Main menu

header

cotnari wide

677 16 1de Valeria Roman

Este foarte greu să vorbești despre Ionela Prodan la trecut, iar fiica sa cea mare, Anamaria, de care regretata solistă de muzică populară era extrem de apropiată, simte cel mai bine acest lucru. Ana i-a fost alături din momentul în care a aflat că este grav bolnavă și până când și-a dat utima suflare. S-a întâmplat în seara de 16 aprilie, pe un pat de spital. Ana a trăit cu povara neputinței timp de un an și jumătate, în care a încercat absolut orice pentru ființa care i-a dat viață. Acum nu i-au mai rămas decât amintirile, și nu sunt puține deloc, căci Ionela Prodan știa cum să-și compenseze absența de acasă din pricina turneelor muzicale. La mai bine de două săptămâni de la moartea marii artiste, Anamaria Prodan se „hrănește” cu poze, frânturi de amintiri de când era doar o copiliță și povești spuse de alții cu har despre mama sa. Unele dintre ele le-a dezvăluit, copleşită de emoție, și cititorilor revistei Taifasuri.

„În ziua botezului, mami a avut un accident cumplit”

677 16 2- Care este prima amintire despre mama ta?

- Eu îmi aduc aminte lucruri și de la 2, 3 ani. Poate că trăiesc foarte intens, ard... și nu pot să uit nimic. Eu știu și când venea mama la mine, la câțiva anișori, pentru că stăteam la bunica, la Dăbuleni, și chiar de la botez am amintiri. Dacă mă întrebi de cutremurul din 1977, m-am ascuns după ușă de frică, până a căzut jumătate din casă. Eram acoperită de dărâmături. Mă strigau și eu le-am răspuns senină... A venit mama urgent, a crezut că s-a întâmplat ceva. Mă ținea de mână și le spunea că sunt în regulă, că doar s-au prăbuşit niște cărămizi peste mine.

- Te-au botezat târziu din pricina accidentului suferit de mama ta?

- Da, atunci mama a avut o cumpănă. În ziua în care eu trebuia să mă botez, ea a avut un accident grav. Au amânat botezul până când și-a revenit ea. A fost greu! Aveam 1 an și câteva luni la botez. Îmi amintesc și din biserică. Atunci când m-au creștinat, m-am enervat atât de tare că preotul voia să mă bage în apă, încât l-am luat de barbă. Pot rememora toată copilăria mea, în detaliu.

„Geamantanele erau cât Casa Scînteii!”

677 16 5- Ce bucurii îți făcea mama când erai copil?

- Îmi aducea rochițe tiroleze din Mexic. Cred că aveam 4-5 ani pe atunci. Mamaie mi le dădea să le port doar de Paște, zece minute, pentru că, zicea ea, le stric. Le-am găsit după mult timp... intacte, împăturite. Le-am dat altor copii după ce a murit bunica mea. De Sărbători, de fapt după Crăciun, ajungea mama acasă. Decupam din ziar să ne aducă haine ca acelea din reviste și le trimiteam prin poștă. Mă duceam cu tata să o luăm de la aeroport. Și venea cu câte zece geamantane. Pe vremuri puteai să mergi cu unele enorme. Erau cât Casa Scînteii! Toți lucrătorii o ajutau să le care. Le puneam în mijlocul casei. Se știa întotdeauna că două erau cu dulciuri. Făceam un munte! Iar de haine nu îți mai zic. Probam încontinuu. Chiuiam de fericire! Avea listuțele pe care le trimiteam.

- Aveai tot ce nu se găsea în comunism?

- Daa... Îmi aducea salam de Sibiu, Brifcor, banane, portocale. Mamaie arunca salamul la câini. Îi zicea mamei: „Lasă-mă, măi fato, cu stricăciunea ta, că mănâncă din grădină copilul meu”. Eu o duceam pe mama de mână și îi arătam pătlăgelele, roșiile acelea mari ale noastre, pe care le luam direct din vrej și mușcam din ele. Așa mâncam (râde uşor întristată).

„Stătea plecată și șase luni în turnee! Îi ziceam «tati»”

677 16 3- Cât ai copilărit la Dăbuleni?

- Până la 8 ani. Când veneam la București, plângeam de leșinam. Am terminat grădinița la Dăbuleni. Mă știe toată lumea ca pe un cal breaz, câte drăcovenii făceam. Eram un copil nărăvaș... Un fel de Domnul Goe, în picioare. În fiecare zi mă gândeam ce să fac ca să mai râd de unul sau de altul. Mă bătea mamaia de mă rupea, dar eu o luam a doua zi de la capăt. Am omorât puii de găină... din prea multă dragoste. I-am strâns pe toți la piept până i-am sufocat! Trebuia să încep și școala, dar nu a mai vrut mama. Îi zicea tot timpul bunicii să nu mai dea în mine așa, cu nuiaua. Eram plină de vânătăi. Oltencele sunt și aprige.

- Cât de des venea mama să te vadă?

- Mă suna la Poștă. Și venea la două-trei săptămâni la mine. Când pleca în turnee ajungea și după șase luni. Când auzeam că vine mama, mă ascundeam sub pământ, să nu mă găsească. Ea voia întotdeauna să mă ia acasă, la București, iar eu, de la două săptămâni, am crescut cu mamaia. Atât de mult era plecată în turnee, că îi ziceam „tati” când sosea acasă. Eu am descoperit-o pe mama pe la 17-18 ani, după moartea tatălui meu.

„Când a murit tata, a suferit un șoc! A fost pierdută”

677 16 6- Cum s-a sudat legătura voastră?

- Când tatăl meu s-a stins. Atunci mi-am dat seama că trebuie să am grijă de ea. Era pierdută! Nu a mai vrut să cânte. A fost distrusă! M-am chinuit mult timp să o aduc din nou pe scenă. A mai cântat, dar foarte puțin. Niciodată nunți, botezuri, cumetrii. A mai fredonat, aşa, doar la prieteni. Ea nu se ocupa de nimic administrativ, la fel ca și mine acum. Eu am oameni care îmi plătesc facturi, înregistrează lucruri, nu știu de nimic. Așa făcea și mama. Când a murit tata, a suferit un șoc. Noi nu știam unde sunt banii, bijuteriile, ce proprietăți avem. A trebui să învețe singură să facă ce făcea el. Nu mai voia nici să trăiască atunci. M-am mutat cu ea. Nu înțelegea de ce a murit Traian. Tata era tânăr când a suferit accidentul cerebral care i-a fost fatal. Avea numai 53 de ani. Foarte greu am trecut peste perioada aia. Nu mai făcea niciun pas. Nici înainte, nici înapoi. Era blocată. Mă gândeam: „Doamne, ce fac cu ea?”. Eu am crescut în regim militar. Tata era foarte exigent. S-a făcut ora 18:00, eram în casă. În rest, aveam lecții de făcut, ore de pian, de franceză. Când am început să lucrez, la ziarul lui Viorel Cataramă, atunci veneam acasă, mâncam cu ea.

- Cum s-a întâmplat nenorocirea?

- Era acasă doar sora mea, Anca. Ea avea 14 ani pe atunci și se afla în camera sa. Eu sunt mai mare decât ea cu șase ani și jumătate. Mama era la spectacol, în Moldova. Tata a făcut atac cerebral în biroul său, cu clienții. A fost cumplit, a murit pe loc! Până m-au chemat pe mine... au venit unchii mei. Tata a fost sprijinul său, „jumătatea” sa. El a învățat-o absolut tot ce știa. Era doar un copil când s-a măritat. Avea 20 de ani. El era mai mare decât ea cu 13 ani. Târziu l-a găsit pe Toni (n.r. - Toni Antohi), un om deosebit. Tatăl meu, așa cum îi zic eu...

„Era de o sensibilitate maximă și plângea la filme”

677 16 4- Au fost căsătoriți?

- Nu, nu au fost. Au stat 17 ani împreună. Toni e foarte domol, răbdător, tandru, copia fidelă a tatălui meu. Eu îl iubesc din suflet și o să-i mulțumesc toată viața pentru că a făcut-o pe mama atât de fericită și a avut grijă de ea. Mama era și greu de suportat. Olteancă aprigă la mânie! Cu drăcuieli și blesteme. Ce era la gura ei! În zece minute uita dacă nu o băgai în seamă. Așa sunt și eu. Am învățat să fiu diplomată în timp. Tata a căzut din picioare în cinci secunde! Şi eu am făcut minianevrism și îmi putea fi fatal. Am învățat să nu mai pun totul la suflet. Am copii de crescut!

- Cum era Ionela Prodan dincolo de furia asta aparentă?

- Avea o platoșă, că nu știa nimeni ce este în sufletul ei, dar era de o sensibilitate maximă. Plângea la toate filmele, de orice fel. Dacă vorbești cu 90% dintre colegii ei, o să-ți spună: „Du-te, măi, de aici... cine? Ionela Prodan? Aia cu vocea groasă? Nu o interesa nimic, îi tuna și îi fulgera!”. Era așa din cauza timidității. Mama câștiga bani pe care îi aducea în sacoșă de 1 leu. Avea numai sute. Număram și furam! Și eu, și tata! Primele trei bancnote le număram, a patra era sub fund! Sora mea nu le atingea. Mama mă întreba ce fac acolo și îi ziceam că nu fac nimic. Mă punea să mă ridic, și o făceam cu tot cu bani. Am avut certuri urâte, dar ne împăcam la fel de repede. Poate când mă enerva prea tare nu îi răspundeam imediat la telefon, dar apoi uitam și eu. Am avut o legătură atât de puternică! Poate unde eu am susținut-o după moartea tatălui meu. Trebuia să o fac să cânte, pentru că asta era meseria ei.

„Avea noroc de bani, așa cum am și eu. A câștigat două mașini în trei luni”

- Atunci au început problemele financiare în familia ta?

- Noi nu am avut niciodată probleme financiare. Tata investea de atunci. El a fost șeful Poliției Capitalei și apoi a lucrat ca avocat. Eu nu-mi aduc aminte ca vreodată familia mea să aibă probleme cu banii. Iar mama avea un noroc chior! O dată la două luni ea câștiga la CEC, mașină, Dacia. Era așa o nebunie! Auzeam: „A câștigat iar maică-ta mașină!”. A câștigat în trei luni două automobile. Și eu am baftă la fel ca ea. Dacă merg pe stradă, găsesc un lanț de aur... Îi depistam și ei bijuteriile prin casă. Stăteam, așa, și imediat le vedeam. Eram un fel de detector și de bani, și de bijuterii! Sora mea, în viața ei, nu a găsit nimic (râde).

- Dar s-a întâmplat ca tu personal să nu ai bani?

- Prima dată când am plecat în America nu aveam bani și am zis că nu sun acasă nici să mor. Mergeam pe stradă cu primul soț și văd un portofel. Afară ploua torențial... Erau 300 de dolari în el și acte multe. Nu știam ce să fac. Posesoarea portofelului făcea în ziua aia 18 ani și probabil că venise să se distreze cu prietenii. Am luat cartea de telefon și am sunat-o pe mama sa. M-am întâlnit cu fata, care mi-a smuls actele din mână și a fugit. Nu a întrebat de bani și am rămas cu ce mă interesa pe mine.

„M-a ajutat în toate momentele-cheie din viața mea”

- Cât ai stat fără mama atunci?

- Au fost doi ani și jumătate. Aplicasem pentru Green Card și nu aveam cum să mai ies, iar ea nu avea cum să vină la mine, pentru că lucra în minister. Mama m-a ajutat în momentele-cheie din viața mea. Atunci i-am spus că pot să cumpăr o casă la un superpreț și mi-a trimis banii. În 80% dintre cazuri i-am dat banii înapoi întotdeauna. Era cea mai mare fericire pentru mine când luam bani de la ea. Știa când nu aveam de gând să-i înapoiez. În mintea mea era că mama trebuie să te ajute întotdeauna!

- Ea era zgârcită sau nu simțea să facă asta voluntar?

- Ne spunea mereu că trebuie să muncim ca să ne merităm fiecare banii. Mama nu a fost genul de părinte-cloșcă. „Eu am muncit pe brânci pentru acești bani, dacă tu nu-i meriți, nu o să-i vezi niciodată de la mine”. Așa ne spunea. Zicea că-i lasă bisericii. Am avut discuțiile astea foarte clar, de la început. Luam case în America, sora mea fiind agent imobiliar, și aveam nevoie de bani de la ea. Îmi trimitea, dar tot timpul mă întreba când îi dau înapoi. Știi câte însemnări are mama cu contracte din astea, făcute așa, de mână, între noi?! Peste 100, cred. Asta e o trăsătură din familia ei. Străbunicul, moș Tache, a fost cel mai mare afacerist din zona Olteniei. Avea prăvălie, combine de treierat, tractoare.

„Mama câștiga bani pe care îi aducea în sacoșă de 1 leu. Avea numai sute. Număram și furam! Și eu, și tata! Primele trei bancnote le număram, a patra era sub fund! Sora mea nu le atingea“

„Prepara cea mai proastă mâncare din lume, dar mâncam de dragul ei“

- Se pricepea Ionela Prodan la gătit?

- Cea mai proastă mâncare din lume mama mea o făcea! Doamne, dar mâncam de dragul ei. Mâncam și apoi vărsam. Ea nu a gătit niciodată în viața sa, dar atât de mult și-a dorit să fie lângă noi și să suplinească absența tatălui meu, care gătea dumnezeiește, încât își luase o carte de bucate și prepara. Când mă așezam la masă, se învârtea bucătăria cu mine. Făcea o ciorbă clară, niciun gust... Îi ziceam că e cea mai bună. O trimiteam la pâine și mai puneam eu în mâncare ce lipsea. A ajuns, totuşi, în ani să gătească la fel de bine ca tata.

„La cutremurul din ’77, m-am ascuns după ușă de frică, până a căzut jumătate din casă. Eram acoperită de dărâmături. Mă strigau și eu le-am răspuns senină... A venit mama urgent, a crezut că s-a întâmplat ceva“

„Făceam bişniţă cu autografele sale“

677 16 7- Și tu te pricepi la afaceri! Făceai bani de mică?

- Da. Din școală (râde). Vindeam pozele cu autograf ale mamei în curte. Era în mare vogă. Eu eram pe atunci clasa I la 201, actualul Liceu Cervantes. Costa 5 lei autograful. Mama semna autografe multe, cam o dată la două săptămâni, și așteptam acest moment cum nu poți să-ți închipui. Furam câte 100 de poze și le vindeam. Știi câți bani aveam? Ascunsesem pe balcon, în 20 de sticle cu lapte, numai monede. Când le-a găsit tata, ce bătaie mi-am luat, că nu știam de unde să-i spun că am banii ăia! Degeaba i-am zis că i-am strâns... din ce vindeam. „Eu vând bomboane, vând banane”, mă scuzam. Vindeam tot ce prindeam. Purtam hainele până mă plictiseam de ele și apoi le vindeam.

- Mama ta a aflat vreodată ce făceai?

- Da. Când au chemat-o la școală făceam bișniță cu autografe în curtea instituției, mi-a înghețat sângele în vene. Ea era profesoară stagiară de Istorie la școala mea. Și i-au arătat pe geam cum stăteau copiii în jurul meu. A crezut că e vreo bătaie, ceva... Apoi i-au explicat ce făceam. Să cadă din picioare. Am plecat cu banii acasă, iar tata m-a urmărit, că îl sunase de la școală. M-a prins pe balcon, la ascunzătoare. Mama nu mi-a făcut nimic, pentru că și ea făcea la fel ca mine în tinerețe. Ea și-a vândut până și cartela de mâncare. Ca să aibă ce să mai mănânce, le cânta bucătăreselor. Mama mânca gratis, dar își lua banii pe cartelă. Făcea și concursuri. Ea nu a mai mâncat macaroane cu brânză niciodată de la 19 ani. Atunci pusese un pariu: să primească bursele tuturor dacă mânca nouă porții. Și a ajuns la spital, dar le-a mâncat. Şi era să leşine.

„Nu voiam să fiu doar... fata Ionelei. Era ca un blestem!“

677 16 8- Care a fost cea mai apropiată perioadă a voastră? Acum, de când ai aflat de boală?

- De un an și jumătate suntem împreună secundă de secundă. Am mai făcut transferuri câteva zile, dar am vorbit pe internet nonstop. Și filmările prin țară le făceam pe zi, iar seara eram acasă.

- Ce te-a îngrijorat la ea?

- Nu am simțit nimic, nici eu, nici ea. Era foarte obosită, în condițiile în care ea nu obosea niciodată. Dormea doar patru ore pe noapte, exact ca și mine. Pot să iau orice, și somnifere, și pastile din plante, nu dorm mai mult. Am dus-o să facă analize aici, în țară. Și nu am crezut când mi-au spus că e bolnavă. Pentru că până în urmă cu o lună nu avea nimic, analizele de sânge uzuale erau bune. Traseul mamei îl am eu acum. Gesturile ei le regăsesc la mine. Noi semănăm și fizic. Pozele mele de la nuntă le-a folosit ea în filmul ei (n.r. - o producție Etno TV) ca ilustrație. Nu îți dai seama că sunt eu. Când a câștigat „Steaua fără nume”, am remarcat că acolo semănăm și mai mult.

- Ați și cântat împreună?

- Da, i-am făcut ei această plăcere. Că își dorea să cânt și eu cu ea măcar o dată. Am 15 ani de pian. Am făcut canto cu ea. A trebuit. Nu am vrut să fiu pusă în umbra ei... să fiu fata Ionelei Prodan. Pentru mine a fost un blestem acest lucru. Să mă arate cineva cu degetul și să-mi spună că sunt fiica. Eu vreau să-mi știe lumea numele, îi ziceam. Am vrut să zică oamenii: „Uite-o pe mama Anamariei Prodan”. Eu nu am suportat. Avea cabina sa când mergeam la Sala Radio și la Polivalentă. Mă uitam la ea ca la Dumnezeu. Era atât de frumoasă! Avea cele mai frumoase haine, rochii cu paiete din America. Sclipeau în mintea mea de copil... O admiram. Mă gândeam ce mult o iubesc oamenii pe mama și îmi spuneam că eu trebuie să fiu mai mare decât ea. Ea, cu Dolănescu, umpleau sala până la refuz. Stăteam în primul rând, pentru că dădeam flori. Eu și Ionuț cu asta ne ocupam. Fiecare cu coșulețul său. Aveam grijă să le rup pe ale lui (râde).

- Ce ai făcut ca să te afirmi?

- Pe mine mă cheamă și Ionela. Ca pe ea, dar nimeni nu-mi zicea „la mulți ani”. Mă umflam de plâns. La finalul petrecerii, mama le spunea invitaților că este și ziua mea. Mă felicitau, dar nimeni nu-mi dădea nimic. Eu sunt înnebunită să primesc cadouri. Atunci m-am gândit că trebuie să fac ceva să știe lumea că sunt și Ana, și Maria, și Ionela, și am și ziua de naștere.

„Ne-am culcat seara perfecte şi când ne-am trezit dimineaţa avea faţa strâmbă”

677 16 9- Acum, în ultima vreme, locuiați împreună?

- Da, am stat mai mult cu ea. Când a făcut accidentul cerebral era la mine, la Snagov. Practic, de atunci au început problemele sale. Ne-am culcat seara perfecte, și dimineața, când ne-am trezit, avea fața strâmbă. Am luat-o repede în mașină și am fugit cu ea la spital, la Elias. O valvă a inimii nu a mai închis foarte bine, și de aici au apărut necazurile. Inima sa și pulsul au fost perfecte până în ultima secundă. Mama nu a avut vreun aparat, nu a respirat prin nimic. S-au scris numai prostii. Eu nu i-am spus nimic. Doar că are ceva la pancreas.

- Ai dus-o și în străinătate! Nici acolo nu s-a putut face nimic?

- Am fost în Turcia, în Germania, în Israel, în Cuba, în Mexic și în America. Lumea știa că eu sunt în vacanță, dar de fapt încercam să găsesc o soluție salvatoare. Am luat bilete de avion și am mers la Istanbul, la o zi distanță de la analizele făcute în România. I-am zis că vreau să mergem la cumpărături, dar și să repetăm analizele, pentru că nu se poate să aibă colesterolul atât de mare. A făcut Pet-CT. Investigația a arătat tot. Am fost la toate cele trei spitale mari de la ei. Nu am putut să o las să înceapă chimioterapia în Turcia, pentru că mi-a fost teamă că o să-și dea seama. În țară, îi spuneam că face un cocteil de vitamine. Îi puneam în tăviță fiolele cu vitamine să le vadă. Ea nu a știut nici după ce a venit din Cuba, unde am stat o lună, ce are. Ea spunea adevărul. Că bea cel puțin jumătate de litru de suc de sfeclă pe zi, că mănâncă ananas, turmeric. Eu îi spuneam că toate o ajută să-și întărească sistemul imunitar. Îi dădeam să citească, dar ea nu era o mare navigatoare. Nici acum, la 70 de ani, nu știa să-și folosească telefonul și WhatsApp. Nu devora presa pe internet. Își cumpăra ziarele. Era de modă veche. Toni îi arăta pe internet. Eu și Toni am știut de boala ei. Nici sora mea nu a fost la curent mult timp.

„Aș vrea să asculte toată lumea piesele sale”

- Nu avea reacții adverse la tratament?

- Nu a avut niciodată. Se simțea foarte bine, atât de puternic era organismul său. Nici părul nu i-a căzut. O coafam. I-am pus perucă pentru că era la modă. Eu știam exact cât avem la dispoziție. Mi-au zis două săptămâni la început. Nici în ziua de azi nu își explică nimeni cum a trăit atât. În Mexic a făcut toate curele de ozonoterapie, inclusiv schimbare de sânge, pentru că acolo se poate face. Am stat trei săptămâni și jumătate, timp în care a mâncat numai verdețuri.

- Te ocupi acum de muzica ei?

- Da, ea a apucat și a înregistrat totul din timp. Drepturile de autor îmi revin. Mă va ajuta și nașul Silviu Prigoană, pentru că el se pricepe, să înscriu piesele. O să-mi vină bani toată viața! Aș vrea să audă toată lumea melodiile sale, pentru că și le-a scris singură, cuvânt cu cuvânt, le-a compus ea însăși, fără ajutor!

„Nu am simțit nimic, nici eu, nici ea. Era foarte obosită, în condițiile în care ea nu obosea niciodată. Dormea doar patru ore pe noapte, exact ca și mine. Și nu am crezut când mi-au spus că e bolnavă“

„Cred că i-a fost frică de moarte. Dar i-am spus că o aşteaptă tati şi mamaie“

677 16 10- Cum au fost săptămânile acestea după înmormântare?

- Mă crezi că încă nu realizez că nu mai e? Dau de pomană în fiecare dimineață. Cine vine la noi mănâncă ce îi plăcea ei, prăjitură, bea cafea. Obișnuiam să luăm micul dejun cu ea. Îmi plăcea mult să mă duc la ea. Ambii frați locuiau cu ea în curte de o viață. Mâncau în curte toți. Toni va rămâne în casă până închide ochii. E tatăl meu. Mama a fost atât de demnă! Cât a stat în spital nu a lăsat pe nimeni să o spele. Știa că nu are voie să mănânce multe și totuși i-am cumpărat. A vrut pește. Deși nu mai avea gust, a mâncat.

- Poza aceea cu mâna sa în a ta este atât de emoționantă! Este ultima imagine?

- A fost ultima! Atunci a murit. Am luat telefonul, că era lângă mine, pentru că îi citeam o rugăciune, și atunci s-a stins. Este foarte tristă poza aceea. Eu vorbisem cu mama că, dacă o să moară vreuna dintre noi, să nu ne îmbrăcăm în negru. Eu chiar vorbeam cu prietenii mei și le spuneam că vreau să ne îmbrăcăm în alb, așa cum vorbisem cu mama, pentru că mama și cu mine, când vorbeam de moarte, îi spuneam că practic înseamnă că și-a terminat misiunea pe Pământ și acum trebuie să se ducă într-o altă dimensiune, pentru că Dumnezeu i-a dat o altă misiune. Îi spuneam să nu-i fie frică de moarte, dar cred că i-a fost. M-a ținut nonstop de mână! În ultimele minute, a început să plângă. I-am spus că a pregătit venirea mea pe lume și probabil acum va trebui să pregătească venirea mea Sus, acolo, în Ceruri. A simțit, dar nu a murit până nu i-am zis ce m-a învățat duhovnicul meu să-i spun: că o așteaptă tata și mamaie. A fost prima dată în viața mea când am stat așa, până în ultima clipă. Eu am crezut că o să mor. Dar a fost atât de liniștită, s-a uitat la mine și... i-am închis eu ochii. Dacă cineva mi-ar fi spus să-i dau ani de la mine, i-aș fi dat fără probleme. Visam mult împreună, să colindăm lumea toată...