Amintiri cu şi despre... Odeon

  O formaţie care a făcut istorie înainte şi după Revoluţie
  Cine nu a fredonat la petreceri „Trenul vieţii“, „Prinţişorul”, „La o masă mai retrasă” sau „Cenuşăreasa”? Ei bine, aceste cântece aparţin trupei Odeon, care făcea furori acum 20 de ani. Un simplu exerciţiu al memoriei ne duce cu gândul în 1982, anul apariţiei formaţiei care a revoluţionat muzica românească.

  Costel Geambaşu, „iniţiatorul trupei”, şi prietenul său Nelu Nicolae par ultimii mari „meşteri” ai muzicii de calitate. „Tot ce a însemnat hit înainte de Revoluţie a fost făcut de trupa Odeon. Iniţiatorul a fost Costel (n.n. - Geambaşu), care avea pe atunci doar 26 de ani. Am apărut la început sub titulatura de «Super Odeon» şi eram eu, Geambaşu, Costel Vujavercă, Tică David şi Mihai Mişov”, îşi începe povestea Nelu Nicolae, liderul formaţiei. Trăgând cu poftă dintr-o ţigară, Costel Geambaşu continuă pe un ton glumeţ: „După ce am absolvit Şcoala Populară de Artă am început să cânt cu vocea, la ideea lui Gil Dobrică, şi vedeţi şi dumneavoastră ce-a ieşit. L-am cunoscut pe Gil într-unul dintre concertele noastre la mare, când m-a luat deoparte şi mi-a spus: «Măi băiatule, lasă-te de tobe şi dă-i drumul la voce». Şi nu regret nicio secundă că l-am ascultat. E greu de reprodus în cuvinte cine era Gil Dobrică. Copia fidelă a lui Ray Charles, un om extraordinar şi un excelent profesionist.
  Cânta din tot sufletul şi ştia să facă un spectacol adevărat. Un singur lucru nu mi-a plăcut la el (n.n. - râde): avea momente când nu puteai sta lângă el prea mult pentru că... mânca ceapa ca pe măr”. Câştigător al pariului cu viaţa, dar totodată soldat în prima linie şi duşman al compromisurilor de trei parale, când vorbeşte despre prietenia cu marele Gil Dobrică, Costel Geambaşu devine puţin rezervat şi fragil: „Gil era un om care te obliga imens, care făcea totul cu sufletul şi trupul, până la epuizare. Sub «raza» lui parcă şi melodia suna altfel. Ceea ce înseamna enorm. Regret din suflet că n-am putut ajunge când Gil a fost dus la cele veşnice”.

  Prima trupă care a cântat la Sala Palatului din Bucureşti
  Amintirile îl copleşesc pe Costel Geambaşu, iar momentele petrecute alături de un al doilea mare artist al României „şi vecin de excepţie”, George Nicolescu, le retrăieşte şi astăzi cu aceeaşi intensitate. „Am fost bun prieten cu maestrul George Nicolescu şi vecini de bloc totodată. Jucam cărţi cu el şi nu ştiu cum reuşea, dar ne bătea întotdeauna. Ţinea cărţile foarte aproape de ochi şi «vedea» tot. Puneam ca miză un suc sau o sticlă cu apă şi ne distram de minune. Ca să nu  mai vorbim despre momentele în care ne «ţuicăream», clipe în care râdeam în hohote de bancurile extraordinare pe care le ştia George. Băutura lui preferată era turţul (o pălincă foarte tare). Am făcut echipă extraordinară cu el şi cu Gil Dobrică. De câte ori mă întâlneam cu el aveam o vorbă: «Măicuţă în sol major» şi George îmi răspundea: «Te aştept în la minor». Muzica de atunci şi relaţiile pe care le-am avut noi cu alţi artişti nu se compară cu ce se întâmplă acum”, se destăinuie Costel Geambaşu, vocea şi „forţa” formaţiei. Oricât de obosit ar fi fost, bolnav sau deprimat, atunci când intra pe scenă, toate acestea dispăreau ca prin farmec. „Aveam trei-patru spectacole pe săptămână şi uneori chiar mai multe. Noi am fost prima trupă care a cântat la Sala Palatului din Bucureşti şi cred că poate niciodată n-am avut emoţii mai mari ca atunci. Era o mare de oameni. Femeile săreau de bucurie când ne vedeau, de parcă eram cele mai mari vedete din lume. Mie îmi era de ajuns să cântăm o melodie să «ghicesc» publicul. Apoi, orice cântare mergea ca pe roate”, mai povesteşte artistul.

  Instigare în masă
  Depănând şirul amintirilor acelor ani „nebuni”, Costel Geambaşu continuă: „Primul hit al nostru a fost «Trenul vieţii», iar melodia aceasta am înregistrat-o la un restaurant, pe o bandă magnetică. Pentru altă piesă a noastră de succes în acea perioadă, intitulată «Sărăcie, sărăcie», ne-au trebuit patru zile ca să obţinem aprobările de la Comitetul Central. Au spus atunci că facem instigare în masă. De fapt, melodia aceasta eu o luasem de la un prieten foarte bătrân. Am început să conştientizăm cât de buni profesionişti suntem şi ce valoare avem atunci când am constatat că la toate blocurile, la toate balcoanele şi în toate barurile se asculta Odeon. Tot ce însemna muzică la nunţi, la petreceri sau botezuri era cântată de formaţia Odeon. Până şi şoferul de la Comitetul de Cultură tot Odeon asculta. Aveam atât de mulţi fani, că după concerte nu avem practic cum să dăm autografe. Aşa că unii apucau să le primească, în timp ce pe alţii îi sărutam şi îi îmbrăţişam. Primele casete au ieşit pe piaţă în 1984, anul când muzica noastră a bubuit. De atunci am intrat în «priză» cu producţia. La unul dintre spectacole, Ion Dichiseanu, prietenul meu, m-a învăţat să fac nişte rondele din pânză cu numele formaţiei pe ele, pe care le aruncam pe scenă. A fost o nebunie atunci”, mărturiseşte emoţionat artistul.

  Acompaniaţi de un taraf tradiţional
  Amintirile prietenului şi colegului său Nelu Nicolae se topesc în nostalgii dulci-amărui. Viaţa sa alături de formaţia Odeon a fost extraordinar de frumoasă în simplitatea ei, pentru că a existat înţelegere, toleranţă, respect şi toate acestea i-au dat puterea de a merge mai departe şi de a ne da nouă, celor care-l îndrăgim, norocul de a asculta o muzică aparte. „Ce facem noi din 1984 mi se pare şi acum un vis frumos, din care n-aş vrea să mă trezesc niciodată şi, dacă ar fi să-i mulţumesc divinităţii pentru imensul har pe care mi l-a dat, o viaţă nu mi-ar ajunge!”, mărturiseşte „copia fidelă a lui Vujavercă”, aşa cum îi spune prietenul său Costel Geambaşu. Din 2004 am luat eu frâiele formaţiei, iar acum ne bucurăm de un CD cu 17 piese, melodii vechi şi câteva compoziţii noi, printre care o melodie pentru Florinel, băiatul lui Costel Geambaşu, intitulată chiar «Băieţelul meu». Acum un an ne-am «extins» formaţia cu un taraf tradiţional, intitulat «Taraful lui Nelu Nicolae», ce este foarte apreciat. Dacă stau bine şi mă gândesc la succesul enorm pe care l-am avut, spun că numai Dumnezeu a vrut asta. Toţi suntem cu frică de El şi nu vrem să-I greşim cu nimic. Mama nu voia să devin cântăreţ, ci să ajung cineva, dar m-a ajutat foarte mult în carieră. M-am născut într-o familie simplă, dar cu suflet mare, de la care am primit educaţie aleasă. Am fost un copil răsfăţat, pentru că eram singur la părinţi. N-am să pot uita niciodată primul cadou pe care l-am primit la vârsta de 5 ani: o chitară. A fost ceva deosebit şi imediat m-am apucat de studiat, deşi la început eram realmente îndrăgostit de ţambal. Cu exerciţiu şi perseverenţă am ajuns să termin cu brio Liceul de Muzică din Ploieşti, la secţia chitară clasică”, povesteşte maestrul.

  „Primeam bileţele de la doamne, cu numere de telefon scrise cu rimel”
  Pentru Nelu Nicolae, femeia este un ideal. El consideră că Dumnezeu a făcut pentru bărbat un tron, iar pentru femeie, un altar. Tronul exaltă, în timp ce altarul sfinţeşte. „În orice loc în care cântam veneau doamnele însoţite de jumătăţile lor, apoi prindeau ocazia de a ieşi din vizorul acestora, mergeau la toaletă şi ne scriau bileţele cu rimel sau cu ruj. Apoi le dădeau femeii de serviciu, care ni le strecura. Şi le sunam, ce să facem, că femeia e cel mai minunat dar de pe pământ. Să nu uităm de clipele în care veneau fanele după noi şi le dădeam autografe pe care scriam şi numărul de cameră. Mi-amintesc că Gil Dobrică avea cel puţin patru iubite o dată, dar căsătorit legitim n-a fost niciodată. Era foarte hazliu. Ca să nu vă spun că uneori le dădeam autografe doamnelor şi domnişoarelor pe mâini sau… în alte zone ale corpului. Au fost momente foarte frumoase, pe care nu le putem uita niciodată. Atunci parcă era totul altfel, aveai mai mult timp la dispoziţie. În zilele noastre, totul e un haos. S-a schimbat lumea prea mult”, continuă cântăreţul.

  Norocul cel mare: copiii  
  După o viaţă dedicată muzicii, Costel Geambaşu şi Nelu Nicolae ne transmit aceeaşi magie. Lumea mai plânge şi acum la melodiile lor, iar doamnele încă îşi mai ascund de jumătăţile lor autografele cu numerele de cameră primite de la cei ce au fost şi vor fi cei mai buni dintre cei buni, formaţia Odeon. Ce-şi doresc acum cei doi vechi prieteni? „Doar sănătate şi să-i fac lui Florin, băieţelul meu, care-mi calcă pe urme, o formaţie de copii de vârsta lui”, spune Costel Geambaşu, cu lacrimi în ochi, în timp ce Nelu Nicolae îi ia vorba din gură: „Costi, fiul meu în vârstă de 19 ani, absolvent al Liceului de Artă din Ploieşti, a câştigat patru festivaluri internaţionale. Ce-ţi mai poţi dori când Dumnezeu ţi-a dat un astfel de noroc?”.

Carmen Ciripoiu

  „Am început să conştientizăm cât de buni profesionişti suntem şi ce valoare avem atunci când am constatat că la toate blocurile, la toate balcoanele şi în toate barurile se asculta Odeon“ (Costel Geambaşu)

  Preferaţii lui Nicu Ceauşescu
  Drumul dulce al celor mai frumoase amintiri ajunge la capitolul Nicu Ceauşescu. „Dar oare cui n-am cântat noi? De la ministrul Dincă, poreclit «Ion Teleagă», până la Nicu Ceauşescu, îndrăgostit iremediabil de «Prinţişorul». Frică n-am avut niciodată de el, doar că eram tensionaţi, pentru că orice mişcare greşită ne-ar fi fost fatală. Atât de mult îi plăcea lui Nicu muzica noastră, că nu puţine au fost momentele în care venea cu elicopterul oriunde ne aflam, doar ca să ne asculte. Şi dansa Nicu al nostru fără oprire”, îşi aminteşte Nelu Nicolae.