de Carmen Ciripoiu
Simpatizat pentru umorul lui inteligent, n-a rămas niciodată repetent la capitolele talent și șarm. Marfă destul de rară pe la televiziunile românești! Dedicat muncii sale și foarte disciplinat, artistul Paul Ananie face dezvăluiri frumoase despre omul din spatele scenei.
„Sunt Ananie Veselie, mai nou Ananie Şmecherie”
- Unii spun despre tine că ești comoara Maramureșului, iar alții îți zic, mai în glumă, mai în serios, Ananie Veselie. Cine este Paul Ananie, dincolo de scenă?
- Chiar Ananie Veselie și, mai nou, Ananie Șmecherie. (Râde) Și asta pentru că atunci când interacționez virtual cu prietenii mei de pe conturile de social media, încerc să fac în așa fel încât nimic să nu fie previzibil și plictisitor. Lumea e suprasaturată de acel model de interpret sfânt, care stă pe scenă cuminte, își cântă piesa, apoi se apleacă, mulțumește și iese, iar ulterior postează lucruri cuminți care nu reprezintă de fapt nimic pentru el. Eu cred că trebuie să spunem o poveste cu fiecare apariție, cu fiecare postare. Mie îmi place să provoc oamenii și, de aceea, mi se potrivește această poreclă. Sunt un om vesel în spatele scenei, dar mai degrabă un introvertit, care pozează într-un extrovertit. Și asta pentru că îmi place să am acele momente cu mine, în care să şed în liniște deplină.
- Mulți artiști, înainte să urce pe scenă, au anumite ritualuri. La tine cum este?
- Nu am un ritual anume, însă înainte de a urca pe scenă am cele mai mari emoții. De fapt, cred că e un amestec de emoție cu nerăbdare și îmi doresc să trec cât mai repede de perioada aceea de așteptare și să încep recitalul. Îmi place să stau să mă concentrez și să nu mă țină nimeni la povești.
„Am «ras» toate premiile, în frunte cu «Strugurele de Aur»”
- Este o misiune foarte grea să duci mai departe o așa zestre culturală, cum este cea din Maramureș… Care au fost începuturile tale? Este muzica o moștenire de familie sau un mare dar de la Dumnezeu?
- Vreau să îți fac o mărturisire. Am o casetă de când aveam 2 ani și jumătate, prima mea înregistrare, în care cântam „Podul de piatră”. Atunci cred că a fost debutul meu. Părinții spuneau că și-au dat seama că aș avea un talent muzical, dat fiind faptul că nu pricepeau o iotă din ce vorbeam, dar înțelegeau muzical ce vreau să fredonez. Deși mama a cântat și cântă în continuare foarte frumos, începutul meu se leagă de tata, care nu are multă legătură cu muzica. Dar, într-o zi, pe scările din fața casei, s-a hotărât să mă învețe primul meu cântecel: „După pui de moroșan”. Și, mai în glumă, mai în serios, mi-a ieșit. Atunci, s-au hotărât să fructifice talentul meu. Fiind în vogă muzica ușoară, m-au dus la Clubul copiilor. Am mers atunci pe acest gen, ba chiar mi-amintesc și o piesă, care se numea „Vino la vals”. Am participat la primul meu concurs de muzică ușoară care se numea „Ursulețul de Aur”, un concurs naţional care s-a desfășurat la Baia Mare. Multe talente s-au lansat acolo, inclusiv artista Ami. Știu că în ediția în care am fost eu, ea a luat un premiu destul de important. După ce am cântat, am plecat acasă, pentru că nu se aștepta nimeni să iau vreun premiu. La scurt timp, am primit un apel pe telefonul fix, pentru că mobile nu existau pe acea vreme, să ne întoarcem pentru că avem de luat premiu. Numai că de acasă până în Baia Mare sunt 65 de kilometri, pe care i-am mai făcut o dată dus-întors... Îmi amintesc că exact la acel concurs, îmi fracturasem mâna stângă și eram cu ghipsul, îmi dădusem jos doar fașa. Pentru că am luat mențiune, profesorul meu a hotărât să merg la Mamaia Copiilor. Am dat toate probele, pe oraș, pe județ, pe regiune, pe București. În Capitală, a fost o experiență mai ciudată. Mi s-a spus că sunt talentat, dar că nu pot să merg doar cu talentul. Atunci, părinții s-au schimbat radical și au hotărât că nu are rost să continui pe acest drum pentru că nu au resursele necesare să mă întrețină. Și pentru că tot aveam voce, mi-au sugerat că ar fi bine să merg pe calea muzicii populare. Așa am început cu Ansamblul Dobașii din comuna mea, Vadul Izei, unde eram și dansator, și cântăreț.
- A fost punctul de pornire pe calea muzicii populare. Ce a urmat?
- Pe lângă multe spectacole cu ansamblul, am spus că trebuie să merg la câteva concursuri de folclor la nivel local. Asta s-a întâmplat până în anul 2005, când a intervenit schimbarea de voce și am pus muzica în cui până în 2009. Și era frustrant, pentru că în 2005 fusesem la „Muguri de tezaur”, unde m-a descoperit regretata Marioara Murărescu, de la televi- ziunea națională, începusem să urc, lumea mă recunoștea… În 2009, când vocea s-a stabilizat, am luat muzica în serios, m-am dus la primul concurs naţional, Festivalul de folclor „Strugurele de Aur” de la Alba Iulia, unde am fost cel mai tânăr concurent. Surprinzător, am obținut Premiul Tinereții. În 2010, am participat la orice concurs mi-a ieșit în cale. Țin minte că plecam cu lunile de acasă și am „ras” toate premiile pe care le-am prins. Am mai fost încă o dată la Festivalul „Strugurele de Aur” și atunci am luat Premiul I cu cântece compuse de mine. O mare mândrie personală! Concursurile s-au oprit în 2012, atunci când am câștigat Festivalul Mamaia. Și, culmea, după asta nu s-a mai făcut, așa că nu am apucat să mă duc în recital. Și acum, în proporție de 98%, liniile melodice sunt compuse de mine. Cât privește versurile, sunt unele care îmi vin cu ușurință, altele însă le găsesc bine adaptate în culegerile de folclor. Înțelepciunea satului e greu să o mai găsești la un textier din zilele noastre.
„Aţi mâncat vreodată mărtaş cu carne dusă la sfinţit?”
- Cum a fost copilăria lui Ananie Veselie? Ai fost un zburdalnic sau un copil cuminte?
- Mai am un frate cu șapte ani mai mare, iar noi am avut un traseu complet opus. Când era mic, a fost foarte dificil, iar când a crescut a devenit cel mai cuminte. La mine a fost invers. Când eram mic eram cumințenia întruchipată, dar nu a durat mult și mi-am descoperit această latură ghiduşă. Drept urmare, mi se spunea „Minutul și trăsnaia”. Mama știa că dacă e liniște în casă, ceva se întâmpla… Copilăria a fost tipică de la țară. Și mulți se miră că știu să cosesc și să dau cu sapa.
- Te pune mama la treabă când ajungi acasă?
- Nu. Ajung rar acasă, iar atunci vreau să mă încarc cu energia aceea de acolo și mama încearcă să-mi ofere acea pace de care am nevoie.
- Şi tu ce bucurii îi faci mamei?
- Anul trecut, i-am făcut un videoclip. Deşi nu a profesat niciodată, mama a cântat în ansambluri, ba chiar a participat la un concurs important în Mehedinţi, unde a fost jurizată de Marioara Murărescu. La acest concurs, ea ţine minte că a câştigat premiu un termos şi o valiză. Cântecul căruia i-am făcut videoclip era cunoscut de mama de foarte mulţi ani, însă nu a ştiut de unde provine. Nu e o melodie din Maramureş, posibil îşi are originea undeva, prin zona sudului. E vorba despre piesa „Ar mai bea, Gheorghe, ar mai bea”. În general, tot ce-mi cântă mama scot eu, dar melodia asta i s-a potrivit mănuşă. Când am auzit-o cântând, am înregistrat-o pe telefon şi am trimis-o sunetistului, la studio. Ulterior, am mers şi eu acolo cu mama, care credea însă că e doar o vizită. Când am ajuns acolo, am luat-o repede şi, pentru că se grăbea să ajungă la serviciu, nu a avut timp să comenteze, aşa că a tras piesa. Doar de două ori, şi a ieşit extraordinar! Cu videoclipul m-am chinuit mai mult, pentru că mama nu a vrut. Dar mă bucur mult de această filmare, mai ales că au participat şi cele două bunici.
- Apropo, ce mănâncă un moroșan?
- Depinde cum îl prinzi. Dacă e așa ca mine acum, adică la cură, lucruri sănătoase. Dar un moroșan obișnuit are mereu pe masă ceapă și slănină, alături de horinca de care nu se poate despărți. Însă avem și niște preparate pe care lumea nu le știe atât de mult. Și eu am un plan: să construiesc ceva în jurul acestora. De Paște, de exemplu, doar la mine în comună și la Sighetul Marmației se face un sos din hrean, care se numește mărtaș, ca un fel de sos béchamel, care se consumă cu carnea pe care o duci la sfințit. Nu spun rețeta, vă invit pe toți în Maramureș să o gustați. Un moroșan la cură de slăbire se chinuie să renunțe la cinci lucruri: pâine, paste, dulciuri, băuturi carbogazoase și alcool. Practic, la viață! (Râde)
„Poți să scoți Bucureștiul dintr-un maramureșean, dar nu poți să-i scoți sufletul din Maramureș!”
- A existat vreo personalitate pe urmele căreia ți-ai dorit să calci? Pentru că din Maramureș vin foarte mulți artiști valoroși…
- E foarte adevărat, însă eu nu m-am gândit niciodată să copiez pe cineva. În schimb, m-am uitat la fiecare artist și, dacă mi s-a părut mie că ceva e frumos și prinde la public, l-am luat. Dar cu cap. Și l-am adaptat personalității mele.
- Cât de puternice sunt rădăcinile unui maramureșean?
- E o vorbă care spune așa: poți să scoți Bucureștiul dintr-un maramureșean, dar nu poți să-i scoți sufletul din Maramureș! Acolo e oaza de liniște pe care nu o găsești nicăieri în altă parte. Îmi mai este și mie dor de casă, însă am fost obișnuit de mic să plec și parcă nu mai simt așa tare depărtarea. Când ajung în Maramureș, îmi trebuie două zile să mă încarc, apoi îmi lipsește agitația. Dacă nu aud un claxon sau o vorbă mai apăsată ca la București, parcă nu mă simt bine. (Râde)
„Când mi-am pierdut vocea, a fost cel mai întunecat moment al existenței mele”
- Știu că una dintre marile tale pasiuni o reprezintă călătoriile. Unde ți-a plăcut cel mai mult și ce tărâmuri urmează să explorezi?
- Îmi place enorm să călătoresc, dar nu mă duc să mă relaxez. Am venit din vacanță recent și m-am întors mult mai obosit decât am plecat. Sunt omul care nu merge în locurile cele mai frecventate. Am fost să văd Aurora Boreală, din păcate nu am găsit-o acasă, drept pentru care mă voi mai duce o dată. Mi-am satisfăcut o mare dorință, aceea de a descoperi țările liliputane, dar am bătut până acum doar trei dintre ele, San Marino, Malta și Vatican. Am fost și în America, jumătate din Europa, dar locurile acestea mici îți ating sufletul. Următoarele destinații pe care mi le doresc sunt Islanda și Groenlanda și pe listă mai am Portugalia.
- Care a fost cel mai greu moment din viața ta?
- Am avut parte de momente grele în viață, însă cred că acela care m-a marcat foarte mult, cel mai întunecat moment al existenţei mele, a fost acum o lună, două, când mi-am pierdut vocea. M-am dus la o nuntă, am cântat pe fond de oboseală, de răceală, plus o otită. Dar, slavă Domnului, am făcut pauză vocală complet o săptămână și vocea mi-a revenit.
- Dincolo de profesie și de familie, care sunt bucuriile tale de zi cu zi?
- Sunt o persoană sensibilă și mi-am construit o nevoie de a avea momentele mele de singurătate. Depind de ele, ca să funcționez cum trebuie. Nu îmi place să îmi fie încălcată libertatea, iar dacă ajungi să mă enervezi, nu te pot uita!
- Ce te emoționează cel mai tare?
- În ultima perioadă, mă emoționează temele despre familie, părinți și bunici. Nu știu ce transformări se petrec cu mine. Eu plâng foarte rar și atunci simt nevoia să mă exteriorizez cumva.
„Nu aș putea sta lângă o femeie geloasă!”
- Există vreo domnișoară care ți-a furat inima? Cum ar trebui să fie acea femeie pe care să o vrei lângă tine toată viața?
- În acest moment, nu există nicio domnișoară. Au fost câteva în trecut. Sfatul pe care l-aș da unei femei care vrea să fie cu mine este să nu-mi îngrădească libertatea, să fie relaxată și sub nicio formă geloasă. În plus, trebuie să mă țină ocupat, să nu-mi pierd interesul. Admir din copilărie blondele, dar nu mă ridic cu pretenții. Și nu cred în ideea că femeia trebuie să stea la cratiță. (Râde)
- Un gând pentru cititorii revistei „Taifasuri”…
- Eu am descoperit revista „Taifasuri” printr-un om plin de energie și vreau să scrii acest lucru. Și dacă această revistă este ca și tine, îi invit pe toți să vă citească, pentru că îmi place mult efervescența voastră.
„Când Papa Francisc m-a prins de mâini, am simţit că sunt într-o altă lume“
- Împreună cu colega ta de scenă, Ana-Maria Pătrășcioiu, l-ați întâmpinat, în mod tradițional, cu pâine și cu sare pe Papa Francisc, la Catedrala Mântuirii Neamului. Cum a fost acest moment pentru tine? Ce ai primit de la Sanctitatea Sa?
- Eu cred că nu am conștientizat, pentru că nu am avut nicio emoție. Noi am fost trimiși de Trinitas TV, fiindcă am mai avut un antecedent, când l-am întâmpinat pe Episcopul Ecumenic de la Constantinopol. Papa a urcat scările, a rupt din acel colac destul de greu pentru că se cam întărise, apoi s-a uitat la mine, și-a pus mâinile pe sub tavă, m-a prins de mâini și mi-a zâmbit. Am simțit atunci că sunt într-o altă lume! Emana multă bunătate și o liniște cerească. Apoi mi-a dat o cutiuță cu un rozariu, pe care l-am dus la Maramureș și l-am pus în camera mea, lângă toate trofeele cele mai de preț pentru că e un lucru special, care trebuie să stea mereu într-un loc special.
„De câte ori mă rog lui Dumnezeu, îmi amintesc de bunica“
- În prezent, ești și moderator al emisiunii „Magazin folcloric” la postul Trinitas TV. Care e relația ta cu Dumnezeu?
- „Iubirea” mea cu postul Trinitas TV a început în timpul facultății, iar acum lucrez acolo în cadrul Departamentului social-cultural. Eu am absolvit Universitatea din București, Facultatea de Litere, specializarea Studii culturale, etnologie și folclor, apoi am făcut masterul și acum sunt antropolog și etnolog. În perioada facultății, grație doamnei profesoare Narcisa Știucă, am ajuns la Trinitas TV alături de colega mea, Andreea Haisan, și am dat un interviu despre tradițiile de Paște. Prezentatorul de atunci, acum producătorul nostru, ne-a ținut minte și m-am trezit cu un telefon din partea lui după doi ani, când mi-a propus să fiu prezentatorul emisiunii, alături de Andreea. Am acceptat pe loc, iar de trei ani avem o poveste frumoasă, realizând „Magazin folcloric”. Îmi place foarte mult că în această emisiune pot cerne lucrurile și nu pot fi agresat de nicio amenințare adusă folclorului. Cu Dumnezeu am o relație specială. Și, din ce în ce mai des, am sentimentul că doar El mă poate ajuta! Pentru că oricât de tare m-aș bate cu pumnul în piept că eu sunt stăpânul propriului meu destin, mi s-a demonstrat că nu e chiar așa și că ar trebui mereu să ne vedem lungul nasului. Întotdeauna când mă rog, mă gândesc la bunica, care m-a învățat să fac acest lucru seara și dimineața. Îmi amintesc cum ea își spunea rugăciunea în șoaptă și are un fel special de a face asta. Pentru că este rugăciunea ei. Când eu mă rog, este momentul în care sunt cel mai vulnerabil și mai sincer din lume!