de Carina Miloş
De mai bine de 10 ani, Mihai Mărgineau aduce zâmbete şi stârneşte hohote de râs graţie personajului „Ardiles” pe care îl interpretează în cel mai urmărit serial de comedie, „Las Fierbinți”, ce se difuzează în fiecare marţi şi joi la PROTV, de la ora 20:30. Mihai Mărgineanu este unul dintre artiştii care nu au studii de actorie sau muzică. În cazul lui, a absolvit Liceul de Electronică Industrială, apoi Facultatea de Instalații, la Universitatea Tehnică de Construcții. A lucrat în diferite domenii, fără vreo legătură cu muzica sau actoria. Asta, însă, nu l-a împiedicat să ajungă, azi, cântăreţ, actor și compozitor de muzică folk și pop rock, cu mare priză la public. Melodiile lui, unele inspirate din folclorul urban, altele preluări ale unor cântece vechi de pahar, dar şi creaţii proprii se pot auzi şi în celebrul serial. Şi-a început cariera destul de târziu, dar acest aspect nu l-a împiedicat să recupereze anii în care nu ştia, poate, ce drum vrea să îşi croiască pentru a fi împlinit complet. Pe 2 octombrie, Mihai Mărgineanu a împlinit 53 de ani. 53 de ani în care a strâns de toate, şi bune, dar şi momente grele care, parcă, i-au tăiat răsuflarea. A vorbit despre toate acestea, dar şi despre clipa în care viaţa i s-a schimbat complet, când totul în jur a început să capete un sens, într-un interviu acordat în exclusivitate www.fanatik.ro. Astfel, vă invităm să citiţi povestea unui artist, cântăreţ şi actor, extrem de iubit.
„De ziua mea mi-am strâns oamenii dragi într-un loc superb și ne-am lăsat în pace timp de o noapte”
- Mihai, pe 2 octombrie ai împlinit 53 de ani. Cum te simţi la vârsta asta?
- Mă simt ca la 27 de ani. Nu simt nicio diferență. Nu știu de ce am ales numărul ăsta.
- Cum ţi-ai petrecut ziua? Ce ți-ai dorit cu ocazia zilei tale de naştere?
- Mi-am petrecut ziua de naștere conform tradiției pe care am început-o acum mulți ani. Adică, mi-am strâns apropiații și oamenii dragi într-un loc superb, și ne-am lăsat în pace timp de o noapte, în care am cântat și am dansat, am mâncat şi am băut chestii. De obicei ne simțim chiar foarte bine. Nu mi-am dorit nimic de ziua mea. Am tot ce-mi trebuie.
- Totuşi, măcar un vis pe care nu ți l-ai îndeplinit încă…
- Ar fi visul acela de a avea libertatea de a trăi când vreau și cum vreau, pe mare.
„14 ani m-am chinuit să renunţ la fumat, timp în care m-am mințit că îmi place să fumez”
- Ți-ai sărbătorit vreodată ziua pe scenă?
- De mai multe ori, am început să cânt înainte de 12:00 noaptea și, evident, m-a prins pe scenă. A fost premedidat. Dar s-a întâmplat demult și nu mai vreau neapărat asta. Eu mă simt stânjenit când mi se cântă «Mulți ani trăiască», mai ales că, de cele mai multe ori, prietenii mei muzicieni cântă fals. (râde)
- Dacă te-ai întâlni astăzi cu Mihai cel mic, ce i-ai spune, ce sfaturi i-ai da?
- Să nu fumezi! 14 ani m-am chinuit să mă las de fumat, timp în care m-am mințit că îmi place să fumez.
- Cum a fost copilăria ta? Povesteşte-ne două întâmplări memorabile pe care ţi le mai aduci aminte…
- O copilărie cu multă libertate și cu mult sport, mulți prieteni. Pe unii încă îi mai am, Winnetou și Jules Verne, Haralamb Zincă și Rodica Ojog-Brașoveanu, Cenaclul Flacăra și tata care înjura comunismul. Mergeam cu familia mea în turul țării, făceam vacanțe la mare și la munte, cu cortul nostru cel mare din Cehoslovacia. Îmi amintesc de antrenamentele ilegale de karate pe care le făceam la sala sensei-ului nostru, domnul Paica, și de bunică-mea, care îmi lipsește chiar și acum… Îi spuneam tanti Iulica.
„Nu am avut niciodată succes la fete, pentru că nici prea drăguț nu eram”
- Cum au fost primii şase ani din viață la bunici? Te alintau, îți făceau toate poftele?
- Categoric, da. Am fost un copil tare răsfățat și, probabil că, de aia nu suport astăzi copiii alintați și răsfățați. De fapt, mie nu-mi plac părinții copiilor răsfățați.
- Dar relația cu părinții tăi cum a fost? Erai mai mult băiatul mamei sau al tatălui?
- Ai mei au fost într-o echipă perfectă și nu există vreun privilegiu făcut de vreunul dintre ei, mie sau fratelui meu. Ei s-au relaxat cu mine la școală, pentru că eram bunicel și aveam note bune și nici nu mi-au îngrădit vreo idee sau vreo activitate. M-au educat și ei cum au știut mai bine și mi-au dat posibilitatea să aleg ce vreau să fac, chiar dacă unele activități erau considerate „greșeli”. S-au iubit tare mult și ne-au iubit și respectat pe noi, copiii lor, cu problemele pe care le are orice familie din lumea asta, vorba lui Cehov.
- Perioada liceului cum a fost? Te iubeau fetele?
- Perioada liceului a fost una oarecum tristă pentru mine. Erau anii de „vârf” ai comunismului… Mă simțeam furat de orânduire, simțeam peste tot zidurile înalte și greutățile vieții. Nu am avut niciodată succes la fete, pentru că nici prea drăguț nu eram. Dar observam că fetele mă îndrăgeau abia după câteva săptămâni și m-am bazat pe faptul că nu pot face niciodată un „crush” de la prima vedere.
„Când eram mic voiam să mă fac marinar de cursă lungă şi ofițer de contrainformații”
- Dar când te-ai îndrăgostit prima dată?
- Eu am fost îndrăgostit tot timpul de câte una sau două fete. Până când m-am stabilizat hormonal. Practic, prima oară am vrut să mă căsătoresc cu vecina mea de la etajul nouă, Mihaela, care era mai mare decât mine cu un an. Eu aveam 5 ani, pe atunci. Stăteam în blocul L14 din Ozana-Sălăjan, după care ne-am mutat în Pantelimon, la capătul tramvaiului 14, culmea tot 14, unde mi-am petrecut adolescența și tinerețea.
- Ce-ți doreai să te faci când erai mic?
- Prima oară am vrut să mă fac cowboy. Apoi, voiam marinar de cursă lungă, ofițer de contrainformații şi după asta, inginer electronist. Nu mi-a ieșit niciuna, din fericire.
- Ce ai făcut până la 36 de ani, când declari că NU te-ai apucat de muzică?
- Până la 36 de ani, m-am educat și eu cât am putut. Și am încercat să trăiesc cât mai frumos posibil. M-am bucurat de prieteni interesanți și artiști, am fugit tare de proști și am învățat cum să-i evit. Am muncit în diverse domenii ca să nu mă plictisesc și mi-am imaginat cum este să fii liber. Mi-am vizualizat bătrânețea de tânăr și mi-am dat seama că vine repede. Trebuie să te hotărăști cum vrei să fii ca bătrân: undeva într-un apartament din Dristor și să ai Mega-ul aproape, sau în alte părți. Eu am ales alte părți. Și după aia m-am trezit că sunt pe scenă și mă aplaudă lumea. S-a întâmplat ușor.
„La început, am jucat gratis în serial”
- Ce înseamnă „Ardiles” pentru tine? Pare un personaj diametral opus cu felul tău de-a fi…
- „Ardiles” din „Las Fierbinți”, care în spaniolă vine de la „ardilla”, adică veveriță, este o altă șansă pe care mi-a dat-o „Bărbosul”.
- Adică?
- Dragoș Buliga, regizorul serialului, avea nevoie de muzica originală pentru pilotul pe care îl pregătea. M-a chemat la o întâlnire și mi-a propus să fac muzica pentru proiectul la care se gândea. Un proiect care nu avea susținere din partea niciunui „șef” mai mare, putere de decizie din vreo televiziune, așa că prestațiile urmau a NU fi plătite. Dar, pentru că este un mare „dar”, din echipa care mergea la drum tot gratis, făceau parte Bobonete, Leonid, Rait, Tinca, Costi, Mălăele, așa că am zis imediat DA, fără să stau pe gânduri. Treaba mea era să asigur coloana muzicală și să apar în anumite momente cu o chitară în mână, să cânt live niște cântecele pe care le compuneam strict pentru acele secvenţe. Orice om normal are erecție intelectuală când aude așa ceva. Așa că am profitat de momentul creat și l-am rugat pe Dragoș să îmi regizeze un videoclip, cu aceeași echipă, pentru cântecul „Melci, scoici, raci”. Acesta urma să fie promo pentru un eventual spectacol pe care l-am putea lega cu serialul, fără nume la acel moment. Un adevărat spectacol muzical!
- Când ai câștigat primii bani din viața ta?
- Primii bani adevărați din viața mea i-am câștigat în 1991, când am început să distribui televizoare color second hand prin țară. Aveam o mașină mai mare, era a tatălui meu, în care încăpeau mai multe televizoare și le răspândeam prin țară în regim de consignație. Cred că primii bani au fost 5.000.000 lei care însemnau pe atunci 100 de mărci, şi care ar însemna acum 100 de dolari.
- Îți mai aduci aminte pe ce i-ai cheltuit?
- Evident, i-am cheltuit la Predeal. (râde)
„Eu cred că sunt cel mai mișto tată din lume”
- Ai făcut şi şcoala de pilotaj. Cum ai reușit să treci peste frica de zbor? Sau nu a existat această teamă?
- Frica de zbor este naturală la oamenii normali, pentru că zborul a fost hărăzit păsărilor, iar noi suntem niște tolerați în aer, doar dacă respectăm regulile. Dacă nu le respectăm, ne lovim de planetă. Și doare. Frica de zbor mi-a trecut mergând la școală ca să învăț cum de stă mastrocitania aia în aer. Și am devenit dependent de mastrocitanie.
- Cum este tatăl Mihai Mărgineanu? Ce ai învățat, până acum, de la Tudor și Alexandra?
- Eu cred că sunt cel mai mișto tată din lume. Nu știu dacă și copiii mei cred asta, dar nici nu mă interesează, pentru că își vor da ei seama că așa este, când vor termina cu hormoneala și cu problemele adolescenței. Sunt acolo și nu plec nicăieri.
- Au făcut vreodată vreo trăsnaie de ți-a stat inima?
- Bineînțeles! Dar nu-ți voi spune. (râde)
„Ultima oară am plâns la înmormântarea Regelui Mihai”
- Ce te face să râzi și ce te face să plângi?
- Mă pufnește râsu’ din orice. Și nu prea plâng. Și nici nu prea mă plâng. Ultima oară am plâns la înmormântarea Regelui Mihai. Sincer, sper să nu mai plâng curând.
- Care este cel mai mare defect al tău şi care este cea mai mare calitate?
- E pe dracu’! De un’ să știu eu care este cel mai mare defect al meu? Nu știu. Și nici ce calități obscure aș avea nu prea știu.
- Ce planuri și proiecte mai ai pentru anul acesta?
- Vreau să terminăm filmările „Las Fierbinți” cu bine, să-mi onorez toate contractele pe care le mai am de onorat, după care să plec și să fac zbor/scufundări și să citesc.
„Îmi place să merg pe Mediterană cu velierul săptămâni întregi“
- Care este locația preferată de vacanță?
- Merg pe Mediterană cu velierul. Săptămâni întregi... Pe Marea Neagră este mai greu și nu sunt atât de multe destinații pe care ți le oferă alte mări. Deci n-am o locație fixă. În plus, eu mă simt în vacanță mereu. Indiferent că sunt în București, un oraş pe care încerc să-l iau ca pe o locaţie în care petrec un city-break, indiferent că sunt la mine „la țară” sau la mine în altă țară.
„Andreea, soţia mea, este cele «8 femei» ale lui Moliere într-un singur corp“
- Dar despre soţia ta, ce ne spui? Care este primul lucru care-ți vine în minte când te gândesți la Andreea?
- Amestecate sunt căile Domnului... Andreea este cele „8 femei” ale lui Moliere într-un singur corp. Din fericire, un corp frumos.
- Cum reușiți să aplanați conflictele care mai apar în familie? Cine cedează primul?
- N-am reușit să aplanăm niciun conflict din familia noastră. Nu cedează nimeni, suntem pe baricade și luptăm ca în comuna din Paris pentru drepturile noastre. N-o să învingă nimeni, niciodată. Lupta continuă. Și, fără glume, apar conflicte mereu. Unele se termină, altele durează și amândoi cedăm „primul”, din când în când.
- Care a fost cel mai îngrozitor, cel mai greu moment din viața ta?
- Au fost mai multe. Unul este când am fost exmatriculat din liceu, în clasa a 12-a, și când am picat la Electronică. Sau când am zburat prima oară și când am căzut făcând escaladă pe un traseu de alpinism din Bucegi. Apoi, când mi-am dislocat umărul la antrenamente și m-au dus la Spitalul de Urgență la bustul gol și afară erau -27 de grade C, dar nu am simțit frigul. Un altul a fost când s-a dus bunică-mea, când au murit părinţii mei, când m-au concediat pe nedrept sau când m-a părăsit vreo iubită. Dar, de departe, cel mai urât moment a fost când eram pe hol și așteptam rezultatul unei operații pe care i-o făceau copilului meu.