nu mai puțin de... 27 dintre care 7 rotitoare!) şi săli de evenimente.
Gaddafi a visat la o mare Republică Arabă Unită...
Muammar al-Gaddafi este autorul mai multor proiecte nebunești de la lovitura de stat din 1 septembrie 1969, când a preluat puterea în Libia, atenție: fără nicio vărsare de sânge. În primul rând a visat mereu să realizeze vechiul vis al președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser, o mare „Republică Arabă Unită”. În 1974 i-au fost de ajuns câteva declarații timide, dar încurajatoare, ale vecinului său din Tunisia, Habib Bourghiba, ca să preia inițiativa. La 11 ianuarie trecea granița și se întâlnea cu președintele tunisian într-un hotel din Djerba. Acordul a fost semnat în mai puțin de o oră! Cei doi lideri se angajau să unească cele două țări într-un stat unic, botezat „Republica Arabă Islamică”, în care Bourghiba urma să fie președinte, iar Gaddafi, vicepreședinte. Au fost desemnați miniștrii și s-a anunțat un referendum. Se vorbea despre o nouă Constituție, despre un nou steag și despre o armată comună. A urmat însă deziluzia... La o întâlnire de la Geneva, la 25 ianuarie, o ceartă violentă între cei doi șefi de stat a pus capăt proiectului la mai puțin de 15 zile de la conceperea lui... ... apoi la un râu în... Sahara!
După fuziunea ratată cu Tunisia, lui Gaddafi i-a venit altă idee trăsnită: „construirea” unui râu în... deșert! Un șantier faraonic pentru a scoate apa de... sub nisipul Saharei și a o dirija spre culturile de grâu din nord și spre orașele de pe coasta Mediteranei! Lansat la începutul anilor ’80, proiectul ar fi costat 33 de miliarde de dolari și ar fi necesitat instalarea a 4.000 km de conducte. În martie 2009, la al V-lea Forum Mondial al Apei, în Turcia, oficialii libieni au prezentat ultimele detalii ale planului. Mulți experți s-au declarat îngrijorați de impactul ecologic al intervenției asupra naturii, dar Gaddafi considera proiectul „a opta minune a lumii”. N-a mai apucat să-l concretizeze. La 20 octombrie 2011 era capturat și ucis cu bestialitate de revoluționarii sătui de dictatura sa...
Fidel Castro, campionul discursurilor interminabile
„El Lider Maximo” a doborât multe recorduri la viața sa. 49 de ani în fruntea Cubei, 638 de atentate la viața sa, 23 de amante „oficiale” și alte câteva zeci doar „presupuse”, nouă copii recunoscuți și 17 „nelegitimi”. În 1998 a înregistrat un record original: un discurs de politică generală despre viitorul Cubei a durat 7 ore și 15 minute! Fără întrerupere!! Castro, la putere de la lovitura de stat din 1 ianuarie 1959, a făcut atunci un bilanț al lungii sale Președinții. În fața celor 595 de deputați care tocmai îl aleseseră pentru un nou mandat de cinci ani, a elogiat meritele socialismului în aproape un „schimb” de la orice fabrică! În 1986, la Congresul Partidului Comunist, la Havana, discursul său durase „doar” 7 ore și 10 minute... Fidel Castro și-a înscris numele în „Guinness Book of Records” în 1960, când a rostit la ONU un discurs de 4 ore și 29 de minute.
Hugo Chavez, un mare... prezentator tv
De la câştigarea alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 1998, cel mai tânăr preşedinte venezuelean a controlat în totalitate scena mediatică. Şapte televiziuni, 23 de posturi radio și peste 60 de ziare erau direct legate de putere. Legea îi permitea președintelui să folosească oricând spațiul de emisie al televiziunilor pentru discursurile sale. Acesta era singurul care avea propria sa emisiune tv. Intitulată „Alo, Presidente” și difuzată duminica pe principalele canale tv din Venezuela, emisiunea îi dădea ocazia președintelui să răspundă în direct la întrebările oamenilor. Adevărat animator de talk-show, instalat la pupitru, Chavez putea prelungi emisiunea cât dorea, recordul de şapte ore înregistrându-l la 9 septembrie 2007. Printre subiectele sale predilecte figurau „la religión, el amor y la revolución”, traducerea fiind redundantă...
Preşedintele care doreşte să refacă URSS
Nu, nu este Vladimir Putin. De la destrămarea URSS-ului, președintele Aleksandr Lukașenko vrea să facă din Belarus o adevărată replică a fostei Uniuni Sovietice. În afară de organizarea la perfecțiune a unei poliții politice, Lukașenko a restaurat toate simbolurile „roșii”: în capitala Minsk, statuia lui Lenin domină Piața Independenței, iar secera și ciocanul apar pe toate clădirile oficiale din întreaga țară. Președintele se autoinvită periodic la tv, atunci când are impresia că presa „uită” să-i elogieze îndeajuns pe harnicii muncitori din fabrici și uzine sau de pe ogoarele patriei. Ales în 1994, acest fost director de sovhoz a stabilit, de altfel, o „subbotnik”, muncă patriotică în sâmbăta din săptămâna în care cade 22 aprilie, data nașterii lui Lenin!
Ianukovic, domeniu de 140 de hectare cu păduri, lacuri şi cascade
Ianukovic avea „acasă” cinema, spital, biserică, un ring de box și o... corabie! Situat la doar o oră de condus de Kiev, Mezhyhirya, domeniul faraonic al lui Viktor Ianukovic, președintele Ucrainei din 2010 până la revoluția din 2014, când s-a refugiat în Rusia, se întinde pe 140 de hectare, într-o pădure frumoasă, cu cascade, grădini exotice și statui grecești la tot pasul. Domeniul cuprinde casa fostului președinte, cu 25 de camere, un garaj imens care poate adăposti 50 de mașini, o Grădină Zoologică, cinci case de oaspeți cu câte zece camere, spații pentru conferințe, un teren acoperit de tenis, o sală de sport cu piscină, cu jacuzzi, cu aparate de forță și... bronzare, chiar și un ring de box. Materialele din casa lui Ianukovic impresionează prin calitate. Peste tot se găsește marmură scumpă, zeci de feluri de lemn (numai acest lemn ar fi costat peste 10 milioane de euro!), suporturi de flori din piele de șarpe și sidef, mătasea mai scumpă. Ianukovic a adus meșteri din străinătate să se ocupe de detalii. În hol tronează un candelabru enorm, de peste o tonă, cu schelet de argint. Pentru că liderului ucrainean nu i-a convenit, l-ar fi trimis în Rusia să fie aurit, costurile ridicându-se la 250.000 de euro. Casa are instalat un sistem de purificare a aerului, care ar fi trebuit să fie instalat într-un spital. Ianukovic a avut o atracție aparte pentru televizoare cu diagonale mari, care se găsesc în toate camerele, inclusiv în băi. Sala de film este foarte bine dotată, cu un ecran enorm, cu scaune de piele și echipamente care par că provin din „Star Trek”. Ianukovic și-a amenajat un întreg spital într-unul dintre corpurile reședinței, cu medici și asistente la dispoziția sa nonstop. Iar în centrul reședinței și-a construit o biserică poleită cu aur, cristal și chihlimbar.