Main menu

header

31-01-1de Cătălina Tăgârţă

Tot timpul veselă şi pusă pe glume, Niculina Stoican e sufletul petrecerilor şi al emisiunilor la care participă. Deşi pare o fire agitată, artista recunoaşte că în viaţa personală preferă liniştea, iar cea mai mare realizare a sa este Vlad, fiul său. Întrucât acesta se află la studii în străinătate, timpul artistei se măsoară în plecarea şi venirea lui acasă, iar vocea îi tremură de fiecare dată când îi pronunţă numele. Cea mai arzătoare dorinţă a sa este să devină bunică.

„După ce m-am căsătorit am văzut că viaţa nu-i doar dragoste”
- Faptul că şi mama dumneavoastră este interpretă de muzică populară a reprezentat un contact permanent cu lumea artistică. Totuşi, când vă amintiţi că aţi urcat pentru prima oară pe scenă?
- Tocmai fiindcă am fost mereu lângă mama nu-mi amintesc exact. Când a concurat la „Floarea din Grădină” am urcat şi eu pe scenă, lângă ea. Eram de câţiva anişori şi îmi doream să fiu Angelica Stoican (râde). Mai târziu, când am mai crescut, mă lua cu ea la nunţi, deci cântecul a fost ceva firesc în viaţa mea datorită mamei.

- Când aţi simţit că trebuie să mergeţi pe propriul drum?
- După ce m-am căsătorit am văzut că viaţa nu-i doar dragoste, în plus au apărut şi nevoile. Am lucrat doi ani în străinătate (n.r. - în Grecia), pe post de baby sitter, dar apoi am rămas însărcinată şi m-am întors în ţară. Toţi apropiaţii îmi spuneau la vremea respectivă că dau cu piciorul unei oportunităţi - fiindcă, dacă aş fi născut acolo, ar fi fost uşor să obţin cetăţenia greacă. Nu ştiu dacă a fost inconştienţa tinereţii sau sentimentul de naţionalitate cu care m-am născut, cert e că m-am întors în ţară. Soţul a mai rămas acolo o perioadă, dar când a venit pe lume Vlad - în 1993, s-a întors şi el. Din nevoia de a face ceva, doi ani mai târziu am imprimat primul meu album, numit „De-aş fi ca luna pe cer”. A fost cel mai mare examen al vieţii mele, fiindcă nu ştiam cum va fi fără mama, cum mă va privi publicul pe mine singură, pe Niculina Stoican. Dar am trecut testul cu bine.

„Mama este pentru mine un ideal”
- Ce a urmat apoi?
- După aceea am dat examen la Doina Gorjului, şi abia atunci a început pentru mine educaţia profesională, pe lângă ceea ce învăţasem de la mama. Ea nu-şi dorise niciodată ca eu să cânt. Mama e pentru mine un ideal. Nu s-a exprimat întotdeauna la superlativ în ceea ce mă priveşte, iar pentru mine felul în care ea a abordat educaţia mea artistică a fost primordial. Niciodată n-am fost mulţumită de ceea ce am făcut. Mereu m-am autocriticat, mi-am căutat greşelile, le-am analizat, dar acest mod de a vedea lucrurile mă face să fiu perseverentă, să îmi doresc să fac mai mult.

- E adevărat că mama dumneavoastră îşi dorea să urmaţi Medicina? Dacă aţi fi ascultat-o, credeţi că aţi fi fost un medic bun?
- Aş fi fost o catastrofă. Nici măcar o asistentă medicală bună n-aş fi fost. Trebuie să fii făcut pentru asta. Eu sunt un om puternic, dar pentru o asemenea profesie trebuie să ai calităţi cu totul speciale, la fel ca în cazul judecătorilor şi al profesorilor, ei constituind stabilitatea societăţii.

31-01-2„Urmează un nou CD, cu ocazia Sărbătorilor Pascale”
- Oricum, se pare că aţi ales bine domeniul, fiindcă succesul nu s-a lăsat aşteptat. Aveţi pe piaţă peste 15 albume.
- Am avut noroc şi am înţeles de timpuriu că de unul singur nu poţi face nimic în viaţă. Mama rămâne începutul meu şi luminiţa de la capătul tunelului, către care încă merg. Mă întorc întotdeauna la matcă, pentru că atunci când ai puterea să recunoşti că există cineva mai bun decât tine vei merge mereu în sus, chiar dacă nu vei atinge niciodată apogeul, dar re menţii la acel nivel care te face să rămâi demn. Aşa ajungi să fii tu însuţi puterea exemplului. Pentru mine, cea mai mare satisfacţie pe care o primesc e zâmbetul oamenilor. Acesta e reperul care mă face să cred că modul în care acţionez este unul bun. Dacă acest lucru ar dispărea, mi-aş da seama că ceva nu e în regulă cu mine. Eu încerc să mă păstrez în normalitate. Preţuiesc foarte mult şi critica, şi faptul că există persoane care nu mă plac. Dar asta mi se pare normal, firesc, nu înseamnă că trebuie să am resentimente.

- Ce le mai pregătiţi fanilor?
- Urmează un nou CD, cu ocazia Sărbătorilor Pascale. Particularitatea este că fiecare CD va fi însoţit şi de un DVD cu obiceiurile şi tradiţiile din zona Mehedinţi, plus un tânăr interpret care va cânta alături de mine, fiindcă mi-am propus să-i ajut cu tot ce pot pe tinerii care vor să urmeze această cale. Interpretul respectiv va fi ales, ca de obicei, dintre participanţii Festivalului „Ponoare-Ponoare”, unde eu sunt director şi preşedinte de juriu.

- Care-i cea mai îndrăgită piesă a dumneavoastră?
- Eu am căpătat de la public eticheta unui interpret care cântă frumos dragostea şi veselia. Mi-e greu să aleg o piesă, dar să zicem totuşi: „Inimioară ţi-aş da multe”.

„În folclor e foarte greu să stabileşti un plagiat”
- Care e cea mai mare realizare de care aţi avut parte?
- Vlad. Iar cel mai frumos vis este să devin bunică. Nu grăbesc lucrurile, dar atunci când se va întâmpla asta voi fi foarte fericită. Mereu am visat cu ochii deschişi la acel moment.

- Care e cea mai mare sumă de bani primită la un spectacol/nuntă?
- Nu mi-am ghidat niciodată viaţa după bani, ci după realizările profesionale. Dacă cineva a ţinut cu tot dinadinsul să cânt la o petrecere de-a sa, iar pentru asta a oferit o sumă mai mare de bani, pentru mine e o recunoaştere profesională. Dar tocmai fiindcă m-au dorit foarte mult nu m-am gândit la bani.

- Ce cântec celebru din muzica populară v-aţi fi dorit să fie al dumneavoastră?
- În folclor e foarte greu să stabileşti un plagiat. Oralitatea, anonimatul, caracterul colectiv şi existenţa prin variante sunt elemente definitorii ale folclorului, pe care toţi interpreţii ar trebui să le cunoască. Sunt melodii care intră în repertoriul nostru naţional şi care nu pot fi schimbate niciodată, pentru că sunt puncte de referinţă în folclor. Dacă ar fi totuşi să dau exemple, ar fi: „Mai ţii minte, măi, dragă Mărie” sau „Săracă inima me”.

- Cu ce interpret din muzica românească aţi vrea să cântaţi în duet?
- Sunt mulţi... nu m-am gândit niciodată la asta. Însă pot spune cu cine am cântat deja. E vorba despre Horia Brenciu, şi sunt tare mândră de asta. S-a întâmplat la 1 decembrie 2011, când Horia a vrut să facă un remember al celor mai frumoase piese populare într-un club, iar pentru mine a fost o mare onoare să cântăm împreună. E un om pe care-l admir foarte mult.

- Dacă de mâine aţi avea de ales între televiziune şi muzică, ce aţi alege?
- Muzica, fără doar şi poate.

„13 este numărul meu norocos”
- Dar dacă de mâine aţi fi nevoită să renunţaţi la muzică, spre ce domeniu v-aţi reorienta?
- Doar pentru băiatul meu aş renunţa la muzică. Probabil mi-aş dori să am o şcoală populară de artă aşa cum o văd eu, aşa cum tinerii trebuie să înţeleagă acest domeniu. Nu-s de acord cu textieri, compozitori şi, cel mai aberant, designeri de costum popular. Cine face asta trebuie să ştie câteva repere foarte clare, să aibă cunoştinţe etnologice.

- Cum arată programul pentru 2013? S-au anunţat multe nunţi, spectacole?
- Da. Va fi un an bun, cred eu. Nu-s omul care să stea pe loc, nu-s omul care să se mulţumească însă cu puţin, aşa că încerc să mă implic în cât mai multe proiecte. În plus, „13” este numărul meu norocos şi simt că acesta va fi un an cu totul special. Chiar am mai multe proiecte, la care lucrez de patru-cinci ani, şi pe care sper să le finalizez acum, dar despre asta voi vorbi la momentul potrivit.

- Vă întoarceţi în televiziune?
- Sunt deschisă spre orice propunere. Am primit deja câteva oferte, dar sunt destul de selectivă.

- Cum aţi resimţit despărţirea de echipa de la Kanal D, unde prezentaţi emisiunea „Te vreau lângă mine”?
- A fost o discuţie amiabilă. Fiecare a spus ce doreşte de la partea cealaltă, nu ne-am înţeles, am dat frumos mâna şi am plecat. M-am întors după şase luni în Kanal D, ca invitat într-o emisiune matinală, iar de la maşină şi până în platou am avut parte de toate zâmbetele acelea despre care vorbeam mai devreme. Asta înseamnă că am lăsat urme bune acolo, ceea ce pentru mine e foarte important. Căci, de fapt, asta e împlinirea unui om: urma pe care o lasă pe unde trece.

- Îmi spuneaţi la interviul trecut că vă e greu să staţi în Bucureşti. Acum v-aţi întors în Târgu-Jiu. Cum este acasă?
- E minunat, mai ales că a venit şi băiatul meu şi a stat aproape o lună în vacanţă. Simt că mi-am încărcat bateriile, sunt pregătită pentru multe.

31-01-4„Soţul meu e cel cu care îmi «mănânc» zilele”
- Cum resimţiţi lipsa fiului?
- Timpul şi viaţa mea se măsoară în plecarea şi venirea lui. A terminat liceul la Londra, iar acum este la Viena, ceea ce mă bucură enorm, fiindcă ne vedem mult mai des. Fiind mai aproape, vine singur acasă, cu maşina, cam la două săptămâni. Îmi place că simte nevoia să vină acasă, pentru mine acesta e un semn bun.

- V-aţi gândit vreodată să plecaţi din ţară pentru a fi aproape de Vlad?
- Niciodată. Întotdeauna m-am gândit să îi dau o educaţie bună, să îşi schimbe mentalitatea şi să se întoarcă aici. În ţară e nevoie de tineri, eu am încredere că ei, cu o gândire sănătoasă, vor schimba totul. Îmi doresc ca Vlad să fie fericit, să aibă realizări şi să îl pot ajuta în continuare.

- Cât fiul e departe, cine vă este aproape la bine şi la rău?
- Soţul meu. El este cel cu care îmi „mănânc” zilele (râde). Avem aproape 25 de ani de căsnicie, iar el mă însoţeşte peste tot.

- Sunteţi o soţie răsfăţată?
- Da. Soţul meu e un bărbat tare grijuliu, foarte atent cu mine, iar eu, recunosc, sunt capricioasă de fel, greu de suportat uneori (zâmbeşte). Dar am noroc că el e un om blând, foarte tandru...

- Ce hobbyuri aveţi în comun cu soţul dumneavoastră? Vă face cadouri?
- Nu avem obiceiul acesta. Bugetul este la comun şi trebuie să-l chivernisim cum trebuie. Dar de ziua mea, de exemplu, îmi aduce flori, ultima oară mi-a luat chiar bijuterii.

„Nu cred că am prieteni adevăraţi”
- Câţi prieteni adevăraţi aveţi?
- Nu cred că am prieteni adevăraţi. Pentru mine, aceştia trebuie să aibă curajul să se sacrifice pentru tine, să-ţi dea din curajul şi din timpul lor, dar fără să ceară ceva în schimb. Nu ştiu dacă eu pot fi prieten adevărat, şi atunci nu cred că am dreptul să cer mai mult decât pot da. Însă prietenii îi substituie familia, în care eu am încercat să impun câteva reguli care să ne ţină uniţi şi să ne creeze dependenţă. De Sărbători, de exemplu, îmi place să fim toţi la ţară. Dacă nu respectăm lucrul ăsta, ne vom înstrăina şi noi, dar şi copiii noştri. Eu, de exemplu, nu spun când am probleme, dar simt nevoia de prezenţa lor. Nu trebuie să le spun că sunt necăjită, fiindcă cei dragi simt că ceva nu e în regulă, iar discuţia cu ei mă încarcă pozitiv.

- Unde aţi fost ultima oară în vacanţă şi ce peripeţii/întâmplări haioase ne puteţi spune de atunci?
- Am fost la munte, la Rânca, imediat după Revelion. Băiatul era deja acolo, cu prietenii, aşa că ne-am distrat pe cinste. A încercat să îmi explice cum e pe snowboard, dar nu a reuşit, aşa că m-am dat cu celofanul. E mai sigur şi distractiv, plus că iei contact direct cu pământul (râde).

„La ţară, la bunica, e locul care mă încarcă mereu cu energie”
- Ce pasiuni aveţi? Poate vă place să gătiţi, să coaseţi...
- Nu prea am timp. Şi nici nu ies în oraş. E o chestie paradoxală, fiindcă toţi cei care mă văd au impresia că eu sunt veşnic agitată, dar mie îmi place liniştea. Liniştea înseamnă echilibru, puterea de a judeca totul cu detaşare. Mi se pare că m-aş „risipi” dacă aş face lucrurile doar de dragul de a le face. În plus, nu-mi plac mondenităţile, îmi place doar să le privesc.

- Pentru ce tip de ţinute optaţi în viaţa de zi cu zi? Vi se potriveşte zicala: „Nicio zi fără machiaj”?
- Îmi place să fiu naturală. Prefer hainele casual, iar machiajul pentru mine e un calvar.

- Cum arată o zi liberă a Niculinei Stoican?
- În casă, la televizor, poate până la ţară, la bunica, unde îmi e foarte bine. E locul care mă încarcă mereu cu energie.

- Cum vă îngrijiţi de aspectul dumneavoastră? Ţineţi vreo cură de slăbire, mergeţi la sală?
- De-o viaţă ţin cure de slăbire. Încerc să evit prăjelile, uleiul, pâinea, dulciurile... E foarte greu, dar trebuie. Însă recunosc că uneori nu mă pot abţine, mai ales când mă văd cu verişoara mea, care face nişte plăcinte extraordinare.

- Ce gânduri transmiteţi cititorilor noştri?
- Să aibă linişte, sănătate şi să nu ducă dorul nimănui niciodată.

31-01-3Cel mai penibil moment: a căzut la picioarele unui admirator

- Care-a fost cel mai comic moment din carieră? Aţi trecut prin situaţii inedite?
- Eram tinerică - aveam vreo 17 ani, cred -, pe vremea aceea cântam cu mama, iar oamenii din jur, în special băieţii, îmi făceau tot felul de complimente. La un concert era un tânăr care îmi tot dădea târcoale. Eu, în semn de mulţumire la complimentele făcute, după ce am terminat de cântat m-am gândit că ar fi frumos să merg să îi mulţumesc, să nu creadă că sunt îngâmfată... Şi, cum ies din culise, prin lateralul scenei, m-am împiedicat de un cablu şi am picat în genunchi chiar la picioarele lui. A fost un moment extrem de penibil... N-am să uit scena aceea cât voi trăi.

- Dar cel mai mare eşec profesional?
- Am avut multe, dar de fiecare dată am încercat să analizez, să văd câtă vină am eu în ceea ce s-a întâmplat, fiindcă doar aflând acest lucru pot acţiona corect în continuare. Nicio experienţă nu trebuie pusă în seama orgoliului, e foarte important să te ghidezi după demnitate. Eu iert, dar nu uit, şi atunci mă întreb ce rost mai are iertarea în acest caz?! Nu pot tolera laşitatea şi minciuna. Se spune că adevărul doare o singură dată, atunci când îl afli, dar minciuna doare ori de câte ori îţi aminteşti de ea. Viaţa te îngenunchează de multe ori, dar e foarte important să ştii să te ridici.

„Îmi doresc mult un pisoi“

- Îmi spuneaţi că veranda casei părinteşti e veşnic plină cu flori. Vă plac şi animalele? Aveţi vreunul?
- Foarte mult. Am avut un porcuşor de Guineea, dar mi-a murit şi am suferit enorm. Acum, spre exemplu, îmi doresc mult un pisoi, dar n-am avut curajul să merg să mi-l iau, tot din acest motiv. Mi-e teamă să nu i se întâmple ceva şi să sufăr din nou. În plus, noi locuim la bloc, iar soţul - căruia îi plac animalele foarte mult - nu e de acord să le ţinem în casă, motiv pentru care m-a minţit mulţi ani că e alergic la ele (râde).