Main menu

header

cotnari wide

479 16 1de Gabriela Niculescu

Sebastian Papaiani și-a pus harul în slujba a 63 de pelicule de succes și a peste 40 de roluri principale pe scenă, motiv pentru care este una dintre emblemele filmului și teatrului românesc de calitate. Cine nu privește şi astăzi cu nostalgie și cu aceeași plăcere dintotdeauna filme precum seria B.D.-urilor, în care maestrul i-a dat viață memorabilului Plutonier Căpșună, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuș”, „Frații Jderi”, „Păcală”, „Toate pânzele sus”, „Nea Mărin Miliardar” sau „Liceenii”? Dacă în viața profesională a fost mereu în lumina reflectoarelor, în plan personal, actorul a păstrat mereu discreția. Astfel, nu multă lume știe că are un fiu din prima căsătorie, stabilit la Sibiu, și încă unul, care-l va face bunic luna viitoare. Al doilea băiat provine din căsătoria cu Marcela, femeia care-i este alături de 41 de ani. L-am găsit pe maestru în căsuța sa de la Gruiu, într-o gospodărie desprinsă parcă din basme, unde am depănat amintiri și ne-a împărtășit păreri prețioase.

„Mi se face dor de teatru şi lăcrimez...”

479 16 8- Ultima oară când v-am vizitat, trebăluiaţi prin curtea aceasta frumoasă. Ce-ați mai făcut de atunci, cum mai arată acum viaţa dumneavoastră?

- Fac acelaşi lucru, vorba românului de la ţară, cât poci. După care…

- Odihnă!

- E... odihnă. Eu nu ştiu să mă odihnesc. Această căsuță a fost făcută în 1912, iar eu am mai adăugat câteva anexe. O baie, o bucătărie, un dormitor mare şi o magazie din lemn pentru scule. Singur mi le-am făcut pe toate, l-am moștenit pe tata, care a fost un meșter bun. Viaţa mea nu s-a schimbat cu nimic. Încă mai joc, ce-i drept, rar, la un teatru particular, piesa „Mincinosul”. Mi se face dor de teatru doar atunci când îl văd şi-l aud, ba chiar lăcrimez. Dar aşa e viaţa făcută, nu poţi fi tot timpul acolo (n.r. - pe scenă). Cam ăsta este traiul meu, alături de soția mea micuță, și ne înţelegem foarte bine de 41 de ani.

„Mă uit cu porniri critice la filmele în care am jucat”

- Cu ce se ocupă băieţii dvs.?

- Unul are 50 de ani și este la Sibiu, pentru că a rămas la mama lui după divorţ. Prima mea soţie a fost tot actriţă, însă nu ne-am potrivit deloc. O să mă întrebaţi de ce am luat-o? Pentru că nu i-am cunoscut familia, iar când am cunoscut-o era prea târziu. Cel de-al doilea fiu are 40 de ani, este în Bucureşti, lucrează la o bancă străină şi este director de programe, lucrează în domeniul calculatoarelor.

- Care este secretul armoniei în căsnicia dumneavoastră?

479 16 9- Ne-am văzut fiecare de treaba lui. Mă gândesc acum la alte soţii de actori care s-au băgat în profesia soților lor, deşi erau nimeni vizavi de meseria aceasta. Dar Marcela nu are aprecieri de mare expertă faţă de profesia mea. Mi se întâmplă să și uit cine sunt, stau la coadă când mă duc la piaţă sau la magazine, nu sunt obraznic. Consider că ce-am făcut am făcut dintr-un har de la Dumnezeu, e în mine, dar nu e proprietatea mea. Eu chiar mă emoţionez când mă uit la filme, dar nu la ale mele. La cele în care am jucat mă uit tot timpul cu porniri critice. Să nu se supere nimeni, dar e una să faci două filme ca regizor şi alta să faci 63 de filme ca actor şi 40 şi ceva de roluri principale în teatru, unde am stat 11 ani la Sibiu, apoi am venit la Giuleşti. Capeţi o experienţă, ajungi să ştii mai bine decât un regizor, mai ales decât unul tânăr.

„Am făcut cu sufletul toate rolurile, am vrut să mă confund cu personajele mele“

- Cu care dintre personajele dumneavoastră vă identificaţi cel mai bine?

479 16 4- Am sperat să joc în teatru Don Quijote, cred că a fost primul rol pe care mi l-am dorit, dar doamna director Deleanu, de la Teatrul Giuleşti, mi-a spus că o să râdă lumea. Şi-am spus că asta şi doream, să râdă lumea de drama omenirii, dar am intrat în altă piesă şi am abandonat acest gând. Am apucat să joc cu Adriana Trandafir în „Domnişoara Nastasia”, rolul lui Ion Sorcovă. Mă confundam cu acest personaj, cu emoţiile lui de tată, eram şi mai matur. Adriana este o actriţă de mare sensibilitate, aveam posibilitatea de a trăi tragismul acestei piese de teatru românesc, de mahala bucureşteană. Ion Sorcovă a fost pentru mine personajul în care mi-am dat tot ce aveam. Atât de mult plângeam la final, încât oboseam. Stăteam în teatru peste o oră, să-mi revin. Nu exagerez...

Toate rolurile pe care le-am făcut, le-am făcut cu plăcere, am ştiut ce fac. Îmi place să cunosc oamenii din viaţă pe care uneori îi poţi transpune în personaje. Pe acest Ion Sorcovă îl văzusem undeva şi eu m-am născut în mahala şi am avut atât de mulţi oameni care semănau cu el. Trebuie să-ţi iei un exemplu întotdeauna, nu-i poţi face pe toţi cum eşti tu, trebuie să compui personajul.

479 16 5Iar în film a fost rolul lui Papa, din „Balul de sâmbătă seară”. Papa era şofer de camion, cânta, visa să fie iubit de fete, dar întâmplarea face să fie iubit de două fete, nu doar de una. Mi-a plăcut personajul acesta şi pentru că dorințele lui și relaţiile astea erau în afara realului. În rest, am făcut cu sufletul toate rolurile, am vrut să mă confund cu personajele mele, dacă n-am reuşit peste tot, nu e numai vina mea, mai las ceva şi pe seama regizorului. De-asta spun că nu-mi place să-mi văd filmele, că nu mă simt mulţumit la vârsta asta de ce-am făcut la 30 sau la 40 de ani.

Amintiri... cenzurate din perioada filmărilor B.D.-urilor

- Ce-mi puteți spune despre perioada filmărilor la seria Brigada Diverse?

- Ia imaginează-ţi cum ai vorbi despre o nevastă de care te-ai despărţit şi te-a înşelat. Poţi să vorbeşti, da’ nici să bârfeşti nu poţi. Începi să-ţi amintești şi ai deodată porniri din sânge, nu mai vorbesc de minte. Foarte puţini ştiu în ce situaţie filmau actorii români. Cine ştie că noi nu aveam voie să spunem duduie, domnişoară, doamnă? Cine ştie că noi nu aveam voie să ciocnim paharele dacă era o secvenţă cu chef, pentru că Tovarășului nu-i plăcea să spună „Noroc!”? Cine ştie că noi trebuia să fim tunşi sau că trebuia să ţinem părul sub o pălărie sau o bască? Deci aveam o mică teroare atunci. Ne autocenzuram!

Cine ştie că la actriţele noastre care purtau fuste mai scurte venea Milițianu pe stradă cu foarfeca sau briceagu şi le despicau? În condiţiile astea... am spus puţine lucruri. Cine ştie că „B.D. La munte şi la mare” şi „Brigada Mărunţişuri” au fost oprite de un General care a zis că ne batem joc de miliţia română? Şi a oprit filmările după trei episoade când erau

11 de făcut? Pentru că el a crezut că noi ne batem joc. Că eu de ce mă numesc Căpşună? „Da cum să mă numesc, tovarăşu General?”, l-am întrebat.

„Unul a venit să-mi arate buletinul, că pe el îl cheamă Căpșună”

479 16 8- Cum reacționau spectatorii după difuzarea filmelor?

- De fiecare dată după spectacolul la teatru mă căuta câte cineva la cabină. Unul a venit la mine să-mi arate buletinul, că pe el îl cheamă Căpșună, i-a plăcut lui numele..., altul că are prenumele de Papaiani și tot așa.

- Știu că au existat probleme cu filmarea cadrelor în care apărea câinele polițist Costel.

- Acesta se numea, în realitate, Rurich și era un câine ciobănesc german, dresat, adus pentru filmări chiar de la miliție. În timpul filmărilor însă m-am împrietenit atât de bine cu câinele, încât acesta a refuzat să mai răspundă la alte comenzi decât ale Plutonierului Căpşună. A fost greu până a înţeles el ce trebuie să facă. Apoi mă duceam în fiecare dimineaţă la IGP şi luam câinele. Tare mult am ţinut unul la altul! Pentru că mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc fără el, mai târziu m-am dus la Sibiu şi am luat un pui de la el.

„Filmele noastre actuale sunt goale de sentiment. N-au găsit nebunia...”

479 16 6- Ce părere aveți despre filmul românesc actual, în mare parte concentrat în peisajul minimalist. Aduce premii internaționale, dar este la fel de apreciat și de publicul larg?

- Ştii cum cred că e? „Domne, uite ce simpatic este domnul Costică! Unde se duce, pe la vecini şi prieteni, se face plăcut peste tot. Dar am auzit că acasă nu e simpatic deloc, îşi bate nevasta şi nu-l iubesc copiii!” Să iei premii în afară este foarte bine pentru filmul românesc, pentru regizor, pentru ţară. Dar ca regizor, să fii atât de indiferent faţă de publicul tău, românesc, nu ai voie! În străinătate să fii simpatic, iar cinematografele româneşti să fie goale?! Să faci filme numai pentru Cannes, numai pentru Berlin? Îţi spun cinstit, am văzut un film, dar acasă, că la cinematograf mi-a fost ruşine, fiindcă eram eu şi încă 50 de persoane. Eu făceam parte din familia filmului românesc. Mi-era ruşine că se aprind luminile şi mă văd acei 50 de inşi. Să faci filme numai pentru concurs nu mai este artă. Eu iubesc tinerii - şi actori, şi regizori -, dar să fii atât de rupt de realitate? Să nu ai un prim-plan, să nu filmezi ochiul, care e oglinda sufletului, să ai doar plan mediu sau profil? Filmele noastre actuale sunt goale de sentiment.

„Talentul nu e ca brânza, să ţi-o dea la kilogram”

479 16 2Am avut două Institute de Artă Teatrală în ţară, la Cluj şi la Bucureşti. Când am intrat eu, în 1956, era institut, nu facultate, că nu se preda matematică sau fizică. Intrai acolo printr-un examen de talent, iar profesorii îţi finisau talentul, că nu aveau cum să ţi-l dea, că nu e brânză, să ţi-o dea la kilogram. Talentul îl ai sau nu-l ai. Ulterior, institutul a devenit facultate, apoi, universitate, că avea mai multe facultăţi. Asta pentru tânărul care intra cu talent la Teatru? Nu! Asta s-a făcut pentru că profesorul la institut avea salariul 1.100 de lei, iar la universitate are 3.800 de lei salariu. Deci, nu s-a făcut nimic pentru studenţi, ci pentru profesori. Cu toate că eu nu spun că un profesor n-ar trebui să aibă salariul ăsta, dar să vină cu ceva nou acolo.

Filmul actual românesc n-a găsit nebunia. Nebunia în film pleacă pentru mine de la regizorul şi actorul care trebuie să aibă sclipiri nebune, în sensul bun al cuvântului. Trebuie să se plimbe mult prin viaţă, să vadă cum sunt oamenii, apoi să-i pună pe ecran. Mai este o chestiune aici. Acum nu mai ai Institut de Teatru, ai facultate. Păi atunci faceţi filme cu actori, nu cu ţigani puşcăriaşi. E educativă treaba asta?

„Actoria, meserie unică”

- La întrebarea „Ce ați iubit mai mult, teatrul sau filmul?”, mulți actori spun că nu le pot compara. Dumneavoastră în care v-ați regăsit mai mult?

- Filmările mi-au plăcut mai mult. Eu sunt un actor de exterior, referindu-mă aici la decor. Altfel te mişti în cadru natural, pentru că este adevărat. Dacă cineva te aruncă în apă, nu te prefaci că înoţi, trebuie să înoţi. Asta poate avea legătură și cu începuturile mele. M-am născut la Piteşti, lângă un teren de fotbal care se numea Ştrand, pe care-l denumisem noi, copiii, Maracana, unde curgea Argeşul. În copilărie, mama îmi spunea să merg după-amiaza la culcare. Dânsa adormea întotdeauna înaintea mea, iar eu o descălecam, că mă culca la perete, ieşeam pe geam, că uşa scârţâia, şi ajungeam la Ştrand, să joc fotbal cu toţi prietenii, pe care-i ţin minte şi acum.

479 16 10- Ce lucruri v-au oferit cele mai mari satisfacţii în viaţă?

- Iubirea! Nu iubirea aia de-o credeţi, ci libertatea de-a iubi. Eu am iubit. Nu neapărat femei, nu mă refer la iubirea trupească, ci la ataşament. Iubirea este cel mai înalt val al unui ocean. Acolo te simţi când iubeşti. Iubirea vizavi de om, de-o floare, de frumos, asta te ţine în viață. Dacă nu ştii să apreciezi aşa ceva, eşti jumătate om. Şi familia, pentru că am avut un scop. Întotdeauna când ai un scop, ai şi echilibru. Mie mi-au plăcut, în primul rând, copiii. Tatăl meu mă iubea mult când eram copilaş, mai târziu nu mai ştiu, că am plecat de acasă la 19 ani. Dar, oricând am avut nevoie de ceva, el era în faţă.

- Care credeţi că este meseria care s-ar putea compara, ca trăiri şi ca structură, cu actoria?

- Să ştii că m-am gândit şi eu la treaba asta. Nicio meserie nu se poate compara cu actoria. Am încercat să văd dacă cineva din muzică, din pictură, din grafică se poate compara cu actorul, şi-mi dau seama că nu. Pictura, spre exemplu, este o artă a individului. Actoria, teatrul şi filmul, este o meserie colectivă. Chiar dacă faci tu, o dată, un rol de unul singur, tot nu eşti singur, pentru că în jurul tău sunt o mulţime de oameni care nu se văd şi care interacționează cu tine, cei de la decor, de la lumini, de la sunet, de la costume. Aşa că este unică această meserie!

„Lumea mă recunoştea pe stradă, mă striga: «Păcală, uite-l pe Păcală!»“

479 16 11Filmul „Păcală” (1974) se află pe locul doi în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile, prin urmare sunt foarte puțini oameni care să nu-l fi văzut pe Sebastian Papaiani în ia sa tradițională. „Pe unde mergeam pentru promovarea filmului, lumea ne copleșea. Oamenii se identificau cu Păcală, voiau să fie Păcală, jucau scenete din film pe care le adaptau, era fantastic. Devenisem o vedetă în adevăratul sens al cuvântului, nu doar un actor mai cunoscut. Lumea mă recunoștea pe stradă, mă striga: «Păcală, uite-l pe Păcală!»”, mărturisea, nostalgic, Sebastian Papaiani.

„Îmi pare rău, dar o să muriţi!“

- Știu că ați fost fumător înrăit. Cum v-aţi lăsat de fumat?

- M-am lăsat acum 15 ani. Am mers la un medic, acesta m-a pupat şi mi-a spus că iubeşte filmele mele, dar că am să mor! M-a întrebat câte pachete fumez pe zi și i-am spus că trei. Pe atunci nu puteam juca două spectacole, că răguşeam. Şi când a ieşit pe uşă, mi-a făcut cu mâna, s-a întors puţin şi mi-a aruncat-o: „Îmi pare rău, dar o să muriţi!” Atât a fost! Din acea secundă nici n-am visat că am fumat vreodată, nu mi-a mai fost în viaţa mea poftă de fumat, nici nu mai suport fumul de țigară. Și culmea e că el vine întotdeauna spre nefumători.

„Dacă cineva îmi face rău şi este din gaşca mea, mă apăr, iar apărarea e că nu pun la inimă. Mi s-a întâmplat să şi uit cum s-a numit un bun prieten care m-a dezamăgit cândva. Sufăr, dar am puterea să trec mai departe”

„Să iei premii în afară este foarte bine, dar ca regizor, să fii atât de indiferent faţă de publicul tău, românesc, nu ai voie! În străinătate să fii simpatic, iar cinematografele româneşti să fie goale?!“

Ion Sorcovă sau personajul din trista „mahala a veseliei“

Acţiunea piesei „Domnişoara Nastasia”, în care actorul a jucat cel mai marcant rol dintre toate cele puse în scenă, se petrece în trista „mahala a veseliei”, în casa curelarului Ion Sorcovă, a cărui unică fiică este Nastasia. Săracă și idealistă, are ca singură dorinţă ieșirea în lume și îmbogățirea, așa cum fuseseră bunicul şi tatăl ei înainte de a sărăci. Ea îl iubeste pe Luca, dar Vulpașin, un „colos naiv”, vine la Ion Sorcovă pentru a o cere de soţie. Ion Sorcovă, om cinstit și integru, nu consimte la acest act, vrea să strige „în gura mare” crima lui Vulpașin, dar se înfricoșează când acesta spune că o va omorî pe Nastasia și renunță în hohote de plâns.

„Ion Sorcovă a fost pentru mine personajul în care mi-am dat tot ce aveam. Atât de mult plângeam la final, încât oboseam. Stăteam în teatru peste o oră, să-mi revin“

„Stai, bă, dracului, la coadă, ţăran împuţit!“

- Care vă sunt cele mai dragi momente din carieră?

479 16 3- Cel mai frumos moment a fost atunci când aveam 25 de ani şi un domn regizor, Mircea Mureşan, m-a distribuit într-un rol, în primul meu film, care se numea „Partea ta de vină”. Eu jucam pe atunci într-o piesă de teatru, la Sibiu, iar peste două săptămâni trebuia să plec la Bucureşti şi la Târgu-Mureş, să încep filmările. Jucam într-un amfiteatru, iar un recuziter mai fraier a pus apă într-o vază cu flori, deşi apa nu se vedea. Vaza a căzut pe podeaua care era acoperită cu linoleum. Am intrat, am tras aer în piept să spun replica, am alunecat pe panta udă, am căzut, am suprasolicitat plămânul stâng şi-am auzit cum fâsâia. Mi se spărsese o alveolă. Am terminat spectacolul, dar nu mai aveam aer, mă durea şi m-am internat în spital. Atunci, Mircea Mureşan a reprezentat crucea mea de drum. El a fost pentru mine omul care a înţeles că eram potrivit pentru rolul acela, de ţăran, deşi eu am crescut la oraş, nu la ţară. El a fost om cu mine, cu toate că cineva i-a şoptit: „Papaiani nu mai poate, săracu’, i s-a spart plămânul, are TBC!” Şi o colegă a venit să-mi spună la spital ce i-a „ciripit” alt coleg regizorului în săptămâna cât am stat internat, că aşa sunt oamenii! Eu mă făcusem bine, de început. L-am sunat, i-am spus că-i pot cânta ceva să audă că am suflu, dar mi-a spus că nu-i nevoie.

„Momentele cele mai frumoase sunt secţionate de frică”

- Şi aţi plecat la Bucureşti.

- Nu-ţi spun ce era în mine, că momentele cele mai frumoase sunt secţionate de teamă, de frică, nu conta că am o alveolă spartă, ci proba pentru rol. Probă ce consta în determinarea unui copil să-mi spună tată, el neavând tată în film. Din discuţia cu mine trebuia să ajungă să-şi dorească să-i fiu tată. Dar eu, fiind prea tânăr, copilul nu prea avea cum să-mi spună tată. Şi m-am gândit să-l trombonesc: „Tu ştii cum mă cheamă pe mine? Pe mine mă cheamă Tată, aşa să-mi zici!” Şi-n primele replici mi-a spus tată.

Acesta a fost momentul cel mai fericit, când am auzit „Motor!” Pe şantierul de la Iernut, am avut şi bucuria de a mă controla, fără voia mea. Eram într-o mare grabă, eram îmbrăcat în costum țărănesc, cu clop pe cap, şi-am intrat într-un chioşc, unde erau muncitori la rând să-şi cumpere salam de vară. Pentru că urma să filmăm, aveam în spate recuzita, un băţ cu o desagă. Şi pentru că i-am spus să-mi dea şi mie 200 de grame de salam, vânzătorul mi-a tras o palmă şi mi-a zis: „Stai, bă, dracului, la coadă, ţăran împuţit!” Şi-atunci mi-am zis că deja am făcut rolul, mi-a spus ţăran, era extraordinar. Aveam o pată roşie de-a trebuit să fiu machiat, dar eu eram fericit. Filmul a fost un succes, cu o distribuţie extraordinară, Ion Besoiu, Silviu Stănculescu, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, actori care mai târziu au făcut să se audă de ei.

În film juca şi Geo Saizescu, cu care anul următor făceam film. El avea o obsesie pentru ţărani şi voia să facă epopeea ţăranului. Am jucat o dată, de două, de trei ori ţărani, dar apoi i-am spus că, dacă mai vrea cineva să facă un film cu ţărani, tot pe mine o să mă ia şi n-am mai vrut să joc la el. Şi-am jucat la Sergiu Nicolaescu vagabonzi, primele filme au fost „Cu mâinile curate” şi „Ultimul cartuş”.