de Loreta Popa

- „Mi-a plăcut să trăiesc în basme, de aceea am ales teatrul pentru copii“

Florina Luican este fiica lui Ion Luican, cântăreţ de muzică populară şi romanţe, ale cărui cântece se află în fonoteca de aur a Radioului Românesc. Talentul său curge prin venele fiicei, actriţă cunoscută şi îndrăgită pentru rolurile sale.

„Viaţa mea de unică fiică - una de mare răsfăţ”
A venit pe lume la 27 martie 1946. Este greu să fii femeie frumoasă, talentată şi actriţă, dar reduta teatrului a căzut singură la picioarele Florinei Luican, ce nu a făcut niciodată compromisuri în ceea ce priveşte cariera sa. Are o moştenire la care ţine enorm, pe care tatăl său i-a lăsat-o. Acesta este până astăzi cunoscut datorită unui cântec celebru, „M-a făcut muica oltean”, pe care îl cânta deşi nu avea nimic în comun cu Oltenia. „Bunul meu tată, Ion Luican, s-a născut acum 105 ani într-un sat din apropierea Bucureştiului, Frumuşani, la 29 decembrie 1907. Bărbat frumos, puternic, inteligent, generos, harnic şi, nu în ultimul rând, cel mai mare interpret al cântecului popular românesc şi al romanţei după cum spun oamenii simpli, şi nu numai, acesta a fost tatăl meu, Ion Luican. «Recunoştinţă şi iubire bunului tată şi Marelui Artist», aşa stă scris pe crucea sa funerară. Înaintea mea s-au născut trei băieţi, Alexandru, Marian şi Costin. Am mai avut o soră, născută prematur, care a murit la trei săptămâni şi pe care ai mei au apucat s-o boteze Elena. Viaţa mea de unică fiică a fost de mare răsfăţ din partea tuturor, dar cel mai mult din partea tatei. Venea din turneu şi se oprea în capul străzii, îşi deschidea larg braţele, iar eu care-l pândeam de mult de după poartă o luam la fugă şi nu mă opream decât în acele braţe pline de iubire, ocrotire şi de mândrie, sentimente pe care le-am simţit pe tot parcursul vieţii mele”, povesteşte Florina Luican.

„Tata voia să mă fac cântăreaţă de operă”
O ciudată legătură între actriţă şi tatăl său s-a format la câţiva ani de la moartea acestuia. Viaţa a adus-o în corul bisericii unde Ion Luican cântase de atâtea ori «Iubi-te-voi Doamne», frumoasa rugăciune din liturghia de duminică. „Am fost numită solistă şi am îndrăznit să cânt şi eu aceeaşi rugăciune divină, tot timpul avându-l în ochi şi-n suflet pe tata, şi asta mi-a dat un sentiment tainic de profundă mulţumire. De altfel, tata voia să mă fac cântăreaţă de operă. De mică ascultam operă şi fredonam prin casă arii. Dar întâmplarea numită Geo Saizescu m-a adus în lumea filmului cu rolul din «Un surâs în plină vară», alături de Sebastian Papaiani. Un film făcut la 18 ani, mai bine zis în plină şcoală, şi asta mi-a schimbat viaţa, mai bine zis profesia. Deşi tata era mândru de mine ca actriţă, a regretat totuşi că nu am făcut canto. Chiar de la sfârşitul facultăţii de actorie, când mi-am dat licenţa, a fost felicitat personal după spectacolul de absolvenţă de marele maestru al teatrului românesc Sică Alexandrescu pentru creaţia mea”, merge pe firul amintirilor actriţa.

„Am vrut să stau lângă părinţi”
A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică a doua din promoţie în 1968. „Când Sică Alexandrescu l-a felicitat pe tata în pauză, am profitat că era director şi la teatrul din Braşov, şi la teatrul din Bucureşti, şi avea post, şi l-am rugat să mă ia la Bucureşti. Poate că am greşit, că era foarte frumos şi la Braşov, dar eu am vrut să stau lângă părinţi. Am fost mămoasă de tânără, chiar dacă părinţii nu aveau nevoie de mine. Mai târziu, când i-au copleşit bolile şi bătrâneţea, am stat lângă ei, sacrificându-mi chiar căsătoria cu poetul Ion Crânguleanu, şi nu regret deloc. Nu a fost posibil, dar nu am vrut să fac compromisuri în privinţa carierei. Credeam în talentul meu şi am aşteptat vreo doi ani, până când Ion Lucian, marele maestru al teatrului pentru copii, a avut nevoie de mine ca să fiu zână într-o piesă a teatrului pentru tineret şi copii pe care-l înfiinţase de câţiva ani. Şi am avut de ce aştepta. M-a luat într-o piesă, «Cinci săptămâni în balcon», unde eram Zâna florilor. Repetam cu copiii, şi aşa m-a cucerit publicul. Atât de mult, încât m-am angajat la acest teatru”, spune Florina Luican.

„Am fost zâna lui Pinocchio 19 ani şi Albă-ca-Zăpada 15 ani”
A jucat în mii de spectacole, câte trei spectacole pe zi. Dimineaţa era „Albă-ca-Zăpada”, după-amiază era mama vitregă din „Cenuşăreasa”, un rol de longevitate artistică, 15 ani, iar seara era Fănica din spectacolul pus de Emil Mandric, după D.R. Popescu, „Hoţul de vulturi”. I s-a spus de multe ori că la acest teatru nu va avea succes. „Da, am jucat o gâză la Teatrul Ion Creangă, dar gâza aceea este o fiinţă şi ca să o caracterizezi îţi trebuie talent, îţi trebuie multă forţă. Sunt personaje pe care trebuie să le faci cu veridicitate ca să-i prinzi pe copii. Copilul este cel mai grozav spectator şi cel mai sincer. Trebuie să fii exact cum te ştie el din cartea din poveşti. Am jucat foarte multe roluri. Am avut succese, am fost zâna lui Pinocchio timp de 19 ani şi Albă-ca-Zăpada timp de 15 ani, până la 45 de ani. Mi-a plăcut să trăiesc în basme, de aceea am ales teatrul pentru copii. Noi nu putem fi vedete în adevăratul sens al cuvântului, pentru că în mintea copilului numele tău nu contează, tu eşti personajul pe care el îl ştie şi atât”, afirmă Florina Luican.

„Japonia, o experienţă fascinantă, tulburătoare“

Şi acum joacă cu acelaşi drag şi pasiune pe scena teatrului. Ce-i drept, roluri mai mici, dar pline de esenţă. Pe lângă această activitate, este profesoară în cadrul proiectului „Micul actor”. În stagiunea actuală de la Teatrul „Ion Creangă”, Florina Luican joacă rolul zâna cea rea din Ţara Minunilor în „Pinocchio”, după Carlo Collodi, şi împărăteasa în „Harap Alb”, amândouă dramatizări în regia lui Cornel Todea. Printre filmele în care a jucat se numără „Un surâs în plină vară”, regia Geo Saizescu, „La porţile pământului”, „Filip cel bun”, „Marele Singuratic”, „Un om în loden”, „Lumina palidă a durerii”, „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu”, „Plecarea Vlaşinilor”, „Întoarcerea Vlaşinilor”, „O lumină la etajul X”, „Adela”, „Miracolul”. „Ţin minte una dintre marile mele bucurii. În anii ’80, maestrul teatrului pentru copii, Ion Lucian, regizorul spectacolului de turneu «Cenuşăreasa», a organizat un turneu în Japonia timp de trei luni. Acest spectacol l-am jucat în limba japoneză, pe care am studiat-o cu un regizor de-al lor timp de şase luni. Am bătut toată Japonia, de la Hokaido, insula cea mai nordică, până la cea mai de jos, care era pe hartă ca un punct. A fost o experienţă fascinantă, tulburătoare. Revenind acasă mă tot visam pe străzile Japoniei. A fost un succes triumfal şi mi s-a părut extraordinar cum râdeau şi aplaudau copiii exact la replicile la care râdeau şi cei din România”.