Main menu

header

    De multe ori viaţa ne pune în faţa unor evenimente greu de imaginat, dar este important cum alegem să trăim după aceea, cum găsim drumul către lumină, seninătate, dragoste şi prietenie. Ca oricare dintre noi, şi îndrăgitul cântăreţ de muzică folk Vasile Şeicaru a trecut prin momente critice, dar nu despre aceste lucruri vă vom povesti, ci despre urmele artistice, umane, pe care le lasă în trecerea sa prin lume…

    Muzica sa ridică de ani buni sălile în picioare şi descătuşează şi cele mai împietrite inimi, apropiind tinerii rebeli de azi de muzica şi de poezia anilor ’70. Chiar dacă, în ultimii ani, Vasile Şeicaru nu a apărut prea mult pe micile ecrane, cântecele sale s-au întipărit adânc în sufletul fanilor, care le ascultă cu inimile bătând la unison. Vasile cântă ca nimeni altul dragostea, despărţirea, fiorul, tristeţea şi, mai nou, scrie despre toate acestea în presă sau pe… internet. Dacă vreţi să simţiţi aceleaşi trăiri cu ale unui artist romantic şi rebel, citiţi-i povestea…


„Eu n-am cântat niciodată texte, ci versuri!”
     Au trecut aproape 40 de ani de când un tânăr ambiţios, entuziast, din Galaţi, a păşit pe scenă alături de formaţia Cristal ca solist vocal. Era, aşa cum bănuiţi, Vasile Şeicaru sau Vale, după cum îi spun prietenii: „Am învăţat să cânt organizat, într-o trupă foarte bună, cu sonorităţi de jazz-rock, formaţie cu care am câştigat mai multe premii, la mai toate festivalurile studenţeşti din acea perioadă, cu toate că eu nu aveam decât vreo 18 ani şi nu eram încă student”. După acest „botez” al scenei au urmat alte două etape importante în cariera lui Vasile Şeicaru: „La Cenaclul Flacăra am învăţat să fiu pe cont propriu, să apar pe scenă singur în faţa oamenilor, să cânt numai muzica pe care am compus-o acolo, am mai învăţat să iubesc poezia, mi-am format stilul folk Şeicaru, am învăţat şapte ani ce înseamnă valoarea şi cum trebuie ea respectată.” 

 

     Apoi a venit şi a treia etapă, cea legată de activitatea independentă, care a fost şi încă mai este cea mai densă, cea mai plină de spectacole, de simţiri şi de trăiri diferite. „În prima perioadă am cântat şi cu Hruşcă, apoi, mai târziu, şi cu Socaciu, iar de câţiva ani buni cânt singur pe scenă, uneori alături de instrumentişti foarte buni cum ar fi: Vlady Cnejevici, însă am mai colaborat şi cu Raul Cusak (cântă acum cu Bănică Jr şi la Vama) sau cu Relu Marin, de la Iris”, ne povesteşte cântăreţul. Acum, Vasile Şeicaru pregăteşte un album intitulat „Din cuvintele concrete, din iubirile secrete”, ce va bucura, cu siguranţă, fanii înfocaţi, şi nu numai. Rememorând vremurile frumoase de început, nu puteam să nu întreb care este melodia de suflet a lui Vasile, dar răspunsul nu m-a surprins. „«Antiprimăvara» şi «La adio», pentru că sunt scrise într-o perioadă foarte vie a vieţii mele şi pentru că am avut parte atunci de texte (poezii) de mare valoare. Eu scriu singur muzica, dar partea de cuvânt o pun împreună cu poeţi cum ar fi: Adrian Păunescu, George Ţărnea, Dan Verona, Mala Bărbulescu. Eu n-am cântat niciodată texte, ci versuri!”

Playback-ul este furt, înşelăciune, batjocură şi păcăleală  
    Vocea deosebită, notele calde şi lirismul versurilor sunt ingredientele „secrete”, hărăzite de Cel de Sus lui Vasile pentru a putea atinge inimile şi sufletele însetate de iubire, de sentimente genuine. „Trăirile spectatorilor sunt atât de vii poate şi pentru că eu cânt în priză directă, pe viu, nu fac playback. Acesta este pentru televiziune, atunci când nu sunt condiţii tehnice foarte bune, pentru ca sunetul să ajungă în condiţii foarte bune la cel care te aude sau care te vede la televizor. În rest, toţi artiştii ar trebui să apară pe scenă cântând sau prestând live, altfel e furt, înşelăciune, batjocură şi păcăleală. Păcat însă că unii spectatori nu reacţionează când observă falsul sau se complac în această stare!”, completează, cu onestitate, Vale. Muzica este, în afară de pasiune şi de trăire intensă, şi modul în care artistul îşi câştigă onorabil existenţa: „Se poate trăi numai din muzică şi e ciudat când aud că nu se poate! Bineînţeles că vorbesc de artiştii care au un program bine stabilit, se bazează pe munca în echipă, pe rigoare, pe seriozitate şi nu pe hazard! Eu cânt de la 16 ani, dar pe atunci cântam fără bani. Am dat sute de spectacole fără să primesc nimic, dar nici nu ceream de la nimeni.
     Lucrurile au evoluat în aşa fel, încât banii au venit de la sine. Au fost momente în care, dacă luam câţiva lei, strângeam tot, la comun, pentru a ne cumpăra amplificatoare, difuzoare, chitare sau părţi componente, microfoane şi toate cele, pentru a ne putea apoi compara cu cei care aveau şi sunau bine!”. Ascultând destăinuirile lui Vasile Şeicaru nu am putut să nu remarcăm faptul că în existenţa sa sunt două constante: iubirea şi muzica. „Ştiu că la mine ele se întrepătrund uneori atât de bine şi de intens, încât atunci când mă trezesc la realitate după vreun vis rebel sau căutat, rămân uimit de cât de greu se lasă despărţite, aşa că nici nu încerc să le separ, pentru că nu pot!”. 

Jurnal… la vedere
      Cine nu îl cunoaşte pe Vasile ar rămâne surprins de energia cu care a fost înzestrat, gata oricând să înceapă o nouă activitate. Poate acesta a fost şi motivul pentru care Şeicaru s-a apucat de… scris. Şi o face foarte bine, iar acest lucru poate fi verificat prin articolele sale săptămânale din ediţia de duminică a „Jurnalului Naţional” („Cutia cu romantism”) sau prin cele de la „Flux”, cel mai important ziar din Basarabia („Acorduri sentimentale”). Mai mult, adaptat perfect la tehnicile moderne de comunicaţie, Vale este un obişnuit al internetului: „Am început să scriu fără să-mi dau seama prea bine ce fac.

   Nici azi nu ştiu dacă scriu într-adevăr sau las nişte cuvinte aşa, pe hârtie sau pe vreun format electronic. Cert e că, dacă ai feedback, poţi continua, dacă nu, opreşte-te, că nu e treaba ta asta. Poţi realiza alte lucruri mai bine! Eu am fost aproape «obligat» să continuu, observând reacţia oamenilor care au citit articolele mele. Eu scriu mult şi în jurnalul meu din pagina de web www.seicaru.ro. Citiţi-mă de la Arhive, de la început, şi poate vă veţi regăsi în ceva, poate vă va plăcea şi vom deveni prieteni!” O invitaţie pe care nu cred că o veţi refuza, mai ales că şi acolo Vale îşi pune sufletul pe tavă.

„Mă joc cu visurile şi cu amintirile mele!”
      Din munca de o viaţă, artistul şi-a construit o casă frumoasă, cu multă verdeaţă, la marginea pădurii, undeva în apropiere de Bucureşti. Pentru că nu are suficient timp şi deseori e plecat în turnee, el nu apucă să „grădinărească”, dar îi place să petreacă ore de linişte în natură. „Nu grădinăresc. Ud doar pomii când apuc. Se ocupă alţii de grădină, care să nu vă închipuiţi că arată ca în revistele în care apar spaţiile de habitat şi de mişcat ale noilor înbogăţiţi, milionari în dolari sau în euro ai României de azi, ci este doar un spaţiu foarte verde şi foarte liniştitor, pe care mi l-am procurat singur, pe la sfârşitul anilor ’90, şi unde mă simt ca în Rai, iar uneori, din ce în ce mai des, mă joc cu visurile şi cu amintirile mele! Îmi place că doar deschid poarta din spate a casei şi intru în pădure”.

Elena Schiffer


„Preţuiesc starea de iubire, fără s-o disec prea mult, fără să pot să-i înţeleg adâncul, dar fără de care n-aş putea trăi sau simţi... atât cât mai am de trăit sau de simţit! Dispreţuiesc viaţa fără de fior, goana după agoniseala nesimţită, viaţa fără dragostea adevărată, natura schimbătoare a omului, nerecunoştinţa şi pe cel fără Dumnezeu”

     „Nu ştiu să privesc cu ură către cer”  Chiar dacă am promis să nu răscolesc amintiri dureroase, nu m-am putut abţine să nu amintesc de iubirea vieţii îndrăgitului folkist, soţia care s-a ridicat spre cer, nedrept de repede, în urmă cu doi ani. „Gabi?... Cine-a spus că a murit?... Şi dacă n-a murit, nu poate să fie fosta soţie. Şi apoi eu nu sunt singur... Am prieteni, nu prea mulţi, dar buni, iubesc viaţa în continuare şi nu ştiu să privesc cu ură către cer. Dragostea pluteşte peste tot, trebuie doar să vrei s-o chemi, să îndrăzneşti s-o cauţi!”. Din povestea de iubire dintre Vale şi Gabriela s-a născut un băiat frumos, inteligent, student la o universitate germană.  „Mihnea termină acum Sociologia la Hannover.

     Ţinem legătura tot timpul, vine în ţară ori de câte ori i se face dor de mine, de noi, de prieteni, de locuri şi de amintiri. Când ne întâlnim aici sau în Europa ne spunem multe, mai vedem concerte rock, mai revedem altele pe dvd-uri şi comentăm împreună, mai călătorim, ne mai bucurăm, ne mai întristăm. Dar cine a putut despărţi lacrima de bucurie de cea de tristeţe?!...” Cuvintele în plus sunt de prisos. Credincios, împăcat cu sine şi cu lumea, Vale nu îndrăzneşte să vorbească prea mult despre relaţia cu divinitatea: „Sunt lucruri despre care nu se cuvine să comentez sau să spun prea mult! Asta şi dintr-o anume stare pe care ţi-o dă iubirea faţă de Dumnezeu! Semnul crucii este limita între suferinţa pe care mulţi o cred de nesuportat şi nădejdea către o anume biruinţă proprie în lupta ce se dă în tine încă de la naştere, şi care devine, o dată cu trecerea timpului, tot mai grea. Unii spun că o poţi duce cu zâmbetul pe buze, dar asta este între tine şi El!”.

    Aruncarea în valuri Iubita mea, să ne-aruncăm în mare, Împleticiţi în sare şi guvizi, Să fie marea templul nunţii noastre, Pe urmă uşa ţărmului s-o-nchizi. Iubita mea, te-ai îmbrăcat în alge Şi te sărut cu Univers cu tot Pe zarea sfâşiată de păcate Plutim râzând şi ne iubim înot. Iubita mea, să ne-aruncăm în mare Şi să trăim în marele înfrânt Şi să ne luăm dacă voieşti la vară Trei săptămâni concediu pe pământ.