de Simona Lazăr şi Valentin Ţigău
Surorile Osoianu s-au născut într-unul dintre pitoreștile sate de pe malul stâng al Prutului - în Horești, raionul Fălești din Republica Moldova - și au trăit dintotdeauna cu sentimentul că între locuitorii celor două țări doar nedreptatea timpului a pus o graniță... Şi tot timpul va găsi o rezolvare pentru disiparea frontierelor. Surorile Osoianu - Valentina, Ileana, Romela, Iulia și Maria (ordinea e aleatorie) - au privit de pe muchia dealului pe care se află casa părintească „toată România” și au iubit-o așa cum iubești un frate bun, plecat pentru o vreme. Au iubit-o cum au știut mai bine: cântând. Apropiindu-și, asumându-și folclorul românesc de pe o parte și de pe alta a Prutului, ba chiar și de pe o parte și de pe alta a Nistrului! Simțindu-se „românce” și nu „moldovence”, „basarabence” sau altcumva. „Bine v-am găsit! Am venit de acasă, acasă!”, mi-au spus când ne-am întâlnit în pragul Sărbătorilor, la București, pentru acest multiplu interviu, pe care vi-l dăruim cu dragostea lor inclusă. La mulți ani!
Valentina: „Casa noastră este aşezată pe o muchie de deal, de unde se vede toată România“
- Voi, surorile Osoianu, v-ați născut într-un sat de o frumusețe aparte, cu tradiții și amintiri. Un sat pe Prut, între Miorcanii lui Grigore Vieru și Taxobenii lui Ilie Ilașcu. Multe sate prutene s-au format pe ambele maluri ale râului, pe vremea când nu exista graniță. După 1944, oamenii se obișnuiseră să transmită mesaje dintr-o parte în alta prin cântece populare, cu un text în română neînțeles de grănicerii ruși, cum îmi povestea și maestrul Vieru. Cum e satul vostru natal?
- Noi ne-am născut în satul Horești, raionul Fălești. Și nu că e satul nostru, dar e într-adevăr un sat frumos, cu o așezare, o priveliște foarte frumoasă. Casa noastră e ridicată pe o muchie de deal, de unde se vede toată România, mai jos este o pădure pe lângă care curge Prutul. Când aveau loc nunți pe malul drept, în România, muzica se auzea la noi acasă, chiar din ogradă. Se mai auzeau clopotele de la biserică și asta era de mirare pentru noi, fiindcă pe vremea aceea la Horești biserica era închisă de comuniști. Da, practic, noi știam aproape tot ce întâmpla pe malul drept al Prutului. Uneori, copiii, ne mai suiam și pe casă, pentru a vedea și auzi mai bine.
- Vă mai amintiți ce muzică se cânta peste Prut?
- Desigur. Noi, de fapt, cu muzica aceea și trăiam, pentru că televiziunea moldovenească de la Chișinău nu bătea până la noi, așa că mai repede prindeam posturile românești de radio și televiziune. Noi de acolo am auzit prima dată de Sofia Vicoveanca.
„Eu am studiat acordeonul. Iulia la fel, a făcut acordeonul, Romela cu Ileana au studiat la baian”
- Sunteți, cum s-ar zice, o familie de muzicieni. Cum au fost începuturile?
- Noi cântam tot timpul, dar, într-o zi, în sat a apărut o filială a Școlii de muzică din Fălești. Tatălui nostru îi plăcea tare mult muzica și avea o voce frumoasă, de tenor, care răsuna până în partea cealaltă de Prut, în satul Vladomira. Când s-a deschis școala de muzică, a luat-o pe Ileana de mânuță și a dus-o pe ea, prima, acolo la școală. Pe urmă, rând pe rând, am frecventat și noi Școala de muzică din sat, luând fiecare în mână câte un instrument. Eu am studiat acordeonul. Iulia la fel, a făcut acordeonul, Romela cu Ileana au studiat la baian. Baianul e un instrument rusesc diferit de acordeon doar prin „nasturii” aceștia de la mâna dreaptă, în loc de clape.
- Uite cum i-a învățat URSS-ul pe români să cânte folclorul rus cu armonica de mână. Mă rog, tot muzică era și asta…
- N-am ales noi baianul. Școala avea posturi pentru profesori de anumite instrumente.
- Dar care au fost modelele voastre profesionale? Pe cine admirați, cu cine ați fi dorit să semănați?
- Păi, dacă am crescut pe malul Prutului și eram tot timpul cu fața la artiștii din România... idealul meu a fost Sofia Vicoveanca. Sigur, sunt și alți artiști și aș putea să-i numesc, pe rând, mult și bine. Cântăreți de muzică populară din Republica Moldova, cu o voce deosebită, sunt Maria Drăgan (numită și „privighetoarea Basarabiei”), Nicolae Sulac...
„Părinţii ne-au învăţat să spunem «Noi», nu «Eu»”
- Aveți o viață destul de încărcată cu turnee, spectacole, filmări, sunteți mereu în mișcare, vedeți țări și continente. Și, totuși, cât de mult vă raportați, în muzica voastră, la spațiul natal?
- Noi am crescut într-o familie numeroasă. Pe lângă noi, mai este și un frate, Alexandru, pe care îl iubim foarte mult și care ne adună, nu doar la Sărbători, ci chiar zilnic, pentru că are mare nevoie de suportul nostru în boala de care suferă. În al doilea rând, noi am crescut într-o familie foarte unită. Părinții noștri ne-au educat în așa fel încât să fim demni de tot ceea ce facem. De aceea îi respectăm și acum când ei nu mai sunt printre noi. Am hotărât să nu vindem niciodată casa părintească de la Horești.
- „Casa părintească nu se vinde”, spunea chiar marele Grigore Vieru și cred că s-a făcut și un cântec pe versurile astea…
- Da, e locul unde, când te întorci, fiecare colțișor îți amintește de ceva... De copilăria aceea fericită pe care am avut-o noi... Vă închipuiți, cum cântam noi toate la câte un instrument, ce gălăgie era prin casa aia? Fiecare colțișor era ocupat de una dintre fete care cânta la un instrument. Și fratele Alexandru a cântat, la acordeon. Eram așa: Alexandru-acordeon, Valentina-acordeon, Iulia-acordeon, Ileana-baian, Romela-baian, Maria-vioară. O adevărată orchestră de pitici! Noi am acompaniat și corul școlii din sat. Pe urmă, am cântat și în taraful școlii. Eram la toate manifestările, festivalurile care aveau loc la raion. Interesant e că noi am cântat și alături de părinții noștri, la primul „Festival al dinastiilor de familie”, care a fost organizat la Palatul Național din Chișinău de regretatul Tudor Colac. Pe urmă, noi am preluat această idee și am făcut un festival al dinastiilor de familie la noi în sat.
- Vă admir că, atunci când vorbesc separat cu una dintre voi, îmi dați întotdeauna impresia că vorbesc cu toate cinci deodată.
- Noi veșnic suntem împreună și toate problemele le rezolvăm în comun. Oricăreia dintre noi îi este greu să spună: Eu. Întotdeauna o să spună: Noi. Cinci inimi într-una singură. Asta vine de la părinți. Ei ne-au învățat să fim așa.
„Cele mai profunde cântece ale noastre sunt doinele, baladele…”
- Ce melodii credeți că vă definesc?
- Noi, plecând din sat la Chișinău și făcând parte din Grupul „Tălăncuța”, condus de marele Andrei Tamazlâcaru, am fost norocoasele cărora el le-a arătat tot ce e mai frumos în folclorul nostru. Împreună cu el am fost în expediții folclorice, împreună am făcut repertoriul Surorilor Osoianu. Cele mai profunde cântece ale noastre sunt doinele, baladele, jalea și chinul oamenilor care au trăit pe timpuri, fiindcă noi cântăm și la bucurie, dar și la tristețe.
- Vă amintiți ce ați cântat prima dată?
- Da. O colindă.
- Cum ați defini succesul? În ce constă și cât de greu este să-l obții?
- Succesul este atunci când pasiunea îți devine meserie, atunci când știi că prin ceea ce faci ajungi la inimile oamenilor. Succesul cere eforturi și sacrificii, îl obții prin muncă și disciplină.
- Foarte mulți artiști din Republica Moldova iau cu asalt topurile muzicale românești și se bucură de mare succes. Este și cazul vostru. Ce aveți voi, moldovenii, în plus? De unde atât talent? Mai e loc și pentru generațiile care vin?
- Moldovenii mereu au avut o înclinație către artă, către frumos. Probabil suntem mai sensibili și mai emotivi. Și în creația noastră se simt aceste emoții. Fiecare generație se diferențiază în felul său și vine cu câte ceva nou, noi doar ne bucurăm că mai domină în trend fuziunea dintre folclor și alte genuri, combinația dintre nou și vechi. Mereu am știut că avem locul nostru în lumea folclorului și că reprezentăm o formulă unică. Toată existența noastră se învârte în jurul muzicii și știm că nu vom renunța niciodată la ea.
Maria: „Noi avem voci diferite, dar, atunci când cântăm împreună, ne armonizăm foarte bine“
- Am avut privilegiul să vă ascult de mai multe ori - live, la radio sau la televiziune - și mereu m-a uimit felul în care se armonizează vocile voastre. Are vreo legătură cu faptul că sunteți surori?
- Cred că este darul de la Dumnezeu. Noi avem voci diferite, dar, atunci când cântăm împreună, ne armonizăm foarte bine. Noi nu avem nevoie, atunci când începem să cântăm o melodie, să dăm o tonalitate. Noi începem spontan, toate în aceeași tonalitate. Sunt și mici excepții, pentru că n-avem un auz absolut, dar noi pur și simplu ne simțim una pe cealaltă. Cred că aceasta e o trăsătură din naștere. La noi, mama cânta foarte frumos. Și tata, la fel. Mama cosea la mașină și tot timpul o auzeam cântând. Noi fredonăm oriunde ne aflăm: în casă, afară, prin grădină...
„Mergeam alături de tata cu uratul”
- Eu cred că nu sunteți făcute numai din carne și oase, ci și dintr-o parte de muzică. Cineva dintre voi spunea că atunci când cânți o colindă e ca și cum te-ai ruga. Și e vremea colindelor, acum...
- Într-adevăr, colindele sunt ca niște rugăciuni pentru noi și fiecare cântecel pe care-l învățăm trece prin sufletul nostru și îl simțim. Cântecele, de fapt, sunt copiii noștri. În perioada Sărbătorilor, îmi place foarte mult să cânt colinde.
- Ați crescut la țară, înconjurate de tradiții. Se mai păstrează azi?
- În Horeşti nu se colindă, dar ţin minte ce bucurie aveam când, de Anul Nou, mergeam alături de tata cu uratul la toate rudele mai apropiate din sat. Când ne întorceam acasă, număram bănuții și așteptam cu nerăbdare cetele mai mari de urători și alaiul întreg de mascați.
„Melodia «Trece-un nouraș pe sus» a fost folosită în mai multe filme românești”
- Cum colaborați cu artiști din România?
- Am avut o colaborare foarte frumoasă cu FUEGO, care este un bun prieten al nostru și ne bucurăm că l-am cunoscut. Țin minte că avea un spectacol la Palatul Național de la Chișinău și a dorit să aibă, pe lângă programul propriu, o colaborare cu cineva dintre artiștii basarabeni. Regizorul spectacolului ne-a propus și el ne-a sunat. Noi suntem foarte deschise la genul acesta de provocări muzicale.
- Cum v-ați armonizat, totuși, cu FUEGO?
- Atunci, chiar m-am gândit că FUEGO are un alt stil de interpretare. Dar, până la urmă, a fost o colaborare excelentă și țin minte că am cântat pe scena Palatului un cântec frumos din repertoriul nostru îndrăgit și în Basarabia, și în România: „Trece-un nouraș pe sus” și acesta a fost folosit în mai multe filme românești și am cântat alături de Frații Advahov, cu FUEGO. Am mai avut cu el câteva emisiuni și ne bucurăm că l-am cunoscut. Ca om, este extraordinar. Și ca artist, la fel.
- Cu ce alți artiști români ați mai urcat pe scenă?
- Avem o colaborare foarte frumoasă cu Loredana Groza. Eram într-o vară la țară și Loredana Groza ne-a contactat. Noi ne-am gândit atunci că poate ni se face o farsă. Doamna a vorbit cu Valentina și, zic, cum să cântăm într-un spectacol cu Loredana Groza? Nu vedeam cum... Dar, până la urmă am cunoscut-o și pe ea și... Nu e departe, nici ea, uneori, de genul muzicii folclorice... Și e foarte talentată, iar ca om, e extraordinară!
- Ce au adus Surorile Osoianu în industria muzicală din România?
- Colaborările pe care le-am avut cu artiștii din România au adus pentru noi o gură de aer proaspăt și oportunitatea de a cânta pentru publicul român. Nu am avut intenția de a intra în industria muzicală din România, dar am avut curajul să spunem „Da’’ provocărilor ce ni s-au oferit. Provocarea de a experimenta stiluri noi de muzică, provocarea de a cânta pentru alte grupe de oameni, provocarea de a încerca ceva nou. „A veni cu ceva în plus față de alți artiști’’ înseamnă să te compari cu ei și să te declari înaintaș - noi evităm să facem asta. Nu avem lucruri în plus sau în minus față de alți artiști, aveam doar dorința de a cânta și de a aduce bucurie, fie pentru un om, fie pentru o mie.
- În România, Irina Rimes a lansat un cântec de succes despre casa părintească și părinți. Vă place și vouă?
- Pe Irina n-am cunoscut-o personal până acum un an, când ne-a contactat. Irina ne-a trimis cântecul pe care trebuia să-l cântăm alături de ea - este vorba despre „Ielele”. Am venit seara la București, am făcut o singură repetiție cu ea și a doua zi am avut spectacolul. Irina este extraordinară! După ce am cunoscut-o, a devenit parcă o copilă de-a noastră, ne-a pus miere pe suflet.
„Nu ne-am imaginat vreodată că vom duce folclorul românesc la mii de kilometri de casă”
- Ați fost în multe țări, inclusiv în cele în care trăiesc mulți români. Cum vi se par conaționalii noștri de acolo?
- Prima noastră ieșire a fost în 1989, în RFG. Am locuit în casele familiilor germane. Deși comunicam greu, pentru că nu cunoșteam limba germană, am fost primiți foarte bine. Cât despre românii plecați de-acasă în străinătate, abia ne-am întors din Marea Britanie, unde am susținut un spectacol la Nordhampton, un oraș care poți să zici că e o Republica Moldova și o Românie în miniatură, atât de mulți români trăiesc acolo. Au cântat și au dansat împreună cu noi. Cred că știau toate melodiile, pentru că ne rugau: „Cântați și melodia aceea... și aceea”! Nu ne-am imaginat vreodată că vom vizita zeci de țări și că vom duce folclorul românesc la mii de kilometri de casă. Că vom merge cu cântecul nostru prin lumea mare. Nu am să uit niciodată bucuria de a cânta în română în toate colțurile lumii.
- Cum privește familia drumul pe care l-ați ales?
- Soțul mi-a oferit libertatea și încrederea deplină să îmi urmez pasiunea. Grig a fost și este un soț iubitor, înțelegător, alături de care am reușit să construiesc cel mai prețios lucru: familia. Copiii au mers cu mine o perioadă pe drumul muzicii, apoi fiecare a pornit pe cărarea sa. Familia se bucură să mă vădă pe scenă.
„Verișoarele Osoianu ne-au întrecut”
- Există în proiect o nouă generație muzicală… Osoianu?
- De la o vreme, fetele îmi spun că mulți dintre prietenii lor află cu mirare și entuziasm că mama lor e una dintre surorile Osoianu. Mă bucur când le văd mândre de mine, așa eram și eu mândră de mama mea. Ana-Maria și Alexandrina au crescut văzându-mă pe scenă, în lumina reflectoarelor, înconjurată de aplauze, dar primordial a fost să le arăt cât de important e să fii cumsecade și mărinimos. Când erau fetele mici, cântau în ansamblul surorii mele, Valentina. Încă de pe atunci ziceam că verișoarele Osoianu ne-au întrecut. 20 de ani mai târziu, fetele mele tot cântă - iar mie îmi crește inima când le aud. Ana-Maria, fiica cea mai mare, are auz absolut și cântă foarte frumos cu vocea și la pian. A absolvit Facultatea de Jurnalism și Marketing din România, iar acum conduce o echipă de specialiști din Germania. Alexandrina, mezina, cântă într-o trupă rock în Londra. A studiat actoria, jurnalismul și, mai nou, și-a luat diplomă în Business Coaching. Poate nu sunt imparțială, fiindcă sunt fetele mele și le iubesc, dar chiar cred că ambele au voci incredibile și sper să nu se oprească vreodată din a cânta.
Romela: „Cine colindă se roagă lui Dumnezeu!“
- Cântați în grupul Surorilor Osoianu, dar vă ocupați și de educația celor tineri, într-o bibliotecă...
- Da. Mi-a plăcut de mică să citesc. Eram veșnic cu cartea în mână. Citeam chiar și pe ascuns, pe sub masă ori în via din spatele casei.
- Când ați trecut de la chirilițe la latinițe?
- Noi am terminat școala cu grafia chirilică, dar eu țin minte că nu umblam încă la școală - noi prindeam TVR - și priveam filmele cu subtitrare în românește. Așa am învățat să scriu românește cu litere latine. A fost destul de ușor. Cred că era ceva în sângele nostru. Toată lumea spunea că eu semăn cu bunelul Vladimir. Lui tare mult îi plăcea să citească. Și până acum mi-a rămas în memorie o carte care se păstra undeva pe sobă și țin minte că el ne punea să citim din cartea aceea. Era o carte de religie și îi citeam lui din ea. Când m-am dus la școală, am luat-o cu chirilica și am uitat de cartea aia.
„Avem în repertoriu multe colinde din Transnistria”
- Cum ați putea descrie muzica pe care o interpretați? Vedeți, cumva, diferențe între folclorul muzical din Basarabia și cel din dreapta Prutului?
- De fapt, noi, când eram mici, cântam tot felul de cântece. Când am venit la Chișinău și l-am întâlnit pe marele Andrei Tamazlâcaru, am învățat ce înseamnă folclorul, cântecul de leagăn, cântecul doinit, o colindă... Dar, știți, cum spunea un coleg al nostru, Igor Botnaru, sunt 7 note muzicale în toate creațiile și n-ar trebui să fie mari deosebiri între muzica populară oltenească, moldovenească... În Moldova, nici n-avem cine știe ce mari zone, așa că folclorul e cam același în toate regiunile. Totuși, noi avem multe colinde originale, deosebite de altele, din Sud. În Sud se colindă în cete, ceea ce nu se petrece la Nord. Colinda de bărbat se cântă doar la Sudul Moldovei. Am încercat să aducem în scenă toate zonele, prin repertoriul pe care l-am alcătuit în toate expedițiile folclorice pe care le-am făcut. Folclorul transnistrean îmi pare că are dramatism local aparte. Noi avem în repertoriu multe colinde din Transnistria. Un album chiar așa se numește: „Colinde din Transnistria”. Acest album există datorită marelui artist Iurie Sadovnic.
„Sărbătoream Crăciunul numai acasă”
- Când erați copii, colindați?
- Erau mai mult urători, plugușoare... Noi sărbătoream Crăciunul numai acasă, dar niciodată în sat la noi nu s-au cântat colinde. Ori, probabil, nu s-au păstrat. Când s-a mutat la noi în sat o familie, venea la noi la fereastră o fetiță și cânta o colindă: „Florile dalbe”. Mama o răsplătea întotdeauna cu generozitate. Noi umblam cu uratul la Sfântul Vasile, adică la Anul nou pe Vechi. Când am mai crescut, s-a mai schimbat puțin politica în sat și ni s-a dat voie să mergem cu uratul la Sfântul Vasile. Noi, fetele, mergeam numai la bunica și bunicul, care erau în alt capăt de sat, și mergeam împreună cu tata. Uram așa cum eram învățate, aveam o urătură așa, pentru copii: „Mâine anul se-noiește, plugușorul se pornește/ Și începe a ura...” Acum, pentru că pregătim ansambluri de copii, e clar că noi căutăm urături mai noi și găsim destul de multe. Noi am început a cânta colinde când am venit în ansamblul Tălăncuța. Le luam de la informatori. Mergeam mai ales în Sud. În Nord, erau frumoase colinde de Stea.
- Sunteți o familie mare - cinci surori şi un frate. Cum l-ați descrie pe Alexandru? Dar pe cei care vin după voi?
- Da, mai avem un frate, mezinul nostru. Are studii juridice, dar în copilărie a cântat şi el. Este un om de bun simţ, un spirit nobil, împodobit cu un suflet frumos. Deşi suntem diferiți, ne înţelegem de minune toți șase, fiind înţelegători, onești şi lăsând totdeauna loc de „bună ziua”. Eu am o fiică, o cheamă Iuliana-Laurenția. Acum e la Amsterdam, unde lucrează într-o companie de IT. Și-a făcut studiile în economie la Halle, Germania. Vin Sărbatorile și o aștept acasă. Cu masa plină. Bucatele le pregătim împreună. Și, obligatoriu, facem o zamă moldovenească.
„Noi reprezentăm folclorul din Basarabia cea plânsă”
- Dacă vi s-ar cere să faceţi anumite concesii pentru muzică, pentru succes, aţi face-o? Ori să cântați în altă limbă?
- De ce să o facem? Noi avem stilul nostru, unul viu, autentic, veritabil. Publicul nostru este unul cultivat! Avem preţuitori de cântec vechi, strămoşesc de toate vârstele, oameni care trăiesc folclorul în adevăratul sens al cuvântului. Noi reprezentăm folclorul din Basarabia cea plânsă. Punct. Am cântat și în engleză, cu legendarii „Zdob şi Zdub”, însă ne simţim în largheţea noastră cântând doar în limba mamei, în limba română.
- Cântaţi şi colinde, şi cântece pascale... Cum vă exprimaţi dragostea şi credinţa în Dumnezeu prin muzică?
- Colindele, în general, sunt de fapt sufletul cald al neamului nostru. Sunt rugăciuni închinate Mântuitorului Iisus Hristos. Da, cine colindă se roagă lui Dumnezeu! Mare este mila Domnului! În multe momente de cumpănă am simţit ocrotirea şi sprijinul Tatălui Ceresc şi al Maicii Domnului. Muzica face parte din noi şi nu mă tem să zic: cântecul este respiraţia şi Lumina mea. Am cântat împreună dintotdeauna.
Iulia: „Când cântăm, de undeva, din fundul sălii, se ridică Tricolorul“
- Ați avut multe colaborări cu artiști și formații muzicale din România și Republica Moldova. Ce ați luat și ce ați dat în acest gen de contact artistic?
- Eu cred că noi, „surorile”, suntem cele mai alintate, pentru că am avut multe colaborări cu mulți artiști și din Basarabia, dar și de peste Prut. Prima noastră colaborare a fost cu Zdob și Zdub. Am cântat „DJ Vasile”, „Miorița”, o colindă... Apoi, am cântat cu toate marile orchestre de muzică populară, cum ar fi Orchestra Lăutarii, condusă de Nicolae Botgros - marele artist al neamului nostrum, o orchestră perfectă din toate punctele de vedere. Apoi, am colaborat cu Mugurelul, cu Frații Advahov, cu Folclor... ca mai apoi să avem o colaborare frumoasă cu Subcarpați, această trupă cu care am cântat „Voinicul și cerbul”, o „ciobănească” foarte frumoasă, la cel mai frumos festival, Electric Castle. În cadrul acestor colaborări cântăm cântecele noastre. Tot cu Subcarpați avem o „ciobănească” pe care ei au redenumit-o „Limba română”. Sună cam așa: „Bună dimineața, lup bătrân/ Lupușorule, lupușorule, măi/ N-ai văzut oițele mele, oițele mele/ Da, le-am văzut și le-am păscut, măi”… Tinde, da, mai mult spre o baladă. Altă colaborare a noastră este cu „Lupii lui Calancea”. Avem multe piese făcute cu ei, din repertoriul nostru.
- Ce fel de costume îmbrăcați la spectacole?
- Ne străduim fiecare să ne alegem costumul, după plac. Avem costume din diferite zone ale Basarabiei, dar și din România. Din Basarabia, alegem costume caracteristice pentru Sud sau pentru Nord și Centru. Cel mai diferit este cel din Sud. Acolo, se poartă altfel de cămașă, de catrință, de fustă. Multe dintre aceste costume sunt făcute de meșterițele noastre din Moldova. Am ales portul popular pentru că în el ne simțim cel mai bine și este cartea de vizită a tradițiilor și a culturii românești. Am avut colaborări în care am purtat și piese vestimentare mai stilizate, însă a predominat influența portului popular românesc în întreaga ținută.
„Încercăm să transmitem esența folclorului, și anume frumusețea patrimoniului românesc”
- E și acesta un fel de a transmite. În general, ce doriți să transmiteți prin muzică?
- Dragostea și căldura noastră. Vrem să vedem, în spectacole, cât mai multe zâmbete pe fața oamenilor. Daca vezi zâmbetele și auzi aplauzele, știi deja că ai transmis emoțiile tale care se întâlnesc cu ale lor. Încercăm să transmitem esența folclorului, și anume frumusețea patrimoniului românesc, transmis din generație în generație. Prin muzica noastră vrem să ținem viu spiritul românesc, pentru ca fiecare dintre ascultătorii noștri să fie mândri de rădăcinile lor. Repertoriul nostru este constituit din cântece vechi, autentice. 99% dintre ele sunt din culegeri de folclor.
- Cu ce-i impresionați pe cei care vă ascultă?
- În primul rând, că suntem cinci. Nu știu alte cinci surori care cântă. Noi cântăm de mici și n-am mai auzit că ar mai fi altele ca noi, surori. E și un lucru foarte mare că am rămas împreună atâția ani. Cinci surori - asta prinde la public. Avem voci diferite, dar, cântând împreună, parcă e o singură voce.
- Prima dată când v-am văzut era prin anii ’90, la Băile Herculane. Am fost impresionat, ca și acum, de talentul vostru.
- Da, mi-aduc aminte. Era un concert al Uniunii Scriitorilor și al Oamenilor de Artă. Atunci am cântat cântecul „Bine, Doamne-am mai trăitu’/Dar cine ne-or dispărțâtu’...”. Vă dați seama ce puternic era și-atunci mesajul acestui cântec? Pentru că noi am fost mulți ani despărțiți de Țara-Mamă și, când cântăm, de undeva, din fundul sălii, se ridică Tricolorul. Asta pentru noi a fost și este de nedescris...
„Cuvântul «Galați» a deranjat, ne-au dat jos de pe scenă…”
- Ați avut probleme cu autoritățile comuniste?
- Da, în 1984. Îmi amintesc, aveam și multe cântece pentru copii și „am greșit” cu un simplu cântec, o invocare de primăvară pe care o știu toți copiii - și de la noi și de peste Prut. Erau acolo niște versuri de genul: „Am văzut-o la Galați/ Mânca pâine cu cârnați”... Barza, desigur. Și, atunci, am avut probleme cu autoritățile. Ne-au dat jos de pe scenă... „Ce cântați voi aici?”. Vă dați seama, era anul 1984. Cuvântul „Galați” i-a deranjat, nimic mai mult.
- Cu toate că știu că în Basarabia sovietică circula și cuvântul „Constanța” într-un cântec... „O seară la Constanța” era șlagăr…
- Da, mama mea îl cânta, dar cânta și alte melodii din România.
- Aveți copii? Ce fac, pe unde sunt? Cântă și ei?
- Am o fiică, Raluca. Și-a făcut studiile la Iaşi. Are, de mică, un simț al justiției nemaipomenit și i-a plăcut să facă Dreptul. Acum, lucrează în Iași. Are un nume românesc. Știți de unde l-am luat? De la mama lui Eminescu, pe care o chema la fel. La un examen, profesorul a întrebat-o: „De unde vine numele tău?”. „De la mama lui Eminescu”, a răspuns ea. Și atunci profesorul i-a spus: „Nota 10 pentru mama ta!...”.
- Da, Iașiul e o pepinieră de românitate. Nu degeaba se plângeau comuniștii basarabeni, după 1990, că le pleacă copiii în excursie la Iași „maldaveni” și după numai două zile se întorc români!
- Noi, surorile Osoianu, am plecat românce și ne-am întors românce!
Ileana: „Asta e menirea mea, să strâng familia în jurul meu“
- Sunteți cea mai mare dintre cele cinci surori, motiv pentru care vă întreb: Cine sunteți voi, Surorile Osoianu?
- Așa este, eu sunt cea mai mare și mă bucur că e așa, pentru că am putut aduna în jurul meu pe toate surorile, venind la Chișinău. Acest fapt e important nu numai pentru mine, dar cred că și pentru spectatorii noștri, deoarece cântăm împreună. Surorile Osoianu reprezintă un grup folcloric, alcătuit din cinci surori îndrăgostite iremediabil de folclor și de artă. Oficial, cântăm în această formulă de la începutul anilor ’80, în cadrul Ansamblului Tălăncuța. Mereu am fost împreună pe scenă, toate cinci, chiar de la începutul carierei noastre. Debutul a fost plin de încercări, însă extrem de frumos.
- Știu că Ansamblul Tălăncuța, pe care l-ați amintit, nu ar fi ajuns la gloria lui fără maestrul Tamazlâcaru, despre care aș vrea să le vorbiți și iubitorilor de folclor din România.
- Cel mai mare noroc al vieții mele a fost că l-am întâlnit pe domnul Andrei Tamazlâcaru. Fiind la Institutul de Arte din Chișinău, l-am întâlnit pe el, un om bun ca pâinea caldă. Mi-a rămas pentru toată viața acest sentiment al întâlnirii cu marele folclorist căruia vreau să-i urez pe această cale multă sănătate. El a adunat toată viața folclor din toată Moldova. E un model pentru noi. Am avut ce învăța de la el.
„Am cântat cu Angela Moldovan, cu Irina Loghin, Maria Ciobanu, Ştefania Rareș”
- Ați absolvit Colegiul de Muzică din Bălți, specializarea acordeon. Cât de des cântați la acordeon?
- Din păcate, în ultimii ani acordeonul a rămas în umbră, pentru că toate am ales să punem accent pe vocile noastre și nu pe cântatul la instrumentele muzicale pe care le-am studiat. Sunt întrebată uneori dacă nu suntem tentate să folosim instrumentele pe care le cunoaștem, pentru a ne însoţi vocile. Eu, de exemplu, să cânt și la acordeon... Răspunsul e mereu același: deocamdată, nu. Preferăm să ne axăm pe vocile noastre și pe armonia dintre ele.
- Cariera dumneavoastră muzicală v-a adus și pe scenele din România, alături de artiști români. Ce amintiri vă sunt dragi?
- Ne face plăcere să ne întâlnim la diferite spectacole cu artiști din România și păstrăm în suflet aceste amintiri. Sofia Vicoveanca a participat la ultimul nostru spectacol, de 1 decembrie 2022, la TVR. Când am cântat și Doamna s-a ridicat în picioare, a fost un moment magic pentru noi. O onoare. Apropo, Sofia Vicoveanu era interpreta îndrăgită a tatălui nostru. Când cânta ea, trebuia să-l chemăm să asculte de oriunde era, din grădină, din șură... Am cântat și cu Angela Moldovan, la o filmare, mai demult. Cu Irina Loghin, Maria Ciobanu, Ștefania Rareș...
„Colind” şi „Limba română” în... „Subcarpaţi”
- Când ați început să simțiți cu adevărat succesul?
- Succesul îl resimțim de fiecare dată când primim un feedback pozitiv de la public sau de la urmăritori. În ultimii ani, însă, numele nostru a început să devină tot mai cunoscut în România și atunci am înțeles că suntem pe drumul cel bun. Ne-au bucurat atât cifrele de pe YouTube, cât și gândurile bune pe care ni le-au trimis oamenii.
- Vocile dumneavoastră s-au auzit și în colindul pe care l-ați cântat cu trupa „Subcarpați”...
- Nouă ne-a plăcut din start viziunea celor de la „Subcarpați” cu privire la „Colind”-ul nostru și a ieșit ceva cu adevărat frumos. Prima colaborare cu trupa „Subcarpaţi” a fost însă în 2019, cu piesa „Limba Română” și am rămas încântate de rezultat.
„Băiatul meu, Dinu, e considerat azi unul dintre primii 10 balerini ai lumii”
- Ce veți face mai departe?
- Noi? O să cântăm mai departe, cât va vrea Dumnezeu. Întotdeauna împreună. Nu știm dacă noi am fi dacă n-ar fi cântecul. Și, cu concursul impresarului nostru, Iurie Nistorică, avem mai multe spectacole. Eu am lucrat peste 30 de ani la Palatul Republican al Copiilor - Centrul Republican ARTICO. Toată tinerețea mea. Și le-am adus și pe surorile mele acolo. Vedeți, asta e menirea mea, să strâng familia în jurul meu.
- V-a întrebat cineva dacă nu vreți să vă mutați în România ca mulți alți basarabeni de talent și notorietate?
- Întrebarea am primit-o, iar răspunsul e același: venim cu drag în România și ne simțim acasă. Dar, cum știți, Basarabia e copilul mai mic al României, așa că...
- Și, apropo de copii... sunteți singura dintre surori care are băieți...
- Da, am doi băieți: Dinu și Radu Tamazlâcaru. Dinu este prim-balerin la Teatrul din Berlin, a dansat la cele mai importante teatre de balet din lume. Dinu e considerat azi unul dintre primii 10 balerini ai lumii. Dinu și Radu au făcut studiile la Conservatorul din Viena. Au plecat de acasă la 16 ani, la începutul anilor 2000, așa că Radu e stabilit în Austria, Dinu - în Germania... Pentru un copil e foarte important să aibă susținerea familiei. Să știe că e bun, că e iubit...