de Ştefania Băcanu
Una dintre cele mai apreciate artiste din industria muzicală românească, dar şi o apariţie răvăşitoare, deseori urcată în topul celor mai frumoase femei din ţară, Anna Lesko nu şi-a câştigat aceste titulaturi întâmplător. Pentru că venirea ei în România a fost mâna destinului! Avea doar 17 ani... A muncit mult, a învăţat, s-a perfecţionat şi a reuşit să se reinventeze zi de zi. Aşa a rezistat, parcă de-o viaţă, în lumina reflectoarelor. Originară din Republica Moldova, Lesko şi-a strâns un bagaj emoţional, credinţe şi o educaţie ce o însoţesc şi acum. Le oferă mai departe propriului copil, care-i ocupă aproape tot timpul. Dar o face cu drag şi îi umple sufletul de fericire. Într-un interviu sincer, superba Anna ne-a povestit cum reuşeşte să fie o mamă devotată, admirată de puştiul ei, o artistă care-şi menţine poziţia de aproape 20 de ani, dar şi o femeie model pentru multe românce, poate, cu mult mai tinere...
„Amintiri dragi? Mă uitam des la videoclipul «Lambada» şi admiram fetiţa cu rochie albă”
- Anna, pentru fiecare dintre noi, copilăria are o însemnătate aparte. Pentru tine cum a fost?
- Superbă! Foarte mult la țară, cu multă libertate afară, înconjurată de animale, de apus, de răsărit, de mâncărica făcută de mâna unei gospodine. Mi-a plăcut să iau de acolo pilde, exemple. A fost o copilărie colorată, frumoasă, cu obiceiuri de la fiecare bunică. Chiar le spuneam alor mei că-mi doresc să merg la țară, imediat ce se încheia anul școlar. Îmi lipsesc ploile de vară calde, cum ieșeam cu părul despletit în curte, îmi plăcea să alerg prin băltoace. Îmi pare atât de rău că Adam nu are această libertate pe care o simți la țară. (râde trist)
- La ce visai? Te gândeai că vei ajunge o artistă apreciată şi una dintre cele mai frumoase femei din România?
- Nu, nici vorbă. Îmi amintesc că, atunci când eram foarte mică, mă uitam la un videoclip cu „Lambada” și admiram fetița cu rochia albă. Îmi plăcea tare acel vibe şi cochetam cu scena. Chiar de la o vârstă fragedă, profesorii îmi spuneau mereu că ar trebui să fiu actriță. Nu știam neapărat, dar cumva eu am venit spre scenă și scena către mine, iar lucrurile s-au aliniat. Când am început să am concerte, să simt cu adevărat publicul și modul în care comunic cu el, m-am simțit în largul meu. Din prima am știut că scena este creată pentru mine.
- Ştiu că ai avut o educaţie mai strictă. Te-a deranjat, ai fost supărată pe ai tăi?
- Cum să fiu supărată? Am fost extrem de mândră! Cu timpul, înțelegi cât de bine au pus problema și cât de mult a contat rigoarea lor. Odată cu maturizarea, am resimțit diferența față de celelalte fete și faţă de modul în care știam să iau o decizie. Mi-a plăcut că m-au ținut din scurt. Eu abia în România am văzut un club de noapte pentru prima dată. Am fost educată într-un anumit fel și, repet, mă mândresc.
„Mi-aş dori ca România să fie mai educată”
- Ce relaţie ai acum cu părinţii tăi? Cât de des îi vezi?
- De când a început această pandemie, am ajuns doar de curând la dragii mei. A fost cu lacrimi, atât de emoționant... Tata nu s-ar mai fi desprins de Adam, îl vedeam cu ochii înlăcrimați... Viața la distanță nu este o variantă bună. Îmi lipsesc mult părinții, îi invidiez pe cei care au acces rapid la familie. La mine nu este ușor, trebuie să trec granița pentru a-i vedea.
- Cât de des mergi în Chişinău? Pe cine mai ai acolo?
- Toată familia mea este acolo. Am rude și în Rusia, în diferite orașe, și în Ucraina. Suntem peste tot! (râde). Nu merg foarte des, mi-ar plăcea să am mai mult timp să petrec cu ai mei. Dar, o dată la două-trei luni, mă întorc acasă, îl duc pe Adam la străbunica lui, deoarece vreau să o țină minte neapărat.
- Ai venit din Chişinău în 1996. Îţi pare rău că ai ales România?
- Nu, nu îmi pare rău că am ales România, deși astăzi mi-aș dori ca această ţară să fie mult mai civilizată, mai evoluată, mai educată, dar așa stau lucrurile și sper ca într-o bună zi, măcar Adam să se bucure de ceea ce îmi doresc eu astăzi de la oamenii de aici. Nu îmi pare rău, fiindcă am rămas voit, deși nu știam limba română. Am învățat-o, am intrat la Facultatea de Drept, conform unei legi care permitea basarabenilor să intre la facultate și, concomitent, să termine clasa a XI-a. Așa că le-am făcut în paralel. Facultatea de Drept mi-a prins bine, deoarece m-a învățat ce înseamnă un contract, un limbaj juridic și, în plus, m-a ajutat să învăț la perfecţie limba română. Facultatea și-a pus o amprentă puternică asupra mea, la acea vârstă a fost perfect. M-am integrat mult mai rapid în societate, am înțeles ce înseamnă o astfel de instituție. Fiind foarte ambițioasă, am făcut efortul acesta, de a învăţa limbajul juridic în acelaşi timp cu limba română, nu e uşor!, și am fost tare mândră de rezultate, de mine, și de faptul că am demonstrat tuturor de ce sunt în stare.
„Marele Bălaşa spunea: «Rusoaica, o revelaţie». Am făcut şi bani din pictură”
- Ai profesat vreodată ca avocat?
- Eu mă vedeam un mare avocat (râde). Când am început să studiez cursul de Medicină Legală, interesul meu s-a diminuat. Apoi, am avut o problemă în anul 4. Nu a fost despre mine, ci despre cineva apropiat. După ce am terminat facultatea, m-am îndreptat spre artă, am început să pictez, m-a descoperit Sabin Bălașa, făceam parte dintr-o agenție de modă, pozam în reviste. Aș putea spune că Sabin mi-a fost mentor, m-a încurajat, îmi amintesc când spunea că „rusoaica este o revelație”. A fost un om minunat, plin de viață, haios. Mi-a plăcut foarte mult să învăț de la el. Mi-a transmis din starea lui și împinsă de el, simt că am crescut și eu. În concluzie, nu am profesat ca avocat, deși mă vedeam. Uneori pledez, îmi susțin cauza (râde). Deci, cred că aș putea relua, dacă mi-aș dori, la un moment dat. Eu sunt surprinzătoare, nu știu ce va fi peste cinci ani. (râde cu poftă)
- Câte tablouri ai pictat până acum?
- Am pictat multe tablouri, am vândut, am unele și-n casă. Altele sunt în lucru. Am învățat de la Sabin că uneori e bine să lași deoparte câte o lucrare și să revii la ea mai târziu. Au fost expuse într-o galerie de artă, în incinta Muzeului Național de Artă. Câteva au fost cumpărate de străini, chiar și de câțiva români. Pictura este o pasiune arzătoare, dar am și câștigat bani! Au trecut mulți ani de când nu mai vând tablouri. Multe dintre picturi le-am dăruit unor prieteni și m-am bucurat să le văd reacția.
„Ţin în frâu toate atribuţiile pe care le au o femeie şi un bărbat la un loc“
- Ţi-ai păstrat autenticitatea vestimentară. Unde îţi croieşti ţinutele?
- Mă implic în conceperea hainelor pe care le port, atât pe scenă, cât și în viața mea, alături de designer-ul Andreea Corvin. Lucrez cu ea de vreo 13-15 ani. Ne înțelegem de minune și a durat ceva timp până am ajuns să ne cunoaștem și să ne adaptăm stilului meu personal. Nu este ușor să pregătești haine de scenă. Trebuie să fie utile, să le poți schimba rapid, să reziste. Evident că păstrez elemente din portul rusesc, ucrainean, deoarece îmi place această amprentă pe care țin să o adaug mereu. Mă implic în fiecare lucru pe care-l port. Mi-ar plăcea să am mai mult timp, poate chiar să fi dezvoltat și o linie personalizată alături de Andreea.
„Copiii trebuie educaţi, struniţi. Să nu rămâi bona şi femeia lor de serviciu când cresc”
- Cum este mama Anna Lesko?
- Sunt o femeie căreia îi plac disciplina şi rigoarea, dar, în aceași măsură, îl alint pe Adam tare rău. El știe că lucrurile se pot schimba foarte rapid, dacă nu ajungem la un consens. Cred că de mici trebuie educați pentru a nu ajunge să fii bonă și femeie de serviciu când ei cresc. Trebuie să le dai o educație și să devină oameni plăcuţi, doriţi, care știu să strângă după ei, să fie băieţi educaţi (să se descalțe, să pună hainele frumos la loc). Adam știe că atunci când vine de afară, schimbă hainele, după ce face duș. Şase ani și jumătate este o vârstă excepțională. Dă niște răspunsuri pe măsură, ajută prin casă. Imediat ce termină școala online, știe că trebuie să strângă ce a lăsat în urmă. Știe că, dacă găsesc camera dezordonată, nu îmi place! Cu cât îi înveți de mici să fie responsabili, vor veni să îți mulțumească mai târziu. Așa am învățat și eu în copilăria mea...
- Ce spune Adam când te vede la tv sau pe scenă? Îi iei cu tine în turnee, la spectacole?
- Este mereu cu mine, stă în back-stage. Până să înceapă pandemia, era o regulă. Și la tv merge cu mine peste tot. E foarte mândru și îi place să fie acolo, învață cum este la emisiuni.
- Cine te ajută cu el? Cu cine stă când eşti plecată?
- În toată această perioadă a petrecut timp cu tatăl lui. Eu nu am bonă și nici femeie care să mă ajute prin casă. E dificil să le împaci pe toate, dar momentan reuşesc: de la frunzele de strâns din grădină și până la a observa ce problemă are boilerul. E greu, dar nu îmi place să mă plâng.
- Ce înclinaţii are Adam? Îţi seamănă?
- Sper că da! (râde). Foarte creativ, dar este în perioada de dezvoltare. Este simpatic și când dansează, când recită poezii, când pictează. Cred că toți copiii sunt inventivi. Să vedem ce va fi când mai crește.
- Care este mâncarea preferată pe care i-o găteşti?
- Mănâncă orice-i prepar, așa l-am învățat de mic. Știe ciorbele mele, felurile de mâncare, nu prea multă carne. Combinăm salate cu tot felul de cereale, așa e obiceiul la noi. Folosesc hrișcă, arpacaș... sub orice formă.
- Dacă ar alege o carieră artistică, l-ai susţine?
- Îl voi susține în tot ceea ce își dorește. De ceva timp face înot și se descurcă minunat. Profesorul lui e foarte încântat și spune că ar putea face performanță, dar depinde de el și ce va dori. Se pricepe și la arte, cred că ar putea fi și un actor bun. De mic l-am obișnuit cu dialogul, noi vorbim, negociem și așa vom face și pe acest subiect.
„Viaţa în doi nu e uşoară! La început - artificii pe tavan, apoi voalul se dă peste cap şi vezi obstacolele”
- În ce relaţii ai rămas cu tatăl lui?
- Eu și tatăl lui suntem în relații ok.
- Ai vreun regret legat de această poveste?
- Nu am niciun regret, îmi asum toate lucrurile, toate sentimentele. Nu mă uit în urmă! Sunt acea femeie care nu privește în trecut. Sunt o femeie deschisă, vie, vibrez la orice ar veni nou pe mai departe. Mă bucur că m-am educat în această direcție, să mă refac, să mă vindec singură de orice rană, să mă duc la fundul sacului și să văd eu ce se întâmplă, nu povestind. Cred că sunt singura în măsură să găsesc răspunsurile. Așa ar fi bine să simțim toți: răspunsurile sunt în noi! E nevoie de timp pentru analiză. Ar avea o revelație când ar înțelege că posedă toate răspunsurile necesare. Chiar dacă mai rămân dezamăgită, știu să merg mai departe.
- Că tot am ajuns la zona sentimentală, este vreun bărbat în viaţa ta acum?
- Nu există niciun bărbat în viața mea!
- Mai crezi în căsătorie?
- Cred că pe vremuri avea o altă importanță, familiile se uneau, era vorba despre avere, dacă ne luăm după cărțile de istorie. Astăzi, femeile au preluat mai multe sarcini, aduc bani în casă, uneori mai mulți. Nu aș putea răspunde atât de plastic pe acest subiect, deoarece nu m-am gândit la asta profund. Nu am văzut căsătoria ca pe un scop de a obține ceva, deși am auzit prin oraș bârfe, dar lumea discută fără să mă cunoască. Cred în comunicare în cuplu, în înțelegerea de care avem nevoie, sunt etape care nu sunt simplu de trecut în viața în doi și ăsta este scopul, să poți trece sănătos peste aceste etape. Viața în doi nu este deloc ușoară. La început... artificii pe tavan, apoi lucrurile se așază, ceața dispare, voalul se dă de pe cap și vezi mult mai bine. Atunci poți să lucrezi asupra sentimentelor, dacă acestea chiar există, să vezi ce este de lăsat deoparte, să te dezvolți cu adevărat. Să îți dai seama dacă poți trece peste anumite obstacole, peste anumite lucruri pe care partenerul ți le dezvăluie. Când nu poți traversa acele obstacole împreună, e important cum te desparți. Să înțelegi că fiecare e cu privirea în altă parte. Atunci, contează să fii asumat, să realizezi că mai sunt și alți oameni pe lumea asta care te-ar aprecia mai mult, care te-ar face să te simți înzecit mai fericit. Am auzit oameni care se plâng, dar nu fac niciun pas. Eu nu pot fi așa, eu vorbesc, mă lupt, dacă ajung să mă plâng de ceva, atunci iau și măsuri. Nu m-aș putea acomoda cu mine dacă problema s-ar adânci...
„Este atât de frumos când o femeie găteşte, este chiar sexi. Chiar şi în bucătărie, trebuie să-şi păstreze feminitatea“
- Ai participat la „Ferma”, sezonul cinci, unde ai lăsat la vedere o altfel de Anna. Îţi place această parte din tine?
- Da... Mi se pare esențial ca o femeie să fie o bună gospodină, să fie o femeie care transmite că se poate descurca onorabil cu orice are la îndemână. Iar dacă se închid magazinele, imediat coși ceva, dacă nu mai avem de mâncare și nici restaurantele nu mai există, poți face imediat o ciorbă, un fel de mâncare și un desert pentru copil. Cred că trebuie să transmiți gustul mâncării tale, ca peste ani să își amintească de ceea ce îi pregătea mama lui. Îmi pare rău că multor domniţe nu le place bucătăria și deși au multe alte calități, nu vor să-și cultive această zonă. Este atât de frumos când o femeie gătește, e chiar sexi. Chiar și în bucătărie, trebuie să-și păstreze feminitatea. Asta este părerea mea, trebuie să fie senzuală, ușor machiată, să pară că are un outfit comod, dar totuși bine gândit în detaliu. Cred că este un alt vibe în casă. Adam mereu îmi spune că îi place cum mă îmbrac, cum îmi aranjez părul. De la o vreme îmi face complimente și, deși gătesc, spăl sau fac curat, tot frumuşică trebuie să fiu. Cred că așa trebuie să fii și pentru bărbatul din viața ta. Nu este ușor, dar nici imposibil. Odată ce începi, te educi în această direcție.
- Cum ai învăţat să găteşti atât de bine? Cine te-a ghidat?
- La noi în familie se gătește foarte bine. Tata, mama, toate surorile bucătăresc. La noi, toată lumea trebuia să știe și treaba asta. Nu am o mâncare preferată, am un gust aparte, al meu, așa mi s-a zis. Îmi place să gătesc gustos și mănânc orice gătesc. (râde)
- Care este rolul care ţi se potriveşte cel mai bine? Cel de pe scenă sau cel de mamă, de gospodină şi de soţie?
- Consider că sunt o femeie completă și complexă, sofisticată. Rolul de mamă este un rol pe care ți-l cultivi din clipa în care vine pruncul pe lume, când tot felul de instincte și de stări ți se declanșează. Cred că fiecare femeie este pregătită, depinde de noi cum ne cultivăm și ne dezvoltăm, odată ce copilul crește. Îmi place la nebunie destinul de mamă. Să fiu gospodină și soție este ceea ce am învățat de acasă, nu mi-a fost impus. Pentru scenă, cred că am fost bine programată. Consider că la 42 de ani sunt la acea vârstă la care trăiesc frumos, cu toate bagajele de experiențe. Și, pe viitor, am să evoluez și mai mult și am să depășesc fiecare limită. Cred că fiecare dintre noi putem mai mult, totul ține de spirit și de câtă poftă de viață avem. Iar eu am! (râde). Îmi place viața, să mă lupt cu ea, să mă stârnească, să mă provoace...
„Cine ajunge la «Ferma» e un om puternic! Este un experiment social redutabil, unde te înveţi cu toate lipsurile“
- Ce a reprezentat pentru tine proiectul „Ferma?
- „Ferma” a fost o mega provocare pentru mine, din absolut toate punctele de vedere. Ajungi pe un petic de pământ, undeva în pădure, într-o casă cu 18 oameni pe care nu îi cunoști. 18 caractere, 18 oameni educați în felul lor și tu... care trebuie să conviețuiești și să fii partea cea mai bună din tine. Aparent, toată lumea este de acord cu acest lucru și așa a pășit în competiție, cu acelaşi gând. Acolo, însă, lucrurile se schimbă, totul este foarte greu. La nivel emoțional ajungi în niște situații dificile. Eu sunt o persoană puternică, port negocieri puternice, ajung în mintea mea și mă învăț să știu că, atunci când nu mai pot, mai pot! Așa izvorăște ambiția mea și dorința de a arăta că pot fi o variantă și mai bună de om, că pot depăși orice obstacol. Crede-mă că la „Ferma”, în fiecare dimineață, te minunai de cum pot apărea tot felul de situații și de reacții ale colegilor sau ale tale. Nu cred că sunt perfectă, dar nu știam nici eu că pot reacționa așa. De acasă, totul pare ușor, când stai pe canapea, bei un ceai și te uiți la emisiune. Am trăit „Ferma” prin toți porii mei, am simțit absolut toate vibrațiile, m-am conectat de la animale până la casă. Am început să o iubesc pentru că așa mi-e felul: unde sunt, am grijă de acel loc. Indiferent de câtă vreme stau, transform locul, îi dau viață, ca și cum ar fi al meu. Am încercat să fiu cât se poate de mult de ajutor, să mă pun alături de colegii mei și la bine, și la rău, așa cum am știut și am putut. Dar acolo se vede diferența mea. Cred că de la jumătatea jocului, înțelegi de unde vine omul și ce educație a primit. E greu să reziști până la final. Cine ajunge acolo, e un om puternic. Fiecare dintre cei care ajung la final au atuurile și calitățile lor. Jocul se joacă cu tine, totul este foarte real. Sunt momente acolo în care nu te recunoști, te transformi, dar la bază rămâne educația ta, îți revii și totul este în regulă. „Ferma” nu m-a schimbat, dar a fost o experiență senzațională. A fost un experiment social extraordinar de dur, este un joc social redutabil.
„Recunosc, aş fi avut nevoie de bani. Am atâtea de făcut”
- Cum te-ai acomodat?
- Ne-a luat ceva timp să ne adaptăm și să ne facem comozi, să vedem cum stau lucrurile. A trebuit să analizez oamenii, pe mine, să mă proiectez undeva acolo. În „Ferma” înveți să te adaptezi la orice, de la condiții, la lipsă de mâncare, de căldură. Oamenii poate nu se deschid, poate nu sunt ei 100%, așa că trebuie să fii atent să nu te păcălești cumva. Clar nu poți să fii pe placul tuturor acolo. Ceea ce părea o calitate, poate fi ceea ce ar deranja lumea. Unde credeai că poți fi de ajutor, poți stârni frustrare altora.
- Cum ţi s-au părut probele?
- Probele au fost extraordinar de deștepte. Chiar de fiecare dată, la final de probă, mă gândeam că merită să mai stau pentru a-mi depăși alte limite. Mi-au plăcut foarte mult probele și m-a surprins să descopăr că pot fi atât de descurcăreață.
- Ai avut momente în care ai fi vrut să nu fii acolo?
- Sigur că da, dar mi-am revenit. Când mă apuca nebunia după viața mea de afară, dar mai ales când mi se făcea dor de fiul meu, Adam.
- Cum au fost colegii din show? Cu cine te-ai înţeles cel mai bine?
- Până într-un punct m-am înțeles foarte bine cu toată lumea. Cred că au fost diferențe, ceea ce unora li se părea în regulă, alții considerau că e lamentabil. E foarte greu să cunoști atâția oameni într-un timp atât de scurt și în asemenea condiții. Apa lipsea, te spălai pe afară, când era rece. Alteori rămâneai fără mâncare, fără curent. Dacă afară, în confort, te mai ciondănești cu ai tăi, când ai de toate, darămite în acele condiții, când totul devine mai dificil?!
- Te-ai văzut în finală, eventual cu marele premiu în mână?
- Eu am mers în competiție pentru experiență. Dacă aș fi ajuns în finală și la marele premiu, era și mai bine. Recunosc că aș fi avut nevoie de bani (n.r. - premiul a fost de 50.000 de euro), am atât de multe lucruri pe care aș fi vrut să le realizez. Nu spun că aș fi donat toți banii, chiar dacă ajut oamenii. Dar niciodată nu am făcut din asta un act de bravură.
- Ce urmează pentru tine?
- Viața este surprinzătoare și eu sunt deschisă pentru noi provocări!
„M-aş vedea într-o zonă mediteraneană cu flori“
- Ce face Anna Lesko când nu este pe scenă şi nu pictează?
- Am atâtea de făcut... După cum îți spuneam, nu am bonă, așa că grija pentru tot ceea ce am în casă îmi ocupă mult timp. Printre altele, mai dau un interviu, mai filmez un clip, mai am grijă de paginile mele online, ceea ce îmi ocupă din ce în ce mai mult timp. În plus, aloc mult timp pentru creșterea copilului și educarea lui. Trec zilele și țin în frâu toate atribuțiile pe care le au o femeie și un bărbat, la un loc. Sper să pot să le fac și pe mai departe. Recunosc că nu am mai făcut sport de când cu această pandemie. Ceea ce nu este deloc bine. (râde)
- Dacă ar fi să pleci din România, care ar fi locul în care ţi-ar plăcea să te stabileşti?
- Ador atmosfera de la Tropice, ador casele lor. Deși îmi place și frigul, tot m-aș muta acolo, într-o căsuţă cu mulți palmieri, cu apusul superb, cu soarele permanent. Chiar dacă sufăr de căldură și dorm la răcoare, stau la plajă până la ultima rază. M-aș vedea într-o zonă mediteraneană cu flori, cu o ușoară umezeală, unde părul e mai umed, ți se încrețește natural. Să fiu liberă.