Dorel Vişan: „Iubirea adevărată nu se demodează”

  Dincolo de imaginea sa de om simplu, dar înţelept, asemeni lui Moromete, cu căutătură oarecum superioară celor din jur, Dorel Vişan are o sensibilitate şi o linişte interioară ieşite din comun. Vă lăsăm să descoperiţi cu emoţie şi plăcere ce se ascunde în spatele unuia dintre cei mai îndrăgiţi actori ai României: Dorel Vişan, alias „Senatorul melcilor”.

„Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”

- Maestre Dorel Vişan, sunteţi unul dintre actorii care păstrează şi astăzi două lucruri extraordinare: umorul şi sensibilitatea. Cum reuşiţi să le împletiţi atât de bine?
- Sunt lucruri fundamentale în exerciţiul vocaţiei unui artist. Fără sensibilitate nu putem face nimic. E o lege fundamentală aceea că artistul trebuie să fie în relaţie de precumpănire cu propria sensibilitate. Iar umorul cred că este la mine o formă de autoapărare împotriva a tot ceea ce se întâmplă. Din păcate, astăzi artiştii părăsesc sentimentele şi arta nu mai are acelaşi mesaj.
- Să încercăm să aruncăm împreună o privire peste umăr, înapoi, în copilărie. Cum era copilul Dorel Vişan? Se gândea el, oare, că va ajunge să se lase „bântuit” de duhul actoriei?
- Când eram copil nu mă gândeam, pentru că aveam alte preocupări, care, acum îmi dau seama, erau aceleaşi, erau prevestitoare pentru un asemenea destin. Ele au venit de la sine, fără nicio propunere din afară. În trecerea asta efemeră, nu poţi ocoli destinul. E ceva, cum ziceau ţăranii pe vremea mea, de genul „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Sigur că te mai poţi mişca puţin pe ici, pe colo, cât să faci nişte bucle, dar îţi duci crucea întotdeauna şi nu te poţi îndepărta de la soartă.
  Copilăria mea a fost foarte specială şi foarte asemănătoare de ce scria Creangă. Am crescut într-un sat în care copiii primeau o educaţie a muncii şi a bunului-simţ, care nu prea mai există acum. Astăzi, parcă au dispărut şi ţăranii… Bunul-simţ e fundamental pentru un artist. În zilele noastre trăim o libertate prost înţeleasă. Relaţiile cu părinţii mei erau normale şi precumpănite, echilibrate de legile naturii şi nu de legi ce se pot încălca. Am fost un copil cuminte, dar am făcut şi eu desigur o anume năstruşnicie. Însă era suficient ca tata să se uite la mine şi ştiam că nu e bine. La noi umbla o vorbă: „S-a încărcat caru’”. Şi atunci venea cineva şi ni-l descărca cu o palmă peste cap. Şi uite aşa am ajuns oameni. Acum foarte rar un copil înţelege de bunăvoie. Tata mi-a aplicat şi mie corecţii uşoare cu vorba, fapta sau nuiaua când pierdeam ritmul şi-i mulţumesc şi în zilele astea. Ştiţi, am văzut odată un film în care o balerină era bătută peste picioare, ca să se mişte mai bine şi a ajuns celebră. Omul este un animal ciudat şi fără constrângere se relaxează prea tare uneori.

„L-am avut ca model pe Grigore Vasiliu Birlic”

- Aţi avut modele în carieră?
- Toată viaţa! Pentru că numai având modele te poţi forma. Eu am avut exemple de urmat în toate domeniile şi la toate vârstele. Când eram copil, îi aveam drept model pe toţi cei care erau mai importanţi din sat, iar mai târziu, în şcoală, îmi erau etalon profesorii de la Şcoala Normală din Cluj, care erau de-a dreptul extraordinari. Apoi au urmat artişti ca Spencer Tracy, Laurence Olivier sau Birlic. Din păcate, astăzi nu mai are nimeni modele.
- De-a lungul carierei aţi jucat zeci de roluri, dar sigur există unul care v-a rămas în suflet, care v-a marcat existenţa.
- Toţi artiştii răspund la o asemenea întrebare că toate rolurile le-au fost pe plac. Eu spun că nu e chiar aşa. Nu sunt nici fandosit când afirm că fiecare rol este de fapt refacerea unui destin. Iacob din „Iacob” şi Ion Creangă din „Un bulgăre de humă” au fost două personaje cardinale pe care le-am jucat.
- Eleganţa, prestanţa dumneavoastră sunt native sau reprezintă un rod al muncii, al perfecţionării?
- Sunt mai degrabă o menţinere a unui exerciţiu. Astăzi, oamenii nu se mai ţin de cuvânt, nu mai caută profunzimea. Artiştii nu-şi mai fac depozite de observaţii din viaţă pe care să le folosească. Acum nu viaţa e luată ca model, ci gărgăunii din cap. Exemplele din viaţă le ai doar dacă ai puterea să crezi că poţi reconstrui un destin.
- Care sunt calităţile unui bun actor?
- Trebuie să fie multe, pentru că un actor are doar trei instrumente limitate: corpul, sufletul şi inteligenţa. Observaţia asupra vieţii e fundamentală. Pe vremuri, artiştii aveau grade care erau foarte bine delimitate. Erau domnii, maeştrii şi meşterii. Acum toată lumea îţi spune maistru, deşi maiştrii sunt la furnale, nu în artă. S-a banalizat prea tare termenul. Astăzi a intrat impostura în artă. Doar că pe Verdi şi pe Shakespeare nu-i pot dărâma, oricât ar încerca. Şcoala nu-i mai învaţă pe studenţi acum sensibilitatea, ci un fel de apucături. Mă doare sufletul când văd că acum artistul joacă oriunde nu e nevoie de talent.

„Sunt mândru că am trei băieţi”

- Turnee peste turnee, nopţi nedormite…V-au dat toate acestea peste cap viaţa particulară?
- Sigur că da. Uneori viaţa particulară e influenţată de cea artistică, deşi artistul şi omul sunt acelaşi lucru. Nu poţi despărţi comicul de tragic şi omul de artist. Viaţa artistică îi dă peste cap mai ales pe cei de lângă tine. Dacă pot rezista bine, dacă nu, se strică viaţa artistică. Eu însă am avut noroc de o nevastă care a înţeles totul şi de prieteni extraordinari.
- Ce înseamnă dragostea pentru un actor de talia dumneavoastră? Se demodează iubirea vreodată?
- Iubirea adevărată nu se demodează niciodată! Numai omul, parşivul, a găsit metode de a afişa dragostea pe gard, cum se pun cârpele la uscat. Iubirea e un sentiment care ţine de intimitate, care nu se flutură. Un artist care nu ştie ce-i iubirea nu va ajunge niciodată un artist mare.
- Ce a simţit Dorel Vişan în momentul în care a devenit tată?
- Sunt mândru că am trei băieţi: Valentin, Călin şi Mihai, care au viaţa lor. Deşi toţi au un fel de talent, nimeni nu-mi calcă pe urme. Cred că am suficient eu (n.r. - râde). Când devii părinte treci prin două sentimente. Unul patern, care n-are nicio legătură cu artistul, şi apoi celălalt, care ţine de cultura iubirii. Eu am simţit că relaţia cu lumea a primit un element nou.

„Am o casă ţărănească veche de o sută şi ceva de ani”

- Aţi declarat odată că aţi început să trăiţi viaţa cu adevărat abia după ce v-aţi mutat la ţară. Aţi dat actoria pe agricultură şi apicultură?
- Într-un fel. La ţară mă apropii de mine şi de natură. Am o casă ţărănească veche de o sută şi ceva de ani, unde mă simt bine. Am albine, vie, pomi fructiferi ce se întreţin singuri şi ne întreţin şi pe noi. Acolo se reînvaţă legile naturii. E ca-ntr-un joc de şah. Ca să poţi câştiga, trebuie să ştii măcar cum se numesc piesele şi cum se mută. Dacă încalci legea în natură, cineva te pedepseşte imediat. Recunosc că îmi sunt tare dragi albinele, iar faptul că mă mai înţeapă face parte din programul nostru zilnic. Şi oricum, înţepătura face bine la reumatism. Şi pentru că nu le hrănesc cu zahăr, albinele mele fac o miere pe cinste, pe care o consumă toată familia, o dăruiesc prietenilor şi mai vând pe ici, pe colo, ca să le cumpăr albinelor haine noi. Dar nu prea vând, ci o dau la prieteni, ca pe cel mai dulce şi mai sincer cadou.
- Cum este scriitorul Dorel Vişan?
- Ca şi artistul, ca şi omul. După „Psalmi” n-am mai scos nimic, dar m-am gândit că aş putea aduna toate articolele scrise la revista domnului Păunescu într-un nou album.
- Aţi găsit drumul spre credinţă?
- Credinţa e legată de viaţa mea. Ea nu se raportează neapărat la Dumnezeu, ci la dumnezeire. Iniţial omul se naşte cu dumnezeirea, dar unii consideră că-i mai important să-şi dezvolte partea lumească. Depinde de om…
- Pentru dumneavoastră, fericirea...
- ...e o stare pe care trebuie să o obţii prin armonie, prin echilibru. Când ai ieşit din această stare, nefericirea pune şaua pe tine. Visez la a putea să trăiesc în armonie cu legile naturii, dar, din păcate, e tot mai greu.

Carmen Ciripoiu

„Fericirea e o stare pe care trebuie să o obţii prin armonie, prin echilibru. Când ai ieşit din ea, nefericirea pune şaua pe tine”

Ticălosul Dandu Patricianul

  Dorel Vişan este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, promoţia 1965, actor al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din anul 1965, directorul acestei instituţii între 1993 şi 2000, Doctor în arte (2004). A jucat peste 40 de roluri în teatru şi peste 50 în filme. De-a lungul carierei a primit numeroase distincţii, printre care: Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru cea mai bună interpretare masculină (1988), Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Internaţional al Filmului de la Costineşti (1990), Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la filmul românesc şi Ordinul Naţional în Grad de Cavaler, ultimul acordat de Preşedinţia României. La Festivalul European al Filmului de la Berlin (1988) a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun actor”, iar la Festivalul Filmului de la Cannes (1995) a fost nominalizat de presă (neoficial) pentru rolul din filmul „Senatorul melcilor”, regia Mircea Daneliuc. Unul dintre cele mai apreciate filme în care a jucat a fost „Ticăloşii“ (2007), o parodie la adresa clasei politice autohtone, în care interpretează rolul magnatului Dandu Patricianul. Autor a cinci volume de poezie: „De vorbă cu Domnu’” (1997), „Voi veni cu fluxul” (1998), „Vremea cireşelor amare” (1998), „Păcate” (1999), „Psalmi” (2003).
citat2: „Pe vremuri, artiştii aveau grade care erau foarte bine delimitate. Erau domnii, maeştrii şi meşterii. Acum toată lumea îţi spune maistru, deşi maiştrii sunt la furnale, nu în artă”

„Propolisul este dumnezeiesc”

  „Eu merg foarte mult pe consumul de miere absolut naturală, nefiltrată. Mai pun propolis în alcool, pe care-l folosesc pentru vindecarea oricărei răni. Este dumnezeiesc, ca şi albinele. Polenul e extraordinar de bun pentru ficat, şi de aceea putem lua trei linguri pe zi timp de o lună, apoi pauză şi reluăm. Se poate amesteca şi cu miere, polen sau lăptişor de matcă. Eu prefer în locul gumei de mestecat un grăunte de propolis, pe care-l ţin până îi dispare gustul iniţial, apoi îl înghit. E un extraordinar dezinfectant şi izolator.”