Main menu

header

cotnari wide

25-09-1de Gabriela Niculescu

Teo Trandafir a fost, până de curând, o prezenţă dorită pe micile ecrane, pentru a aduce puţină lumină în noianul de emisiuni pătate, să nu le spunem de-a dreptul murdare. Iar dorinţa telespectatorilor a fost îndeplinită la sfârşitul anului trecut, de când carismatica prezentatoare şi-a reluat locul meritat la cârma producţiei „Teo Show”, la postul Kanal D. Despre starea sa de sănătate, despre divorţul survenit la scurtă vreme de la momentul căsătoriei şi despre relaţia cu fiica sa, Maia, a tot curs cerneală. Unele informaţii au fost reale, altele, exagerate, dar Teo a acceptat să ne lămurească acum toate aspectele vieţii sale. Despre noutăţile survenite şi dorinţele sale citiţi în rândurile ce urmează.

„Şi căutatul în gunoi, bag de seamă, vine tot de afară”
- Cum vedeţi schimbarea media de la începuturile carierei dumneavoastră şi până astăzi?
- Ca în orice ţară normală. Cred că presa se duce într-o direcţie pe care şi-o doresc şi ea, şi publicul, în egală măsură. Faptul că noi spunem că aşa vrea publicul, şi publicul spune că asta îi dă media certifică faptul că adevărul se află undeva la mijloc. Nu am senzaţia că, din acest punct de vedere, suntem foarte deosebiţi noi, ca români. Peste tot este acelaşi lucru. Mă uitam la un post de televiziune din SUA care „i-a găsit” unei cântăreţe, în gunoi, o cutiuţă cu medicamente: „Uite cu ce se droghează!”, a spus presa americană. În concluzie, şi căutatul în gunoi, bag de seamă, vine tot de afară.

- Care sunt oamenii care şi-au pus cel mai puternic amprenta asupra dumneavoastră?
- Eu am avut întotdeauna un mentor declarat, toată lumea ştie. Nu mai vorbesc despre asta. Este omul de la care am învăţat televiziune şi viziune, am învăţat să înţeleg ce văd la televizor. Cel mai important lucru, atunci când te uiţi la televizor, este felul în care te uiţi. Mulţi dintre telespectatori se uită la televizor în calitatea lor de telespectatori. Sunt manipulabili! În momentul în care te uiţi la televizor şi înţelegi ce vezi, poţi să devii măcar apărător al propriului interes, dacă nu cumva mai mult decât atât.

25-09-3„«Teo Show», răspunsul unei cereri disperate a publicului de a prezenta, la televizor, modele”
- Pentru cei care nu au apucat să vă vadă show-ul de la Kanal D, spuneţi-mi ce are diferit această emisiune de celelalte mondene şi de ce ar fi bine s-o urmărească?
- În primul rând, nu este un show monden. „Teo Show” este răspunsul unei cereri disperate a publicului din România de a prezenta, la televizor, modele. Lucru pe care l-am făcut şi pe care continuăm să îl facem. Nu este o emisiune mondenă, încercăm să dezbatem teme venite fie pe căile deja cunoscute, fie cele care ne trec nouă prin minte. În felul acesta, venim în întâmpinarea întrebărilor telespectatorilor noştri şi le răspundem, prin intermediul fiecărui invitat, cum putem. Unul mai dramatic, unul mai cu umor, mai cu chef, mai din punct de vedere al credinţei, mai modern, fiecare cum ni se arată. Toţi ne aşezăm la aceeaşi masă şi stăm de vorbă despre câte o temă, niciodată despre câte o persoană. Nu facem niciodată studii asupra personalităţii unei anumite domniţe publice, prea publice, exagerat de publice. Vorbim despre principii.

- Dacă aţi primi acum propunerea de a mai realiza un matinal împreună cu Mircea Badea, aţi accepta-o?
- Fără îndoială.

- Care a fost cel mai impresionant gest venit din partea admiratorilor dumneavoastră?
- Este foarte vastă întrebarea. Faptul că oamenii s-au unit într-un grup, pe Facebook, pentru mine când eram la Viena şi că s-au rugat pentru mine. Faptul că una dintre fostele mele şefe, dintr-un alt trust, după ce barierele dintre noi au căzut, mi-a spus: „Mă duceam la biserică şi lângă mine era o doamnă care plângea şi se ruga pentru tine.” M-a şocat! Asta a fost pentru mine supremul! Aşa ceva nu auzisem niciodată.

- După ce aţi cunoscut detaliile vieţii politice, credeţi că România mai are vreo şansă la un parcurs cel puţin firesc, dacă nu pozitiv, privind lucrurile în ansamblu, cu tot ce cuprinde acesta de la nivelul de trai la educaţie, sănătate, justiţie...?
- Porniţi de la o premisă greşită: eu nu am cunoscut detaliile vieţii politice. M-am nimerit în politică la un moment dat, şi a fost pentru mine o chestie de orgoliu. Am câştigat nişte alegeri, la modul cel mai cinstit, împotriva unui om politic, şi cred că am fost votată pentru că mă chema „într-un fel”, şi nu neapărat pentru că ştiam ceva. Am stat în politică vreo patru luni. Eu, în patru luni, nu am învăţat pe ce parte să o apuc şi unde să opresc liftul, unde este Sala de Plen şi prin ce altă sală să o apuc să mă duc la Senat. Nu am apucat să învăţ nimic, şi dacă am apucat să învăţ totuşi ceva este faptul că 70% dintre oamenii de acolo au foarte puţine cunoştinţe în legătură cu lucrurile pe care le fac, le votează, le postulează, şi după aceea se şi duc acasă să le pună în practică.

„Când simt că «mă apucă», mă duc la psiholog“

- V-a încolţit vreodată depresia? Dacă da, cum aţi alungat-o?
- Nu ştiu dacă a fost depresie, ci proaste dispoziţii. Depresia mă sperie, ca idee, pentru că este o boală parşivă, persuasivă şi pentru că în România este ruşinoasă. Dacă eşti depresiv în România şi spui chestia asta, înseamnă că eşti nebun. Nimeni nu-şi poate imagina că poate să fie o deficienţă energetică sau că poate să fie o pură deficienţă chimică. Nimeni nu te ajută, oamenii se plictisesc, le devii povară şi se îndepărtează. Atunci preferi să ascunzi. Orice e boală „trebuie” să ascunzi şi nu ai cu cine să vorbeşti. Eu când simt că e ceva, că „mă ia”, că „mă apucă”, mă duc la doctor, la psiholog. Mă duc la doctor, exact ca la orice altă boală.

25-09-2„Maia are 9 ani şi este foarte matură pentru vârsta ei“

- Statisticile arată că 85% dintre tinerii români îşi doresc să emigreze în căutarea unui trai mai bun. Din punctul dumneavoastră de vedere, emigrarea ar putea fi singura soluţie ce ar asigura un viitor celor care se simt plafonaţi aici?
- Este o foarte bună variantă. Din nenorocire, va trebui să ne chinuim cu ei după ce se întorc. Pentru că, aşa, este foarte uşor să zici: „Mă car!”. Sigur, te cari, este minunat! Toată lumea se roagă de tine, tu te simţi din ce în ce mai important şi ai senzaţia că fără tine nu se poate. Pleci. După pupăturile din aeroport, vine momentul în care ai aterizat pe celălalt aeroport. Acolo nu e mama ta, nu mai sunt prietenii, colegii, nu mai e nimeni, nu mai sunt ăia care te rugau să rămâi. Caută-ţi loc de muncă! Asta mi se pare marea „chestie”: descoperi în Irlanda, să zicem, că eşti român, şi în România că eşti irlandez. Din momentul ăla ţi-ai pierdut cu totul reperele. Cei de aici nu te mai acceptă că i-ai părăsit şi se simt lezaţi, iar cei de acolo nu te acceptă pentru că vii dintr-o altă ţară. Descurcă-te! Distruşi psihic în felul acesta, în cinci, şase, zece ani se întorc, şi nici ei nu mai ştiu ce sunt de fapt. Nu ar fi mai bine să se gândească ei înainte de a ne gândi noi?

„Este bine să îţi închei socotelile cu viaţa în fiecare zi”
- Care sunt cele mai importante schimbări în plan mental-spiritual după complicata intervenţie chirurgicală de acum trei ani?
- Toată lumea mă întreabă asta şi mă întreabă atât de des şi de diferit, încât nu mai ştiu exact care este adevărul. Ştiu doar că, şi am înţeles, dacă nu spui la vreme ceea ce ai de spus unor oameni, ori mor ei, ori mori tu. Este esenţial să spui ce gândeşti la momentul la care ai gândit-o, pentru că este posibil ca, la un moment dat, să te trezeşti cu ochii în tavan, să nu ştii de unde ai plecat şi să nu ştii cine eşti. Să te gândeşti... „măi, parcă mai făceam ceva”. Este bine să îţi închei socotelile cu viaţa în fiecare zi. Vorba aia „tâmpită” de pe Facebook cu „trăieşte-ţi ziua de astăzi ca şi când ar fi ultima!” nu-i chiar o tâmpenie. Măcar joia ar trebui să încercăm exerciţiul ăsta.

- Ştiu că de curând aţi fost supusă unei intervenţii gastric sleeve (de micşorare a stomacului) pentru a vă ajuta în procesul de refacere. Ce paşi mai aveţi de urmat pentru a fi, aşa cum spuneaţi, „un om întreg” şi cum vă simţiţi acum?
- Mă simt perfect. Mai trebuie să slăbesc vreo 30 de kilograme şi, după ce voi da jos această greutate şi voi ajunge la una constantă, mi se va pune o plasă, o proteză, care să înlocuiască peretele abdominal. Voi avea o proteză în loc de perete abdominal. De trei ani trăiesc fără perete abdominal.

„E o interdependenţă, o «ciudăţenie» între noi două”
- V-aţi gândit vreodată să plecaţi din România? Poate pentru Maia, aşa cum a ales Narcisa Suciu, de exemplu?
- Maia este atât de puternică, încât, dacă va vrea să plece, va pleca ea pentru ea. Ba chiar am vorbit zilele trecute şi mi-a spus că ea, dacă e să plece, pleacă ea pentru noi. Maia are 9 ani şi este foarte matură pentru vârsta ei şi cred că va face carieră în orice domeniu, în orice îşi propune, pentru că acest copil va sparge „pereţi” cu pumnul. Cu delicateţe, cu tact şi cu atenţie, ştie să facă în aşa fel, încât să se strecoare precum şuvoiul de apă pe lângă pietre. Este exact ce trebuie.

- Maia v-a sprijinit foarte mult în momentele delicate. Cum aţi descrie relaţia pe care o aveţi?
- Nu este o relaţie. Este o interdependenţă, o „ciudăţenie” între noi două. Uneori, şi noi ne întrebăm dacă este ok sau nu. Într-o zi ne-am dus împreună la un psiholog să întrebăm dacă este ok aşa cum suntem noi două, foarte ataşate una de alta. Psihologul a fost foarte încântat. La început nu a fost aşa. În sensul că Maia era mică şi eu aveam senzaţia că nu există feedback din partea ei. Acum suntem foarte ataşate una de alta, în sensul că ne interesează cu adevărat părerea uneia despre cealaltă. Eu am de gând să îi bag în cap ceva ce am învăţat de la un foarte bun prieten, unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care-i cunosc şi pe care maică-sa, în ciuda faptului că îl preţuieşte foarte mult, nu l-a validat nici în faţa lui, nici în faţa celorlalţi. Atunci eu am înţeles asta: că eu îi voi spune fiicei mele, tot timpul, cât sunt de mândră de ea. I-o spun şi o cred.

„M-a întâmpinat cu o lavetă de bucătărie pe care brodase o lalea”
- Vă priveşte şi ca pe cea mai bună prietenă? Vă mărturiseşte întotdeauna ce are pe suflet?
- Eu aşa sper. Mihai Albu mi-a făcut un dar foarte, foarte important când a venit în emisiune. Este vorba despre un catalog conţinând opere ale celor mai importanţi artişti de profil. Maia a rămas şocată de ceea ce a văzut, mai ales la capitolul Mihai Albu. Nici nu îşi dădea seama dacă este arhitectură, este pantof, unde începe pantoful şi începe „oglinda”. De exemplu, în momentul în care am introdus-o în lumea lui Mihai Albu şi i-am pus în braţe catalogul primit, a stat şi a examinat fiecare artist în parte şi a început să creeze pantofi. Mihai Albu nu ştie, dar pentru mine ar fi fost important ca el să vadă că cineva, oricine, un copil oarecare, i-a văzut creaţiile, le-a comparat cu ale altora, i s-au părut mai izbutite ale lui şi a început să creeze ca el.

- Când v-a uimit ultima oară fiica dumneavoastră şi cu ce?
- În urmă cu câteva zile, m-a întâmpinat cu o lavetă de bucătărie pe care brodase, cum a putut ea, o lalea. Am rămas foarte surprinsă. Bineînţeles că m-am bucurat! A doua zi i-am făcut cadou unul dintre tricourile mele albe să îmi facă o broderie pe el. Şi mi-a spus: „Nu-ţi dai seama cât sunt de mândră de faptul că tu ţi-ai sacrificat unul dintre tricourile tale albe, având încredere că eu am să fac ceva frumos din el!”

„Sunt încă speriată, sensibilă, dar în jumătate de an voi fi ca nouă”
- Cum vă petreceţi timpul împreună, care sunt activităţile preferate?
- Îi place mult să îi citesc. Acum citim Cărtărescu, pentru copii, şi suntem în „lumea dragonilor” de toate felurile şi a zmeilor de toate chipurile... Eu îi citesc pe „o sută de mii” de voci şi ne place tare mult. Citim, vedem filme împreună, în mare parte sunt traduse, pentru că eu nu fur de pe internet niciodată nimic. Am prins filme, pe televiziunile străine, pentru copii, fără traducere şi fără subtitrare, ceea ce înseamnă că eu fac traducerea simultană timp de două ore. Nu mi-e uşor.

- Ce-şi doreşte Maia să devină?
- Acum s-a gândit că pasiunea sa pentru broderie, combinată cu pasiunea pentru pantofi s-ar putea să dea pasiunea pentru pantofi brodaţi cu mâna. I-am explicat că una este să brodezi bumbac, şi alta este să brodezi piele. Că nu este tot aia. Mai avem şi alte preocupări, vrea să devină filolog, fonetician, că a văzut la maică-sa, meserii cât mai diverse...

- După divorţ, „uşa” spre sufletul dumneavoastră mai poate fi deschisă de un bărbat... compatibil, să-i spunem?
- Cred că da. Am şi început să uit „lucrurile”. Sigur că părţile bune vor rămâne întotdeauna, ceea ce este minunat, eu îmi amintesc numai lucrurile foarte, foarte frumoase, şi cred că, da, se poate. Acum sunt încă speriată, sunt încă sensibilă, dar, la cum mă ştiu, în jumătate de an voi fi ca nouă.

25-09-4„Îmi doresc siguranţă. Am obosit să fiu bărbatul propriei căsnicii”
- Dacă aţi face o retrospectivă a vieţii dumneavoastră, către ce perioadă aţi privi cu nostalgie?
- Cu nostalgie rea sau bună?

- Cu ambele.
- Cu nostalgie bună aş privi perioada când eram la Pro TV, când eram doar patru persoane în echipă şi făceam emisiunea de „nu mai ştiam de capul nostru”. Nu exista Google, nu exista net, şi noi ne făceam treaba foarte bine şi aşa. Şi perioada de începuturi, din 1990, când făceam radio... în gheaţă. Spun asta pentru că noi, ca să ne spălăm pe mâini, trebuia să spargem gheaţa cu toporişca, o topeam, şi aşa aveam apă. Perioada cu politica nu mi-a plăcut deloc. N-am înţeles-o şi nu m-am potrivit deloc. Perioada aceea aş privi-o cu nostalgie rea.

- A fost o perioadă umbrită de trecerea în nefiinţă a multor oameni care v-au fost dragi sau pe care i-aţi admirat. Ce vă ajută să vă remontaţi?
- Faptul că nimic nu este definitiv, în afară de moarte, care va veni şi pentru mine. Probabil, „despărţirea” este ceva temporar. Altfel, am înnebuni, am lua-o razna dacă n-am gândi aşa. Dacă ne-am imagina că este pentru ultima oară când îl vedem pe omul respectiv, ar fi ceva de netrecut. Aşa, mă gândesc că este ca la gară: pleacă acum la Buzău, am să mă duc şi eu la Buzău când o fi să vină trenul. Am avut o perioadă în care priveam altfel lucrurile, şi nu mi-a priit.

- Se spune să avem grijă ce ne dorim, că s-ar putea să ni se întâmple. Ce vă doriţi?
- Cred că îmi doresc siguranţă. Îmi doresc ca ziua de mâine să nu mai fie o provocare tot timpul. M-am săturat! Am obosit să fiu bărbatul propriei căsnicii. Nu ştiu dacă asta presupune că aş mai putea avea acum un partener care să preia el o parte dintre lucrurile pe care eu le duc singură de atâţia ani, pentru că mi-ar fi greu să i le cedez. Cred. După ce te-ai obişnuit să tragi ca un „catâr”, când mai vine unul, te uiţi ponciş la el. Dar senzaţia de „ce fac mâine?” începe, după o vârstă, să te obosească foarte tare. Viaţa nu este o povară pe care să o treci singur în fiecare zi. Mi-ar plăcea, cred, să o trec în doi. Cred!

„Eram pregătită să predau într-un fel şi mi-am dat seama că m-am pregătit prost“

- După experienţa Şcolii de Televiziune şi Film „Tudor Vornicu”, aţi acceptat din nou locul la catedră, de data aceasta la TV & Film Academy by Ruxandra Ion. Cum este experienţa de profesor de... media pentru dumneavoastră? Şi care au fost cele mai surprinzătoare aspecte ale acesteia?
- Predau de foarte mulţi ani, de vreo şase, şi experienţa la catedră nu are legătură cu nimic altceva. Eram pregătită să fac într-un fel meseria asta şi mi-am dat seama că m-am pregătit prost, în ciuda faptului că citisem foate mult. Citisem studii de psihologie a copilului, a adolescentului, a studentului... Am avut la început cinci grupe, şi fiecare s-a dus pe calea ei. Am avut surprinderea să văd că fiecare grupă, în ciuda faptului că tu predai, teoretic, acelaşi lucru de cinci ori, de la un punct încolo începe să meargă pe calea ei. Dacă nu eşti suficient de atent ca profesor, suficient de sensibil, nu sesizezi că o grupă s-a dus în „bălării”. Grupele de televiziune sunt ca emisiunile, au viaţa lor, personalitatea lor şi trebuie să te adaptezi. Dacă nu poţi, nu ai ce căuta acolo.

25-09-5- Care sunt lucrurile elementare pe care doriţi ca un elev să le înveţe şi să le respecte în această profesie?
- Trebuie să ştie să scrie corect româneşte. Trebuie să vorbească măcar acceptabil româneşte. Este inadmisibil să aud la televizor, la o oră de vârf, la care se uită toată lumea, „Grăbiţi-vă, mai am DECÂT două premii!”. Păi, du-te DECÂT acasă. Şi vezi, DECÂT, ce alte lucruri mai sunt de făcut... mă gândesc! Nu se poate ca o persoană să îi spună unei fetiţe: „Du-te şi mănâncă bomboana la garderoPă!” Voi încerca să pompez în studenţii mei cheful de a citi, pentru că cititul, departe de a fi o corvoadă, este unul dintre cele mai plăcute lucruri legale şi te eliberează de orice. Asta încerc să o învăţ şi pe fiica mea.

„Nu fac excursii în străinătate, mă obosesc îngrozitor, pentru că nu am simţ de orientare“

- Cum vă încărcaţi „bateriile” după o perioadă solicitantă?
- În niciun fel. Dorm. Nu fac excursii în străinătate, pentru că mă obosesc îngrozitor, pentru că nu am simţ de orientare. Din această cauză tot timpul sunt disperată, ca un iepure în lumina farurilor. Nu înţeleg nimic. Dacă mă laşi în casa mea, în liniştea mea, cu serialele, filmele şi cu cărţile mele, sunt cea mai fericită. Dacă mă scoţi din casă şi nu este nimeni cu mine care să îmi arate pe unde să o apuc, nu mă descurc. Când îi aud pe unii că spun „am fost în vacanţă în Bali singur”, îi invidiez, sincer. Păi eu ajung pe aeroportul din Bali şi nu ştiu de unde să îmi iau bagajele. Pentru mine reprezintă o sursă de stres de când am plecat de acasă. Bun, ajung eu în Bali, dar dacă nu este „Bali”-ul care trebuie, Bali Nord sau Bali Sud. Atunci, stresată, în avion, încerc să mă uit după figuri pe care să le recunosc în aeroport, să văd pe unde au apucat-o oamenii aceia, să mă iau după ei şi să ştiu de unde trebuie să mă duc să îmi iau bagajele. Nu îmi trebuie! Nu pot! În casă la mine, cu uşile încuiate, ştiu exact unde îmi sunt hainele, de unde pot să îmi iau tot ce îmi trebuie... îmi este suficient.