de Cristina Tache
I-am ascultat pentru prima dată muzica în casa bunicilor, iar glasul său mi-a rămas întipărit în minte: cald, profund şi maiestuos. Într-o zi ploioasă de toamnă am plecat să o cunosc pe marea doamnă a cântecului popular românesc, Irina Loghin. Cu inima strânsă, cu emoţii, dar şi cu entuziasm, am pătruns în universul dumneaei. Mă aştepta în pragul casei, îmbrăcată lejer şi cu zâmbetul pe buze. Primul meu gând a fost: „Doamne, cât de frumoasă este!”. După ce ne-am făcut comode, iar eu am mai scăpat de emoţiile inerente în faţa unei legende, am început să vorbim despre lucrurile dragi din viaţa sa. În rândurile ce urmează veţi afla povestea reală a Irinei Loghin.
„Am prins foametea, sărăcia şi războiul”
Irina Loghin este iubită de milioane de români. Şi-a petrecut viaţa pe scenă, dăruindu-se cântecului popular şi oamenilor care i-au îndrăgit repertoriul. Povestea doamnei Irina a început într-o zi de Făurar a anului 1939, când a venit pe lume: „M-am născut în Gura Vitioarei, un cătun din Vălenii de Munte, într-o familie de oameni simpli. Am avut o copilărie grea, dar presărată şi cu momente frumoase. Am prins foametea, sărăcia, războiul şi o secetă cumplită. Aveam 3-4 ani când avioanele de război treceau pe deasupra casei noastre, iar mama ne înfăşca în toiul nopţii şi mergeam să ne ascundem în tranşeele de la marginea satului. Eram tare săraci pe atunci, fiind şase copii în casă şi cu tatăl plecat pe front. La 5-6 ani ani aduceam lemne pentru foc cu spatele şi munceam la o pepinieră de pomi fructiferi, pentru alimente şi bomboane. Când s-a întors tata de pe front a revenit şi speranţa noastră. Mi-a plăcut să muncesc de copil. Bătrânii din sat îmi spuneau «topor de oase», pentru că făceam de toate. Mergeam la păscut cu oile şi cu caprele, iar când mi se făcea foame, mulgeam lapte într-un clopot şi beam. Îmi amintesc de prima zi de şcoală... M-am încălţat cu o pereche de galoşi, pe care o purtam pe rând cu fraţii mei, mi-am luat pe mine o haină de-a tatei şi m-am încins cu o sfoară la brâu. Aşa am intrat eu în clasa I...”
„Mi se spunea că am o perlă în gât”
Copilul care ducea caprele la păscut şi muncea cot la cot cu părinţii săi fusese hărăzit cu un dar ce avea să îi aducă dragostea a milioane de români. „Am început să cânt de copil, cu fraţii mei, în casă. Apoi, în Şcoala Generală am dirijat corul, iar mai târziu am urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Ploieşti. Unul dintre profesorii mei de acolo, Octavian Cristescu, îmi tot spunea că am o perlă în gât şi că mă va duce la Ansamblul «Ciocârlia», dar până la urmă m-am înscris singură. Le-am cântat celor de la ansamblu în gară, pentru că directorul fabricii la care lucram nu i-a lăsat să intre. Apoi, m-au chemat la Bucureşti şi, din 200 de candidate, am rămas doar două: eu şi Maria Ciobanu. M-am prezentat la concurs cam într-o doară, pentru că nu îmi venea să mă rup de colectivul extraordinar din trupa artistică de la fabrică. Când am văzut că m-au ales, în 1962, am zis să rămân şi, timp de patru ani, am cântat în deschiderea spectacolelor. După un an am vrut să plec, dezamăgită profund. Prin 1963 a venit un producător din SUA care voia să facă un turneu cu ansamblul. Eu am fost aleasă ca solistă, dar a plecat o altă fată, o studentă la Conservator, care avea nişte legături importante şi care semăna destul de bine cu mine. M-au pus să o învăţ pe ea melodiile pe care le cântasem eu la probă şi a plecat în locul meu. A fost o lecţie dură pentru mine, dar a trebuit să rămân la ansamblu, pentru că aveam contract pe cinci ani. A fost un drum spinos, dar anii petrecuţi acolo au fost adevărata mea şcoală. La Ansamblul «Ciocârlia» mi-am început cariera şi, timp de 12 ani, am studiat cu cei mai buni profesori, iar publicul m-a îndrăgit din ce în ce mai tare. Tot aici l-am cunoscut pe Benone Sinulescu, cu care am format primul cuplu muzical, cântând în dialog”, rememorează cu dragoste în glas Irina Loghin.
„Sunt mândră de copiii mei”
Dumnezeu îi alesese deja destinul, iar viaţa o purta cu paşi grăbiţi către celebritate. La Ansamblul „Ciocârlia”, Irina Loghin a devenit tot mai cunoscută şi mai iubită de oameni. În aceeaşi perioadă, Dumnezeu i l-a scos în cale pe bărbatul vieţii sale: „Mi-am cunoscut soţul prin intermediul lui Benone Sinulescu, care se împrietenise cu cei din echipa de lupte greco-romane şi într-o zi m-a invitat la ştrand cu ei. Ne-am împrietenit, iar după câţiva ani m-a cerut de soţie. Am făcut nunta când eram însărcinată cu Ciprian în şapte luni. La doi ani după Ciprian a venit şi Irinuca. Avem 40 de ani de căsătorie, dar abia la bătrâneţe ne-am adunat pe acasă. Nici nu am avut timp să ne dăm seama dacă ne iubim sau nu, dar a fost înţelegere mereu. Acum sunt o femeie fericită şi împlinită. Sunt mândră de copiii mei şi ei de mine, însă nu le-a plăcut să profite de numele meu. Când erau la şcoală şi mă duceam la serbări, mă aranjam în aşa fel, încât să nu mă recunoască oamenii. Ciprian şi Irinuca sunt cea mai mare realizare a vieţii mele. Ambele sarcini au fost cu probleme, iar la Irinuca chiar mă sfătuia doctorul să renunţ, dar nu am făcut-o. Ea e prinţesa familiei, fiind singura fată, pentru că toţi fraţii mei au băieţi. Mi-a plăcut să îi am mereu lângă mine, dar nu i-am cărat pe la spectacole şi prin turnee. Când nu eram eu cu ei, erau surorile mele. Singurul lucru care îmi lipseşte sunt nepoţeii şi aş vrea să am cât mai mulţi, pentru că eu am crescut într-o familie numeroasă. Acum am rămas la fel de uniţi şi ne întâlnim ori de câte ori putem la casa părintească, acolo, în cătunul nostru, la Gura Vitioarei”, istoriseşte cu voce caldă doamna Irina.
Interzisă opt ani de regimul comunist
După douăzeci de ani în care a bucurat inimile românilor şi s-a dăruit pe scenă cu trup şi suflet, ascensiunea Irinei Loghin a fost stopată de regimul comunist. Părea că drumul său se va opri, însă Dumnezeu avea alte planuri. „Timp de 15 ani mi-am petrecut Revelionul cântând pentru familia Ceauşescu. Primeam telefon de la Ministerul Culturii, îmi spuneau că sunt chemată şi mă duceam, că nu aveam ce să fac. Dar Crăciunul îl petreceam întotdeauna alături de familie. Iar apoi m-au interzis în 1982. Se spunea că Elena Ceauşescu era geloasă pe mine, pentru că eram mult prea iubită de public. Dar eu ştiu că a fost mâna unor colegi «binevoitori», care au spus că eu cântam melodii indecente, ceea ce nu era adevărat. Timp de opt ani nu am mai avut voie să cânt pe nicăieri. Primeam mii de scrisori, se zvonea că sunt în puşcărie, veneau oamenii din provincie special să mă caute, să afle ce e cu mine. În acest timp am mai cântat, dar în mare secret. Oamenii mă doreau pe scenă, dar era extrem de greu să ajung la ei. Mi-aduc aminte că eram odată la Constanţa, la Teatrul Fantasio, iar în curtea interioară era puhoi de lume. Am urcat pe scenă, dar nu am putut să cânt vreo 20 de minute din cauza aplauzelor şi a ţipetelor oamenilor. Aveam nişte emoţii fantastice. Nu am dus prea mult dorul scenei, pentru că m-am angajat la Ansamblul din Suceava. Directorul de acolo, Traian Straton, mi-a propus să cânt numai în sate şi comune, pe răspunderea lui. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am întâlnit acolo un colectiv extraordinar şi am trăit momente pe care nu le voi uita niciodată”, îşi aminteşte cu drag interpreta.
Irina Loghin a dus o viaţă frumoasă, presărată cu momente fericite, dar şi cu clipe grele. În 1989, regimul comunist îi mai punea încă o dată sufletul la încercare prin copiii săi: „Revoluţia m-a prins în Israel, într-un turneu cu Ansamblul de la Suceava, dar copiii mei erau în România. Când am auzit ce se întâmplă în ţară, am fugit la Ambasada României din Tel-Aviv, iar în holul ambasadei am văzut la televizor imagini cu casa mea de vizavi de Televiziunea Română, ciuruită de gloanţe. Mi s-a făcut rău şi am plecat pe străzi cu gândul să mă arunc în mare. M-am oprit într-o cabină telefonică şi, timp de 12 ore, am sunat acasă fără succes. Până la urmă am dat de o prietenă care mi-a spus că, într-adevăr, copiii mei fuseseră acasă când s-a tras în zona Televiziunii, dar i-a luat o vecină şi i-a ascuns, iar apoi un cumătru de-al meu i-a dus în afara Bucureştiului. Au fost nişte momente înfiorătoare”.
După 47 de ani de carieră, şi mai grei, şi mai frumoşi, Irina Loghin trage linie şi spune că a făcut tot ce şi-a dorit, dar că niciodată nu şi-a pierdut capul: „Un artist adevărat trebuie să fie conştient că valoarea sa este dată de public. El te urcă şi tot el te coboară şi, dacă nu ştii să pleci capul în faţa «Măriei Sale Publicul», nu ai făcut nimic. Era extraordinar atunci când auzeam aplauzele, când primeam mormane de flori, dar îmi spuneam că trebuie să mă dăruiesc şi mai mult. De asemenea, ca să rămâi în atenţia publicului, trebuie să îţi îmbogăţeşti repertoriul. Eu mergeam luni întregi prin satele din ţară, cu casetofonul după mine şi înregistram cântece de la bătrâni. Aşa am reuşit să îmi fac o zestre muzicală de care sunt mândră. La fel am adunat şi costumele populare, care astăzi alcătuiesc o colecţie impresionantă. Le-am strâns în zeci de ani, de prin toate zonele ţării. După aproape 50 de ani de carieră, îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns până aici şi că încă mai sunt iubită de public. De multe ori îmi doresc să am mai mult timp liber, dar dacă trec două-trei săptămâni şi nu cânt, mi se face dor de scenă, pentru că acolo mă încarc cu energie”, spune cu bucurie în glas doamna Irina.