Main menu

header

cotnari wide

470 20 21 1de Cătălina Tăgârţă

Moldoveancă până în măduva oaselor, Sofia Vicoveanca nu părăseşte meleagurile pe care a copilărit nici măcar pentru nepoatele sale, pe care le iubeşte ca pe ochii din cap. Fire romantică, interpreta de muzică populară iubeşte liniştea şi florile, scrie poezii şi le pregăteşte fanilor săi multe melodii noi. Despre acestea, şi multe altele, ne-a vorbit chiar Sofia Vicoveanca.

„Dacă nu munceam, nu ştia nimeni de mine”

- Cred că nu există român care să nu fi auzit, cel puţin în treacăt, de numele „Sofia Vicoveanca”. De câţi ani cântaţi şi ne încântaţi cu melodiile dumneavoastră?

- Pe 1 octombrie, dacă dă Bunul, Cel de Sus, voi face 55 de ani de cântec. Restul scrie în buletin, dar oricum eu nu mă ţin de vârsta care e trecută acolo.

- Cine v-a încurajat şi v-a sprijinit să porniţi pe acest drum, al cântecului popular?

- Eu am văzut lumina zilei dincolo, la Toporăuţi, lângă Cernăuţi. După ce au început concentrările, tata a plecat în război, şi mulţi ani a rămas prizonier la ruşi. Mama, fiindcă la vremea aceea mă avea doar pe mine, şi-a îngropat toate bunurile şi s-a refugiat la Vicovu de Sus, la o mătuşă, cu gândul că într-o zi ne vom întoarce acasă. Dar s-a pus graniţă şi am rămas doar cu ce aveam pe noi. Deci imaginaţi-vă ce copilărie am avut... Mi-e foarte greu să îmi amintesc de tot amarul şi de toate neajunsurile... Azi munceam, mâine mâncam. Dar asta m-a făcut să realizez că fără muncă nu se poate trăi, nimic nu pică din Cer, şi lui Dumnezeu îi plac oamenii harnici. Eu am un băiat, deşi mi-am dorit fată, şi-mi aduc aminte de prima mea plecare în Japonia. Soţul meu (Dumnezeu să-l odihnească, anul ăsta face 13 ani de când l-am pierdut, a fost un ziarist foarte vertical, un bucureştean moldovenizat până în unghie, că a stat cu mine în Suceava), venind în acea zi de la serviciu, sigur că am transformat totul într-o mare bucurie, căci era un vis aproape de neatins. Văzându-ne, băiatul, care la vremea aceea avea vreo 4 ani, zice: „Vai, mama, ce noroc că pleci în Japonia!”. Şi-atunci am spus: „Nu-i noroc, îi muncă! Dacă nu munceam, nu ştia nimeni de mine!”

„Fraţii mei s-au pierdut la patru ani unul de altul”

470 20 21 2- Deci aţi rămas doar cu mama. Ea v-a îndrumat spre muzică?

- Când s-a întors tata eu eram deja mare. Fiind marcat de suferinţa trăită în prizonierat, în lagăr, nu suporta să se cânte în jurul său. Dar eu m-am format între oameni încărcaţi de griji, oameni maturi, probabil de aici şi sobrietatea mea. Mergând cu ziua la muncă, la prăşit, ca să-mi cumpăr bumbac pentru a-mi face cămăşi, oamenii au început să ciulească urechile la mine şi chiar să mă roage să le cânt. Atunci, o mătuşă mi-a spus: „Tu trebuie să pleci în lume!”. Şi ea m-a scos din lumea satului.

- Ce s-a întâmplat mai departe?

- Am stat la o altă mătuşă, la Suceava, iar în ’59, prin concurs, am intrat în Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, la cor. După un an, când a fost verificarea profesională, m-au numit solistă, dar am rămas cu salariul de coristă mulţi ani. Eu nu am cutezat niciodată să spun ceva. Şi-aşa, multă lume zice că a cânta este nimic. Dar ferească Sfântul să cânţi când îţi plânge sufletul! Fraţii mei s-au pierdut la patru ani unul de altul. S-a întâmplat ca-ntr-un blestem, că la ambele înmormântări am avut evenimente. E cumplit să cânţi când sufletul în tine plânge. Numai pereţii, când am ajuns acasă, au ştiut dorul meu. Dar asta e, dacă n-am învăţat să fiu academician, sunt cu traista-n băţ, tot timpul pe teren.

„Mama m-a pregătit pentru viaţă”

- Dar părinţii spre ce meserie voiau să vă îndrume?

- Nimeni nu ştie ce se va întâmpla în viaţă, Dumnezeu are grijă de fiecare. Mama m-a pregătit pentru viaţă, deci ştiu să ţes, să împletesc - chiar şi când începusem să fiu cântăreaţă cunoscută, aveam andrelele cu mine pe tren şi împleteam -, cunosc lucrul câmpului. Fac de toate, cu excepţia văruitului şi a cozonacilor. Deci mama m-a pregătit pentru viaţă, m-a învăţat multe lucruri care prind bine şi acum. Nepoatele mele îmi spun „mămuca ce scoate pete”, fiindcă, dacă li s-a pătat o haină, eu insist pe pată până o scot. E păcat să renunţe la ea, că de unele lucruri chiar te legi cu sufletul.

- Sunt mari nepoatele?

- Ana Sofia a făcut 14 ani la 14 martie, iar Maria Cătălina face 11 ani în iunie. Sunt două flori, lumina ochilor.

„Pe mine Bucureştiul mă îmbolnăveşte”

470 20 21 3- E adevărat că, în tinereţe, aţi fost la un pas de a adopta?

- Oh, da. Până la venirea pe lume a primului prunc ne-am înscris într-un program, dar nu s-au mai dat copii spre adopţie, iar la o lună am aflat că voi avea pruncul meu. Dar eu vă mărturisesc că şi acum, dacă n-aş avea vârsta asta şi meseria de du-te, vino, eu aş adopta un copil pentru a-l forma, pentru a-i croi o viaţă frumoasă.

- Care este relaţia cu feciorul? Nu v-a convins să veniţi mai aproape de el, să vă mutaţi în Bucureşti?

- Băiatul meu are suflet mare şi comunicăm foarte bine. De exemplu, când am o problemă luăm legătura fără să dăm de veste. Şi invers, când îl visez că el are o problemă, nu mai pot să dorm, mă rog la Dumnezeu pentru linişte şi pace, iar dimineaţa sun să văd despre ce e vorba. Îl iubesc mult, dar la Bucureşti nu vin. Nu, nu şi iarăşi nu! Pe mine Bucureştiul mă îmbolnăveşte, toată lumea e nervoasă, agitată, se vaită că nu are...

- Dar pe soţ cum l-aţi convins să se mute la Suceava?

- Nu eu l-am convins. Aşa a fost să fie.

Înainte de „examen”, artistul are nevoie de linişte 20 de minute

- Revenind la carieră, aveţi vreun ritual înainte de a pleca de-acasă sau înainte de a urca pe scenă?

- În acel moment, când intră în examen, un artist face rugăciuni, altul repetă ceva, deci măcar 20 de minute înainte de întâlnirea cu publicul are nevoie să nu fie sufocat, să stea câteva clipe singur cu el şi cu ce are de făcut pe scenă.

- Câte discuri sau CD-uri aţi scos până acum?

- Nu ştiu. Îmi poartă ghinion dacă le număr.

- Care e melodia cu cel mai mare succes, care e cerută des de public?

- Nu pot spune asta. Ar fi nedrept faţă de celelalte. Sigur că nu toate se numesc şlagăre, dar eu în toate pun suflet.

- Cum se va numi noul album pe care l-aţi înregistrat în Basarabia?

- Avându-l pe Nicolae Botgros la pupitru, nu m-a iertat nicăieri unde am greşit, aşa că am tot luat-o de la capăt şi n-am mai avut vreme să ascult cântecele cap coadă. Sunt 18 piese de forţă, de glas, iar ca variante pentru titlu cred că vor fi: „Eu îmi petrec lumea cu drag” ori „Păcat c-am îmbătrânit”.

10 lei, talismanul pentru „şucalată”

470 20 21 4- Cum e să fie mereu sălile pline, să simţiţi publicul aproape?

- Îţi râde sufletul. Nu-ţi mai trebuie mâncare, nimic. Eu oricum nu mănânc înainte de cântare şi nici după ora 17:00.

- Care a fost cel mai emoţionant eveniment din viaţă?

- Anul trecut, pe 22 septembrie, am avut spectacol la Botoşani, iar la final a venit la mine un bătrânel şi m-a tras de mânecă: „Ştii, dumneata ai cântat la fata mea la nuntă”. Şi îl întreb: „E cu acelaşi bărbat?”. Că eu, de când cânt la nunţi, încă n-am găsit pereche divorţată... Or fi, nu zic nu, dar eu n-am găsit. Şi, în timp ce vorbeam, îmi pune în palmă 10 lei şi-mi strânge mâna. L-am întrebat ce-i cu banii şi mi-a zis: „Să-ţi cumperi o şucalată”. În momentul respectiv l-am rugat pe primar să-mi cedeze microfonul şi am spus publicului: „Uitaţi ce-a făcut domnul. Dumnealui are nevoie de aceşti bani mai mult decât mine. Promit că nu voi lua ciocolată, pentru că îngraşă, dar voi purta banii aceştia mereu în trăistuţa mea, până voi pune mâinile pe piept”. Şi banii sunt acolo şi în ziua de azi. Atât de impresionant mi s-a părut gestul său, că eu retrăiesc momentul chiar şi acum, când vorbesc despre el...

„Fericirea e notată în clipe”

- Sunteţi ghinionistă sau norocoasă?

- Munca nu poate fi ghinion... Am crescut sub acest îndemn şi în spiritul ortodox. Seara şi dimineaţa îmi fac rugăciunea: „Doamne, îmbătrâneşte-mă şi nu-mi lua minţile!”. Iar alta sună aşa: „Doamne, te rog să mă ajuţi, să mă înveţi cum să mă port, cum să mă rog, cum să mă smeresc, cum să iubesc, cum să vorbesc, cum să rabd şi cum să iert”. Dar, ca o completare, în rugăciunea mea nu spune să şi uiţi! Deci sunt genul de om care iartă, dar nu poate uita.

- Aveţi vreun regret sau dorinţe neîmplinite?

- Nu. Sunt împăcată cu ce am. După părerea mea, fericirea e notată în clipe, aşa că e important să reuşeşti să-ţi umpli sufletul cu clipe de fericire, căci apoi apare imediat un nor care să-ţi umbrească zâmbetul... În împlinire cred, sunt un om împlinit, dar munca stă la bază.

„Lui Dumnezeu nu-i trebuie vorbe multe, ci să-i ceri ajutor sincer”

470 20 21 5- Ce vă place să faceţi în timpul liber în afară de citit?

- Treabă.

- Bine, dar cum vă relaxaţi?

- Tot prin muncă. Lucrez la cântece noi (râde). Dacă vreţi, o puteţi lua ca pe un sfat. De exemplu, am citit de curând undeva că oamenii depresivi e bine să ţină un jurnal în care să noteze mereu câte ceva, căci în acest fel durerea se duce pe altă cale. Eu nu mă îndop cu mâncare, cu băutură, prefer să calc, să spăl, să mă concentrez la ceva. Cochetez şi cu poezia, mi-au apărut pe piaţă trei volume, acum lucrez la al patrulea, aşa că găsesc mereu câte ceva de făcut.

- Mai aveţi şi alte sfaturi de genul acesta?

- Un alt leac adevărat e rugăciunea. Dar nu spusă doar cu buzele, ci din suflet. Încearcă să te dăruieşti! Lui Dumnezeu oricum nu-I trebuie vorbe multe, că El te ştie oricum, dar e important să îi ceri ajutor sincer.

„Doamne, să mor, dar să nu mă doară”

- Mergeţi des la biserică, ţineţi posturi?

- Când pot. Se spune că bătrânii, copiii, bolnavii şi călătorii sunt scutiţi, dar postul Sfintei Mării trebuie să-l ţin neapărat, pentru că am avut semne.

- Ce fel de semne?

- Doi ani la rând, în acest post am fost la un pas de accidente rutiere. Prima oară s-a oprit o maşină exact lângă mine, iar a doua oară veneam dintr-un turneu, iar şoferul a aţipit la volan. Când am văzut că maşina joacă pe drum, am zis în gândul meu: „Doamne, să mor, dar să nu mă doară sau să nu rămân pacoste pe capul altora!”. Am scăpat ca printre urechile acului, dar atunci am realizat că nu trebuie să mă joc. Găseşti ce să mănânci şi de post.

„Nu sunt o pofticioasă”

- Care e reţeta preferată de post?

- Nu am chestii speciale, iar dimineaţa merg mult pe sucuri. Când nu mi-e lene pun la storcător măr, morcov, ţelină, sfeclă roşie, un cartof crud şi tot sucul obţinut îl beau pe nemâncate, eventual cu puţină zeamă de lămâie. Am aici toate vitaminele. Apoi mai fac salată de crudităţi cu fel şi fel de minuni, de la grâu încolţit până la merişoare, spanac, roşii, de toate... Fiindcă sunt singură, nu prea gătesc. Dacă-mi lipseşte ceva în post, acela e laptele, mai ales cel acru, pe care eu mi-l fac singură, cu lapte dulce de la vecina, dar de la cea care o ştii, nu de la oricare (râde).

- Aţi ţinut vreodată diete, regimuri de slăbit?

- Nu, dar nici nu am pasiune aşa mare pentru mâncare, nu sunt o pofticioasă.

„Când lucrez, nu-mi bate la uşă nici urâtul, nici singurătatea”

470 20 21 6- Aţi spus că scrieţi versuri. De unde vă inspiraţi atât pentru acestea, cât şi pentru melodiile noi?

- Poeziile sunt închinate lui Dumnezeu şi nu pot fi cântate. Cât despre cântece, acestea sunt culese. Soţul meu, fiind ziarist, m-a ajutat mult să culeg. Aşa că am multe cântece pe care nu le-am putut scoate la lumină până acum. Dar timpul trece atât de repede când lucrez... că nu-mi bate la uşă nici urâtul, nici singurătatea. Eu nu beau cafea, că acolo femeile pun ţara la cale.

- Mai aveţi colecţia de costume populare la ţară?

- Da. Eu locuiesc la bloc, în Suceava, dar la ţară, la curte, am o colecţie de costume populare. Le păstrez chiar dacă nu mai pot fi îmbrăcate, am un amar de nu mai pot, a dat moliile în ele... Dacă pot, vreau să le adresez o rugăminte cititorilor revistei: cei care ştiu vreo reţetă care dă rezultate să vi-o comunice dumneavoastră, că eu nu ştiu ce să le mai fac, şi aşa rău îmi pare. Poate sunt ceva ierburi de folos şi reuşesc să mai salvez din ele.

„Nu cred în femeia care spune că n-are vreme de ea”

- Cum vă îngrijiţi? Ştiu că vă plac mult florile şi parfumurile...

- Aşa e. Am peste o sută de ghivece, îmi plac mult parfumurile şi blănurile... Nu cred în femeia care spune că n-are vreme de ea, nu e nevoie mai mult de zece minute. Cât ai fi de amărât, tot trebuie să te îngrijeşti, în primul rând pentru sufletul tău, dar dacă mai ai şi pe cineva, atunci cu atât mai mult. În acest caz se vede după zâmbet, după ochi că pluteşti... Ştiu, că doar am trecut prin asta.

- Aţi trăit dragostea asta adevărată?

- Da. Am iubit din toată inima. Când fac ceva, fac totul cu suflet. Nu cred în cuvinte, ci în atitudini, în felul cum te comporţi. Şi asta nu doar în dragoste, ci şi în viaţa de zi cu zi. Când cineva e lângă tine cu tot sufletul simţi asta. Am câteva persoane pe care le pun la suflet.

- Le număraţi pe degetele de la o mână?

- Oh, da...

„Visam să ne plimbăm, să numărăm stele”

- În tinereţe aţi fost cerută în căsătorie de multe ori... Cum a reuşit soţul să fie cel ales?

- Eu n-am fost o femeie frumoasă, dar când întâlneam băieţi, pe la a treia întâlnire deja mă cereau în căsătorie. Şi mie nu-mi plăcea asta. Visam să ne plimbăm, să numărăm stele, să ne facem câte o figură...

- Şi cu soţul a fost tot aşa?

- Nu. Nici cu el n-a fost.

- Dar dumneavoastră sunteţi o fire romantică...

- Da. Sunt, deşi par dură. Atâtea avem de învăţat de la animale, de la păsări: cum să fim demni, cum să ne îngrijim familia, cum să ne respectăm.

- Ce le transmiteţi cititorilor revistei Taifasuri?

- Sărbătorile pascale să vă aducă lumină în suflet şi în drumurile dumneavoastră. Dacă până acum nu vi s-a împlinit vreun gând, fie ca în 2014 să vi se împlinească tot ceea ce vă doreşte sufleţelul, cu pace, linişte şi sănătate. Vă doresc Sărbători binecuvântate! Şi nu mă uitaţi cu reţeta pentru molii, vă rog!

• Sofia a primit numele de Vicoveanca după localitatea în care a copilărit (Vicovu de Sus). Iniţial s-a numit Fusa

„În perioada 25-26 martie rămân fără glas“

- E adevărat că după naştere v-a coborât glasul cu o terţă?

- Da. În plus, în luna martie, în jurul datei de 25-26, când a murit mama mea, rămân fără glas. De aceea evit să pun spectacol în acea perioadă. Noi am avut o relaţie foarte profundă, că mult timp ne-am avut doar una pe alta. E o chestie ce nu poate fi explicată în cuvinte. Şi la fel mi se întâmplă şi mie cu băiatul meu. Aşa cum spuneam, când unul dintre noi are o problemă, celălalt simte, şi ne sunăm imediat.

 

Va trebui să dăm socoată

Se-aşterne peste timp uitarea,

Cum frunzele aştern cărarea.

Cu fiece clipă trecând,

Cu toţii ne ducem, rând pe rând.

Să ne iubim. Să ne iertăm.

De-aici cu noi nimic nu luăm.

Doar sufletul împovărat

Şi chinuit de greu păcat.

La judecată vom sta-n rând:

Sătulul lângă cel flămând,

Preaplinul lângă suferinţă,

Răsfăţul lângă umilinţă.

Egali cum n-am fost pe pământ,

Toţi vom depune jurământ.

În faţa Domnului, la judecată

Va trebui să dăm socoată.

autor Sofia Vicoveanca