Main menu

header

930 16 1de Georgiana Mihalcea

Marian Olteanu, alias David Pribeag, băiatul lui „Măcelaru’”, din serialul Clanul, difuzat la PRO TV, în fiecare duminică, de la ora 20:00, a debutat pe scenă la numai câțiva ani, în rolul unui urs la grădiniță. Ideea de a face teatru i-a venit cu adevărat în ultimul an de liceu, când toți colegii aveau deja un răspuns la întrebarea „ce vei face după Bacalaureat?”. Mutarea de la Vaslui la București nu a fost deloc simplă, dar toate trăirile de atunci l-au ajutat să își construiască personajele pe care le-a interpretat ulterior. De când joacă un rol principal în celebrul serial, Marian a simțit cu adevărat gustul celebrității, dar a rămas același om modest și implicat cu seriozitate în meseria sa. Momentele sale de relaxare sunt la teatru, fie ca actor, fie ca spectator, nu are în prezent o iubită și primește și acum sfaturi grijulii de la părinții săi. Să-i cunoaștem întreaga poveste în cele ce urmează!

„Primul rol a fost de… urs! La grădiniță”

- Când erai mic ți-a spus cineva că ai avea talent actoricesc?

- Într-adevăr, când eram mic, mă scălămbăiam foarte tare, eram un fel de mini-Arlechino prin casă. Nu mi s-a zis niciodată că aș avea talent actoricesc, dar țin minte că atunci când se strângea familia, îi făceam pe toți să râdă.

- Povestește-ne un moment de la o serbare sau un spectacol de teatru înainte de vârsta majoratului!

- Dacă o luăm de la grădiniță, ei bine, atunci aveam un rol de... urs. Eram mai mult de decor pentru că ursul hiberna într-o căsuță făcută din polistiren. Piesa de la care am început să mă gândesc serios să dau la Facultatea de Teatru, a fost „Casa de pe frontieră”, a lui Slawomir Morojev, care este o comedie faină cu o frontieră care trebuie să se pună, din cauza unor probleme politice, pe mijlocul unei... case, pentru că așa era trasat drumul și, de aici, avem o problemă. Dirigintele meu a făcut piesa, m-a propus și am intrat în acest spectacol, deși era totul în franceză și nu prea știam ce zic exact.

- Cum ți-a înflorit ideea de a da la Teatru?

- Serios, serios a fost în clasa a XII-a, când am primit întrebarea: „Ce vrei să faci cu viața ta pentru că bate Bacalaureatul la uşă?”, mi-a venit în minte o idee: teatru, gândindu-mă la piesa pe care am menționat-o mai sus, în care am jucat în casa a IX-a, plus alte două filme pe care le-am făcut, tot cu dirigintele din liceu. După aceste experiențe, țin minte că în ultimul an de liceu, când m-am apucat de pregătire cu domnul Coșeru, de la Iași, i-am zis că mi-a plăcut senzația de pe scenă și de film. Și, uite, că 12-13 ani mai târziu am ocazia să fac și teatru, și film.

„Tatăl meu a fost foarte trist și dezamăgit când i-am zis că vreau să mă las de fotbal”

930 16 2- Părinții tăi aveau alte planuri pentru tine sau au fost încântați de la început de idee?

- Au fost surprinşi de idee pentru că a venit destul de târziu. Planurile alor mei, cu mine, au fost destul de simple pentru că 8 ani am făcut fotbal la echipa de juniori a lui FC Vaslui și am avut chiar o zi de antrenament cu echipa mare, când era Vasluiul în top 3, în Liga I și se bătea pentru titlu cu Steaua și Rapid. Cumva tatăl meu a fost foarte trist și dezamăgit când i-am zis că vreau să mă las de fotbal. Cert este că după aceea m-am dus pe o zonă mai creativă, mi-am cumpărat o consolă şi am început să învăț să mixez.

- Cânți și la chitară?

- Chitara am învățat-o singur, în facultate. Tatăl meu mi-a făcut cadou o chitară în anul II de facultate și am zis că e un semn, trebuie să mă apuc și chiar așa a fost, am stat trei luni și am învățat Blackbird, de la Beatles.

- A fost grea mutarea de la Vaslui la București?

- Da, pentru mine a fost destul de complicat. Nu grea în sensul de catastrofal, dar adaptabilitatea mea la momentul respectiv nu era suficient de dezvoltată, iar asta m-a surprins și pe mine foarte mult timp. De la 19 ani, de când m-am mutat, până pe la 25-26 de ani tot simțeam așa o diferență majoră între Marian cel de acasă, de la părinți, din Vaslui, și Marian studentul la actorie, din București. Simțeam cumva o trecere care era prea mult pentru mine și în Vaslui mă simțeam mereu mai liber, iar aici, în București, gata, adoptam ideea că sunt actor. Dar ușor, ușor diferența asta s-a tot împletit de-a lungul timpului până în punctul acesta, acum, în care simt liniștit că mă pot obișnui oriunde. Nu știu dacă oriunde în lume, dar sigur la mine în țară, da.

- Care a fost primul spectacol din care ai făcut parte de când ai devenit actor „cu acte în regulă”?

- E o bucurie pentru mine să zic că am debutat, după facultate, în două spectacole la care am lucrat în paralel, ambele în regia domnului Victor Ioan Frunză și vreau să corectez pentru că știu că dumnealui preferă director de scenă, nu regizor. Am lucrat la „Romeo și Julieta” și „A douăsprezecea noapte” - spectacole pe care le am acum, iar atunci făceam figurație. Am avut bucuria de a lucra cu domnul Frunză și echipa lui de atunci, la Teatrul Metropolis, unde era director George Ivașcu („Pelicanu’” din filmul „Clanul”). Pot să zic că debutul meu în teatru, profesionist, a fost alături de domnul Victor Ioan Frunză, pe care-l respect și îl stimez și cu care am simțit că am o chimie foarte bună, plus că suntem născuți în aceeași zi. Deși în momentul în care lucram la dumnealui aveam și premiera în filmul lui Radu Jude, „Inimi cicatrizate”, și eram și la Master.

„Habar nu am avut că am dat probă pentru rol principal”

930 16 3- Te-ai făcut remarcat mai întâi pe scenă, apoi pe set. După succesul la TV continui să joci teatru?

- Da, nu pot să mă las de teatru. Este punctul de la care am plecat atunci când am gustat puțin din ideea asta de teatru, de scenă, mai ales în facultate care, sigur, m-a marcat în cel mai bun sens posibil. E locul unde eu simt că mă reîntorc la mine. Dacă unii oameni au nevoie de meditație sau de citit, de plimbare în parc sau de yoga, eu simt să mă duc la teatru când sunt într-o perioadă mai melancolică, să zic. Mă întorc în zona mea de confort, chiar dacă sunt spectator, mă simt ca acasă.

- Consacrarea a venit odată cu rolul principal din „Clanul”. Cum a fost castingul?

- Știu că am dat probe cu mai mulți colegi și a fost un casting foarte concentrat. Am dat vreo patru probe cu vreo 30-40 de actori. La penultima probă am stat între patru şi şase ore.

- Cum ai reacționat când ai auzit că ai primit rolul?

- Eram la antrenamente la box, la Mircea Crețu, și am primit mesaj de la directorul de casting Domnica Cârciumaru, care mă anunţa că am fost acceptat. Atunci, i-am zis și lui Mircea și m-a pus să întreb dacă este rol principal, pentru că eu nu știam. Habar nu am avut că am dat probă pentru rol principal. M-am speriat inițial, de față cu antrenorul, și m-am uitat în ochii lui și i-am spus: „Dar dacă nu pot?”, iar el mi-a zis: „Poți că ești câine mondial”.

- Care crezi că au fost atuurile tale?

- La cum am văzut eu că este David Pribeag, personajul pe care îl interpretez, atuurile mele cred că se reflectă în abilitatea asta a lui de a se mula și adapta foarte bine pe orice situație (la început am povestit că mi-a fost greu cu mutarea în București, că este o diferență de zece ani între studentul și actorul Marian). David poate mima foarte multe stări, făcând asta ca un gest reflex al comportamentului lui de autoconservare. Orice actor joacă, mai mult sau mai puțin o mască, ca la Shakespeare, și nu ne putem da arama pe față decât sub măștile acestea pe care le purtăm - roluri pe care le facem. Mă simt mai în largul meu dacă am vorbele, masca și comportamentul altcuiva - deși e bizar, dar simt că am mai multă libertate. Probabil atuul meu este că atunci când sunt cu mai mulți oameni și nu mă simt în elementul meu 100% încep să mă schimonosesc și să fac cum făceam cu familia când eram mic, să distrez pe toată lumea și să devin un clovn pentru cei din jur. Și atunci... „scălâmbăiatul” acesta ascunde ceea ce puțini știu.

„Când îmi spune domnul George Mihăiţă «prieten», mă simt măgulit”

- „David” are ceva din Marian Olteanu?

- Da, odată cu sezonul 2, se citesc mai bine anumite frustrări. Părerea mea este că trecem cu toții prin etapele acestea de a avea frustrări. Toți suntem mai vulnerabili sau mai sensibili în anumite situații, și pentru a evita frustrările, cumva adoptăm un comportament de apărare. Atunci, ba sunt mai nervos, ba sunt mai agresiv în comportament. Depinde de cum reacționează fiecare. Ca să vorbesc despre sezonul 2 și despre ce se întâmplă cu David, pot spune că pot corela frustrările pe care le am eu vizavi de lucrurile care mă interesează cu adevărat și la care țin foarte mult cu situația din serial, cu trăirile și stările emoționale ale lui David.

- Cu cine te-ai împrietenit în afara programului de lucru?

- M-am bucurat enorm că m-am împrietenit foarte bine cu oamenii din producție, precum Buje Cristian, Mihai Chirilă. I-am cunoscut pe actorii aceștia giganți, uriași. Când îmi spune domnul George Mihăiță „prieten”, mă simt măgulit. Mă bucur că m-am împrietenit cu domnul Mihăiță, doamna Carmen Tănase, domnul George Ivașcu, deși ne știam din facultate, dar acum parcă ne-am deschis datorită personajelor pe care le interpretăm. Mă bucur de întâlnirea cu oamenii aceștia și, bineînțeles, cu Șerban Pavlu, cu care am mai jucat și abia am așteptat să filmăm mai mult.

- Joci un personaj destul de complex. Este David „băiat rău” sau „băiat bun”?

- Din punctul meu de vedere, David este un băiat cu intenții bune. Totuși, ca să ajungi la rezultatul tău, la scopul tău pe care trebuie să îl îndeplinești, trebuie să faci anumite concesii. Câteodată, concesiile respective nu au o conotație pozitivă. David își caută foarte mult familia, el este foarte singur, de fapt, foarte izolat, și și-a găsit metoda lui de a socializa și de a avea relații cu alți oameni. Un alt lucru unde sunt similitudini cu personajul meu, și pe care producătorii și regizorii l-au văzut, este faptul că nu arăt tot, nu pot să arăt tot, este foarte greu să fac asta. Și David probabil că are această chestie, fiindcă este foarte traumatizat.

- Ne poți spune ceva despre evoluția „băiatului lui Tătuțu” din episoadele următoare?

- Sper să nu dau spoilere, dar ca o evoluție, simt că el trece prin starea de șoc cu care s-a terminat primul sezon. În al doilea sezon, tot cu această stare de șoc începe, după care trece la un fel de furie, după care acceptă situația în care se află. Cu greu își calcă pe orgoliu și, simțindu-se din nou însingurat, ca atunci când era mic și nu mai avea familie, retrăiește acele lucruri. Trece prin aceeași traumă, care este probabil și cea mai mare. Ajunge să se însingureze sau să își dorească altceva, poate o nouă viață pentru care acum este îndeajuns de matur încât să și-o creeze.

„Joc în «Romeo și Julieta» şi în «A douăsprezecea noapte», la Teatrul Mic”

930 16 4- Cum reacționează oamenii când te întâlnesc pe stradă?

- De când joc în „Clanul” simt cum oamenii se uită la mine și mă recunosc, lucru cu care eu eram și nu eram obișnuit. Eram, nu îmi păsa, pentru că nu eram în prim plan. Acum sunt în prim plan, iar acest lucru m-a acaparat puțin, dar nu m-a destabilizat. Mă simt bine, în largul meu, cu ideea aceasta de „vedetă”. Oamenii sunt foarte entuziasmați când mă văd, când mă recunosc. Mă bucur de bucuria lor. E frumos. E riscul meseriei, dar este un risc mișto.

- Ce faci când nu ești la filmări din punct de vedere artistic? Mai ai și alte proiecte?

- Da. Fiind angajat la Teatrul Mic din 2016-2017, am vreo trei spectacole pe care le joc acolo, la care vă invit și pe voi: „Romeo și Julieta” (îl joc pe Romeo), „A douăsprezecea noapte” (îl interpretez pe Sebastian) şi „Tartuffe sau Impostorul” (interpretând rolul lui Ludovic al XIV-lea). Mai joc într-un spectacol numit „Mama”, scris de un dramaturg polonez în secolul al XIX-lea, în timpul Revoluției Industriale, pe acolo. Mai am două spectacole la care țin foarte mult și sper din tot sufletul să fie reluate. Momentan, Teatrul Mic s-a ocupat de alte premiere, timp în care eu am lucrat la „Clanul”. Sper să se reia o minunăție și o bucurie de spectacol: „Deșteptarea primăverii”, în regia lui Vlad Cristache, cu care am debutat în Teatrul Mic, și „Apa vie”, în regia lui Ștefan Lupu, actualul director al teatrului. Recomand acest spectacol tuturor oamenilor: de la bebeluși la oameni de 100 de ani. Este după Frații Grimm, o poveste cu prinți și prințese. Eu îl joc pe prințul cel mic. A fost o bucurie de proiect.

„Nu am iubită. Eu sunt cel mai mare critic al meu”

- Viața ta personală s-a schimbat în ultimul timp?

- Da, dar nu într-un sens negativ. Neavând timp să mă simt în largul meu în viața mea personală, au apărut niște întrebări, care sunt mai serioase. Nu este nimic trist, dar mă întreb ce vreau, pentru că timpul este destul de scurt, și ce am nevoie, ce vreau să fac. Vreau să mă organizez mai bine, să prioritizez altfel lucrurile și să progresez, să evoluez.

- Iubita ta este cel mai mare critic al tău sau altcineva?

- Deși am crescut, tata mai încearcă să mă critice, fiindcă el și mama îmi vor binele. Deci nu, nu am iubită. Eu sunt cel mai mare critic al meu, deși în ultimii ani m-am relaxat și cu „criticul” din mine. Mi-am dat seama că este mult mai importantă viața, că nimeni nu îți face cariera. Totuși, când eu văd că îmi fac meseria foarte bine, atunci simt și că trăiesc intens, că îmi creez amintiri minunate. Se leagă, sunt interdependente lucrurile acestea.

Credinţa de identitate actor-personaj a lui Marian Olteanu: „Pot corela frustrările pe care le am eu cu trăirile și stările emoționale ale lui David“

„Admiratoarele au luat replica asta şi mi-au scris: «Vedi-te cu mine!»“

- Primești des mesaje de la admiratoare? Ce-ți scriu de obicei?

- Da, primesc destul de des. Aș putea să fac un top 3, dar momentan nu-mi amintesc decât cel mai bun mesaj pe care l-am primit de la admiratoare. Cred că au fost vreo două, trei fete care mi-au scris același mesaj. A fost episodul în care Tătuțu mă sfătuia să mă întâlnesc cu Ilinca și mi-a spus să-i scriu: „Vedi-te cu mine!”, iar admiratoarele au luat replica asta și mi-au scris: „Vedi-te cu mine!”.

- Care este rolul la care visezi în viitor?

- Nu am așa ceva. Nu visez la niciun rol pe viitor. De obicei, cu fiecare rol pe care l-am făcut m-am bazat pe instinct. Instinctul mi-a zis: „Da, fă-l!”.

- Completează enunțul: „Când am o problemă stau la taifasuri cu...”.

- Mine însumi.

„Am făcut sală. Combinam boxul cu înotul“

- Dincolo de scenă și de filmări ce faci în timpul liber?

- Încerc să dorm, dar nu pot. Pentru că s-a acumulat oboseala și mi-am atins destul de multe limite. Însă merg la petreceri, simt că așa pot echilibra situația, am nevoie să contrabalansez lucrurile. Oriunde știu că am o petrecere mai privată, cu prieteni, cu băieți care organizează niște petreceri faine, îmi place să merg, să stau cu ei, cu organizatorii. Mă duc, îmi iau porția de distracție și de relaxare și mă întorc. Mai citesc acasă. Trebuie să schimb „Clanul”, pentru că tot citesc și învăț scenariul și chiar am nevoie și de altceva. Îmi place să mă uit la filme. Am câteva filme pe care vreau să le văd, mai ales că au fost și premiate. Îmi place să merg la cinema. Mă duc foarte des la Elvira Popescu. Mă întorc la chitară, dar mai rar. Tot simt că am ceva cu muzica. Simt că trebuie să fac ceva legat de muzică în viață: că e o trupă, că mă reapuc de mixat, trebuie musai să fac ceva. Dacă n-am muzică... sunt cam fad.

- Mergi la sală? Practici vreun sport?

- Am făcut sală. Combinam boxul cu înotul, chiar când eram la casting pentru „Clanul”. Am făcut și după aceea puțin, dar de la oboseală, de la munca aceasta intensă de la filmări, nu am mai simțit nevoia. Acum sunt pe un regim alimentar în care nu prea mai mănânc anumite lucruri. Tot aștept să slăbesc, dar văd că nu se întâmplă. Mai fac sport pe acasă. Am câteva greutăți, mă întind foarte bine și simt că îmi pun vertebrele la loc. Aveam niște probleme și pe acolo, dacă tot am făcut spectacole în care am făcut dans contemporan.