de Andrei Dicu
Numele lui este Adrian Pleșca, dar lumea îi spune, scurt, ascuţit, „Artanu”. S-a născut la 31 martie 1961 și rămâne un artist carismatic, un tip jovial și un deschizător de drumuri în lumea rock-ului. Celebritatea este legată de trupele „Timpuri Noi” și „Partizan”, dar și de Corul Radio, în care cântă din 1990! A studiat pianul, vioara și contrabasul, dar a urmat cursurile Facultății de Metalurgie din cadrul Universității Politehnice din București. Hituri precum „Perfect”, „Luca”, „Stere” sau „Tanța” au „rupt” piața muzicală și au exprimat un alt tip de rebeliune, diferită de violența - relativ - tipică zonei punk. Este un intelectual plin de umor și, de data aceasta, și-a deschis sufletul pentru cititorii revistei „Taifasuri”.
„Pentru oamenii fini, hartanul este cea mai mare plăcere”
- Cine ești tu și ce cauți pe lumea asta?
- Eu sunt Adi de la „Timpuri” și nu caut nimic!
- Atunci, cum ai ajuns să cânți?
- Cum ajunge toată lumea, într-un loc anume. Fiecare ajunge undeva. Nu știe unde va ajunge, cândva. Nu știu ce caut pe aici! Până la urmă, cum am ajuns și inginer, tot așa am ajuns să cânt. (Râde)
- Se împacă muzica punk și Corul Radio? Rock-ul înseamnă revoltă, iar Corul Radio este clasic...
- Se împacă, nu se ceartă, pentru că au timpi diferiți. Se întâmplă succesiv și nu în paralel, iar de asta am eu grijă. Sunt două lucruri separate. Probabil că dacă ar avea o relație mai strânsă împreună, ar apărea tot felul de probleme. Dar, neavând nimic în comun, le fac să nu se întâlnească niciodată.
- „Artanu”. De unde vine porecla?
- „Artanu” nu este porecla mea, dar este o variantă mai vulgară la „artan”. Îmi face plăcere „Artanu” pentru că seamănă cu artanul de pui. Sau hartanul de pui... Pentru cei mai fini oameni, hartanul este cea mai mare plăcere...
„Ideea ne-a venit în... staţia de metrou!”
- De unde s-a născut numele trupei „Timpuri Noi”?
- Se întâmpla în 1982. Nu găsisem nume pentru formație și când ne întorceam cu metroul de la repetiție, probabil de la a treia sau de la a patra repetiție, am fost anunțați că „urmează stația Timpuri Noi” și am zis că merită luat în seamă. Ne-am gândit doar o zi și a rămas „Timpuri Noi”.
- Deci nu avea o explicație metaforică, legată de schimbarea regimului comunist?
- Ba da. Dar întotdeauna îți vine ideea de undeva. Nouă ne-a venit de la anunțul din metrou și apoi ne-am dat seama de metaforă... S-au pupat mişto!
- În 1982, când tu și prietenul tău, Răzvan Moldovan, ați format trupa, erau vremuri de îngrădire...
- Aș putea spune că sunt trei membri fondatori ai formației: Pleșca Adrian, Moldovan Răzvan și Iliescu Dan, acesta din urmă fiind și continuatorul ideii de „Timpuri Noi”. Dar el nu mai este alături de noi tocmai pentru că nu mai reprezintă „Timpuri Noi”. Adică... numai noi nu sunt timpurile! Asta a fost singura problemă. Noi am rămas prieteni și ne susținem tot timpul. N-a existat niciun conflict. Dar formația „Timpuri Noi” reprezintă, ca sound, ceva foarte vechi, așa că ni s-a părut exagerat să te numești „Timpuri Noi” când te oprești undeva unde totul era deja vechi. Însă, Dan se simte foarte bine acolo...
- Totuși, ați avut o mulțime de hituri...
- În ciuda acelor piese, care au fost hiturile anilor ’90 și ne-au adus doar câștiguri, am dorit un climat cu adevărat nou, așa cum am afirmat anterior.
- „Partizan”. Cum și de ce a apărut? „Partizan” este o revoltă?
- Nu este o revoltă. „Partizan” este tot un fel de „Timpuri Noi”, dar un proiect la care am aderat pentru că sună mult mai... contemporan. „Partizan” este o parabolă fantastică și științifico-fantastică. Am suficiente motive să spun și asta, dar, da, este o parabolă fantastică.
- Cât câștigi, lunar?
- Cel puțin 3.000 de lei. Mai jos nu câștig niciodată!
„Ce e aia să fii bărbat? Bărbat poate e Angela Merkel!”
- Cum ai cunoscut-o pe Cristina, soția ta?
- Printr-un amic. Ei erau colegi și întâlnirea s-a petrecut în 1980. A fost foarte plăcut, dar nu am fost împreună de la început. Abia în 1985 ne-am împrietenit, iar în 1989 ne-am căsătorit.
- Ai doi copii, Tudor și Livia. Ce este familia?
- Dacă este o familie normală, fără întâmplări neprevăzute, este locul de confort al indivizilor în societatea noastră. Încă este locul cel mai confortabil și care oferă tuturor membrilor ei șansa la care visează, în cadrul cald al celor dragi.
- Cum e să fii copil?
- Să fii copil e măgulitor. Mai ales la vârsta mea, este destul de greu și se obține, pe de-o parte împingând ridicolul, eventual peste anumite limite, și pe de altă parte este dificil, dacă lipsesc candoarea și ingenuitatea. În cazul acesta își face apariția inadecvarea. Asta e copilăria... (Râde)
- Care este definiția iubirii?
- Eu știu ce este iubirea și poate că tocmai de aceea mă bâlbâi și nu sunt în stare să dau o definiție suficient de sintetică. Sunt incapabil să reduc totul printr-o definiție ireductibilă.
- Iubirea trece prin buzunar?
- Nu. Categoric!
- Ce înseamnă să fii bărbat?
- Eu am avut o afinitate foarte mare pentru științe, dar nu pentru cele exacte. Nu matematica era pe primul plan, ci biologia. Și atunci, pentru mine ar fi foarte ușor să răspund la întrebare. Dar, cred că nu se referă la asta, ci mai degrabă la dimorfismul sexual, legat de înzestrările caracterului, dacă acesta, într-adevăr, există. Nu cred că a fi bărbat are legătură cu sexul biologic. Când ne gândim la cineva, „uite ce bărbat e ăla”, e posibil să-l înzestrăm nu niște calități necuvenite. Dar dacă e Angela Merkel? Dacă e Theresa May sau Zoe Dumitrescu-Bușulenga?
„Dumnezeu era ceva consistent pe vremuri. Azi, e gratuit!”
- Ai vreun idol? Friedrich Nietzsche a scris „Amurgul idolilor”...
- Nu, nu am un idol. Vrei să mă bagi la greu... Nu-mi permit să-l citesc pe Nietzsche, pentru că apoi aș avea unele responsabilități. Mie mi-e greu textul filosofic. Eu nu cred că pot citi direct flosofie. Înțeleg toate cuvintele și totuși e o limbă complet străină pentru mine.
- Există certificatul de moștenitor al lui Dumnezeu?
- Evit discuțiile pe această temă. Am „găuri” foarte multe la capitolul „Dumnezeu”. Fac o diferență foarte clară între momentul în care a-L mărturisi pe Dumnezeu era chiar ceva consistent, dar asta se întâmpla acum 2000 de ani, și cât de gratuit este El, azi. Adică, mărturisirea lui Dumnezeu apare, ca efect imediat, în bani, în produse și în cadouri. Adică, în mărturisire există cel puțin o excursie la Iași, la Ierusalim etc., cu autocar, antren, voie bună...
- Dumnezeu poate fi... punk-rock?
- ...Sub o altă formă, dar ar fi același răspuns, cred că o persoană greu de accesat ar fi Vladimir Putin, dacă cineva ar avea o idee în acest sens, dar nu prin intermediari. Ar ajunge greu la Putin. Ar trebui să impresioneze mulți „sfinți” până la el. Așa cred și eu, că e de nedorit să tot accesezi asemenea idei. Nu tu, oricine...
- Te rog, vorbește-ne despre excesele din viața unui artist rock...
- Poate să nu fie niciunul. În cea mai mare parte a activității mele într-o formație rock nu am băut nicio picătură de alcool. Cât despre alte excese, pe vremea aceea nici nu existau. Noi am avut o formație de rock’n roll cam opt ani, începând cu 1982, timp în care eu nu consumam deloc. Alte lucruri se întâmplă când încărcătura hormonală de la vârsta adolescenței dă o impregnare emoțională, schimbă comportamentul, într-un mod foarte previzibil. Așadar, merge și fără stimulente, dar pachetul conține droguri de toate felurile. Din anii ’60-’70, rock’n&rollul e o cale rapidă a băieților de a atrage atenția fetelor. Zici că e antropologie... Trebuie să studieze cineva chestia asta! Imediat râzi...
„Cântam live «Becule» și «Perfect», încă din anii ’80”
- Mai există efervescență în muzica românească actuală?
- Bineînțeles. Îmi place cuvântul ăsta pe care l-ai găsit. Efervescența este o ardere interioară pozitivă. Cei mai cinici artiști, maneliștii, care promovează doar două-trei valori, adică nivelul nemaipomenit de tare al gagicii, sumele mari de bani câștigate și... aș fi vrut să mai găsesc și prietenii&dușmanii... Dar mă opresc!
- Imediat după Revoluția din ’89 ați scos hitul „Perfect”, care a șocat. Care este povestea lui?
- Nu după Revoluție! Păi asta e măreția acestei melodii pitice, care are doar vreo două-trei vorbe... E un cântec făcut împreună cu altele, care alcătuiesc un întreg ansamblu. Sunt piese făcute încă de la începutul formației noastre. Cântam live „Becule” și „Perfect”, încă din anii ’80. De-asta am și făcut trupa, pentru piese precum acestea. Ăsta e pachetul rock’n&roll, unul cu muzică periculoasă, cu idei periculoase.
Despre „Loredana” şi relaţiile nesănătoase
- Care este povestea coperții cu bebelușul purtând vestitul papion al lui Ion Raţiu?
- E un mic furtișag. Acea vedere se găsește alături de alte zeci de vederi aflate la Paris. Ți le poți cumpăra de la vânzătorii ambulanți.
- „Fata mea” este o altă piesă care a cucerit publicul. Pare, totuși, o glumiță muzicală și... parcă nu mai e punk. Ce anume a favorizat schimbarea?
- Ba da, este tot muzică postpunk, alternativ. „Fata mea este model” este ca și melodia „Perfect”, adică o exagerare a însușirilor unui om care nu trebuie să fie neapărat fată.
- Ce înseamnă să mergi împotriva curentului?
- N-o să găsesc definiția exactă, dar mă voi referi, punctual și aplicat, la zilele noastre. A fi astăzi împotriva curentului și a avea o atitudine sănătoasă înseamnă a nu căuta, măcar la vârsta de 14 ani, să-i faci pe plac „Loredanei”, doar, doar te-o lua în echipă. Iar „Loredana” este un nume generic, este și fată, și băiat. Am ales special o persoană cu foarte multe însușiri, pentru că Loredana este un artist cu o mulţime de atribute, numai că este impardonabil ca un tânăr aflat abia la vârsta de 13-14 ani, care nu moare de foame, să urmeze calea bătătorită a unui dinozaur. Dacă alege să nu-i facă pe plac unei (generic vorbind) „Loredana”, atunci e împotriva curentului. Nu mai e votat, promovat etc. Dar nu știu dacă trebuie să fii așa, ca scop în sine.
- Te-a tentat sau ai fost tentat de zona politică?
- Nu!
„Pot fi păcălit foarte, foarte uşor”
- Cât reprezintă compromisul în viață?
- Nu știu, deoarece eu nu-mi dau seama de limite. Eu pot fi păcălit foarte ușor... În orice caz, pe măsura democratizării societății, compromisul apare ca un rău necesar tot mai mic. Undeva există un criteriu al calității vieții. Societățile se șlefuiesc, oamenii evoluează, iar acest compromis se pierde, din ce în ce mai mult.
- Ce nu știm despre tine?
- Știți tot! Sunt un om care nu știe să ascundă nimic. Nu am niciun secret, nu am pete, griuri, semne de întrebare.
- Ce este nemărginirea?
- Atât nemărginirea, cât și măginirea sunt două aspecte matematice care au fost mai bine înțelese în secolul al XVII-lea, în compania matematicienilor Leibnitz, Newton și într-un context cultural foarte omogen și coerent. Spre exemplu, la vremea aceea, trăia și Bach.
- Există vreo întrebare care ai fi dorit să-ți fie adresată?
- Nu. Și niciodată nu mi s-a părut vreo întrebare tembelă. Am văzut foarte mulți omeni care au fost întrebați, una-alta, și li s-au părut întrebările proaste. Cum ar fi „ce planuri aveți”. Nu e o întrebare proastă, este o întrebare pertinentă pentru un artist. Niciodată nu mi s-au părut întrebările insuficiente sau nepotrivite. (Râde)
Părinţii i-au murit în aceeaşi zi, la interval de câteva ore!
În urmă cu o lună și o săptămână Artanu a trecut printr-o mare dramă în cursul aceleiași zile. Era 20 septembrie și soarta l-a lovit crunt: mama sa a pierdut lupta cu o boală incurabilă și s-a stins în brațele tatălui... Care la doar câteva ore, sfâșiat de durere, a fost doborât și el de șocul suferit! Ambii părinți au părăsit această lume unul după altul, parcă din dorința de a nu se despărți nici în moarte. Tatăl a fost profesor la un cunoscut liceu de muzică și ar fi împlinit 94 de ani în octombrie, iar mama, fostă profesoară de biologie, ar fi împlinit, tot în octombrie, 88 ani. N-au mai apucat... La scurt timp după această lovitură șocantă, Artanu a postat pe pagina sa de Facebook două casete negre în care erau trecute datele de naștere și ziua morții părinților săi.
- Ți s-a întâmplat ceva inimaginabil. Ambii părinți au plecat împreună...
- Da, au plecat împreună, dar nu e greu să treci peste asta, pentru că o moarte lentă, care se petrece pe parcursul lunilor și anilor, este previzibilă. Cel care se preface surprins... De exemplu, eu știam relativ precis ziua și momentul în care vor muri, pentru că, uneori, când moare, omul dă semne suficiente. Alteori, moare subit, dar nu a fost cazul lor. Ei au plecat foarte previzibil.
„Cenaclul Flacăra este o profundă lăutărie! Noi am înfiinţat formaţia ca reacţie împotriva Cenaclului“
- Ai afirmat că nu ești un lăutar rock. Practic, ce este un... lăutar rock?
- Ce este un lăutar? Un muzicant angajat să cânte, cu diverse ocazii. Tot astfel putem angaja lăutari și în condițiile în care avem un eveniment rock’n&roll. De exemplu, deseori, Primăria are nevoie să angajeze lăutari. Lăutarii sunt muzicieni ai tuturor timpurilor, dar, în secolul al XX-lea, odată cu nașterea artelor pop, au început să fie înlocuiți cu artiști independenți, care nu au nevoie să fie angajați. În niciun fel. Nici politic, nici pe bani, nici la nunți... Asta a adus secolul al XX-lea: artele pop, artele populare. Dar țara noastră are o profundă continuitate lăutărească. De exemplu, Cenaclul Flacăra este o profundă lăutărie. Este o societate cu angajați care, într-o proporție mai mică sau mai mare, execută o singură lucrare muzical-literară, numită „Trăiască șefu’!”. Și este clar că o fac pe bani și doar tinerețea îi face să confunde locul, momentul și cauza pentru care se află acolo. Doar vârsta le face scuzabilă fapta. Acum sunt și ei oameni la casa lor și să zicem că reprezintă protipendada pop-art a românilor. Dar au această problemă, o lăutărie de joasă speță.
- La ce lucrezi acum?
- Chiar în această perioadă lucrăm la un spectacol interesant, care se va desfășura la Radio și care prezintă cântece patriotice corale pe această perioadă, de 100 de ani. Evident, de data asta, lipsesc cântecele din perioada comunistă. (râde) Când ești mic și neajutorat, întotdeauna îți lipsește ceva. Spre exemplu, stația de metrou „Stalingrad” din Paris nu lipsește. Dar când ești prăpădit, lipsește mereu ceva. Nu poți să-ți asumi. Te prefaci că n-ai fost tu. Așa a fost și cu Cenaclul Flacăra... Atât de „interzis” era acest Cenaclu, încât era difuzat, în direct, vinerea seara, la radio... Într-adevăr, putea fi socotit o descătușare de forțe tinerești. În România acelor ani. Dacă îmi cereați părerea atunci, era și mai furioasă, pentru că din acest motiv s-a format trupa noastră, ca reacție artistică împotriva Cenaclului Flacăra. Respectiv a formației Iris. Așa apar curentele artistice, ca reacție împotriva unui caduc. Dar, ca să revin la proiectul la care lucrăm acum, mie îmi place mult mai mult Corul decât formația. Este incomparabil, ca variație și ca dinamică. Cu formația am maximum 50 de titluri, pe când, de la 30 august 1990, de când sunt angajat la Radio, cred că am străbătut întreaga literatură vocal-simfonică posibilă.