Main menu

header

cotnari wide

663 16 1de Luana Mare

Delicată, frumoasă şi inteligentă, cu un tonus optimist în faţa camerelor de luat vederi, Alina Chivulescu (43 ani) este una dintre actriţele care te fac să vezi viaţa în nuanţe roz, indiferent de personajul pe care-l interpretează. Şi asta pentru că din fiecare rol răzbate bucuria sa de a fi acolo, de a intra cu naturaleţe şi delicateţe sufletească în pielea oricărui personaj. „Fructul oprit”, „O grămadă de caramele”, „La bloc”, „Las Fierbinţi”, „Selfie 69”, „Vine Poliţia”, „Prenumele”, „Ho, Ho, Ho”, „Te iubesc, dar nu pe tine” sunt câteva dintre producţiile în care Alina Chivulescu a însufleţit tipologii diferite de femei şi le-a redat cu bucuria omului care face ceea ce i-a fost hărăzit. Despre mulţumirea dată de profesie, familie, copil, dar şi despre divorţul de afaceristul Mihai Cuptor, despre viaţa de mamă singură cu un fiu, dramele care pândesc la tot pasul, precum şi despre cele ale unei perioade de tristă amintire ne-a vorbit chiar actriţa într-un amplu interviu.

„Am prezentat Festivalul Mamaia şapte ani la rând”

663 16 2- Cum a fost drumul fetei frumoase din Mangalia, de la concursul Miss, către succesul constant în televiziune şi pe scenă?

- Eu nu sunt o fire competitivă. Şi până să înţeleg că în viaţă este important să concurezi cu tine însuţi şi atât nu-mi plăcea deloc ideea de competiţie. De orice fel ar fi fost ea: fie că se numea olimpiadă şcolară, concurs de frumuseţe, concurs pe echipe ş.a.m.d. În orice întrecere simţeam din start că eu trebuie să bat în retragere. Concursurile de frumuseţe erau importante la vremea respectivă. Dacă nu erai înscris la un concurs de frumuseţe, nu existai! Pe mine m-a înscris maică-mea. M-am dus mai mult împinsă de ea şi, când îţi doreşti cel mai puţin ceva, atunci se întâmplă! Aşa am câştigat titlul de Miss în Mangalia. După acele participări am devenit un fel de vedetă locală.

- A fost Festivalul de la Mamaia prima treaptă spre afirmare după aceste concursuri?

- Am prezentat Festivalul Mamaia şapte ani la rând. Era un eveniment frumos, grandios. Când eram copil mergeam cu tatăl meu în tabere. Stăteam în hotel şi n-aveam televizoare în camere, iar eu coboram la Recepţie şi mă uitam la cel din hol. Priveam transmisiunile directe de la festival şi vedeam fetele acelea splendid îmbrăcate, spectacolul de mare amploare şi mi se părea un vis. Evident că admiram, dar niciodată nu mă gândeam că eu o să ajung să-l prezint. Şansa mea s-a numit doamna Doina Păuleanu, cea care era directorul festivalului. Pe atunci eu eram o puştoaică de 18 ani şi ea a crezut în mine. Este unul dintre oamenii cărora am să le fiu recunoscătoare toată viaţa, pentru că, necunoscându-mă foarte mult, mi-a dat un credit uriaş; în orb, aşa, pur şi simplu.

- De la Mangalia, drumul succesului a trecut pe la Mamaia, apoi cum a continuat?

- Tot atunci am ajuns, întâmplător, la un casting, la Dan Piţa. M-a trimis doamna Veni, machiora de la Televiziune. Piţa lucra la atunci la „Eu sunt Adam”. Nu eram studentă la Teatru, şi după acea perioadă urmau examenele la ATF, în extrem de scurtă vreme. La casting iarăşi am avut o şansă de la viaţă şi l-am întâlnit pe domnul Ştefan Iordache. Dumnealui mi-a spus: „Du-te la examen, ai experienţă, o să te ajute. N-o să intri, dar contează experienţa”. Pe atunci erau crâncene examenele. Tata m-a încurajat şi el, aşa cum făcea de obicei. Mi-a zis: „Du-te, încearcă! Dacă nu iese… mergem pe urmă la o prăjitură”… Am făcut pregătire scurtă cu doamna Mihaela Juvara, care m-a certat de cum m-a văzut pe uşă: „Nu pot să cred că îndrăzneşti să vii la mine, să ceri un repertoriu, habar n-ai de capul tău!”. Venisem pe ultima sută de metri. Şi mi-a dat un repertoriu, l-am învăţat şi am intrat. Din prima!

„M-a durut că nu am făcut teatru, pentru că este uriaşă experienţa de scenă”

663 16 3- Şi cum a continuat cariera după Mamaia, după ATF?

- M-am căsătorit, s-a născut băiatul meu, Mika, şi au venit alte lucruri în viaţa mea. Am trecut scena în planul doi, dar n-am înregistrat asta ca pe un sacrificiu, aşa am ales eu, aşa mi s-a părut natural să fac şi am stat acasă cu copilul destul de mult timp, trei ani. Cred că, dacă se întâmplă să-ţi dea Dumnezeu un copil, e cea mai frumoasă întâmplare. Dacă nu-l ai, nu-i nimic, vin alte întâmplări. Prezenţa unui copil o privesc ca pe un dar, ca pe o binecuvântare, niciodată ca pe un sacrificiu, pentru că, în fond, să ai grijă de cineva în viaţa asta mi se pare unul dintre cele mai frumoase lucruri.

- Cum a fost revenirea în lumea filmului?

- Eu cred că se pot împăca bine cariera şi familia. Au venit celelalte castinguri. După cei trei ani de pauză mi-a făcut cu ochiul proiectul „La bloc”, serial ce se difuzează şi după 12 ani de la filmare. Au urmat celelalte seriale, cu doamna Ruxandra Ion şi cu Dragoş Buliga, au mai fost şi filme între timp.

- Este televiziunea visul oricărui actor? Sau teatrul?

- Şansa e, de fapt, factorul hotărâtor. Există oameni care n-au oportunitatea unei notorietăţi. Pentru mine Televiziunea a fost un avantaj, fiindcă puteam petrece mult timp şi cu Mika. Filmam doar două-trei zile pe săptămână. A fost un mod de a trăi nişte ani în care simţeam că nu trebuie să sacrific nimic. M-a durut că nu am făcut teatru, pentru că este uriaşă experienţa de scenă.

„Pe vremea comunismului, până şi aspiraţiile erau sub securea cenzurii”

663 16 4- Dacă nu ar fi fost Academia de Teatru şi Film, ce altceva crezi că ai fi făcut? Ce-ţi doreai în copilărie să te faci „când vei fi mare”?

- Eu acum am 43 de ani, iar momentul visurilor era în perioada comunistă, în care până şi gândurile şi aspiraţiile erau sub securea cenzurii. Adică nu aveai foarte mari aspiraţii. Şi dacă te încumetai să visezi nu puteai încerca decât un sentiment de ridicol. Trăiam în Mangalia. Atunci, ca fată, cele mai bune opţiuni erau Liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar. Deci, automat, aveai nişte piedici pe care psihologic trebuia să le depăşeşti. Părinţii mei au fost profesori amândoi, şi cred că zona de învăţământ îmi era şi mie cea mai accesibilă, mi se părea cea mai potrivită. În şcoala generală am vrut, categoric, să devin profesoară de franceză. A venit Revoluţia şi am vrut să fac filosofie. Absolvisem Liceul Pedagogic şi mi se părea potrivită filosofia. Era o facultate la care ştiam că intru. Dar destinul a vrut altceva.

- Talentul tău artistic a venit din familie? Părinţii te-au susţinut?

- Nu prea se vorbea în familie de talent artistic. Eu am fost singurul copil la părinţi şi am avut o familie frumoasă. Îmi aduc aminte de tata. El nu m-a certat niciodată, nu a ridicat vreodată tonul la mine. Dacă e să spun despre familia ideală, probabil că tata ar fi fost familia ideală. Păcat că nu mai este acum. Ai mei plecau dimineaţa şi veneau seara, o perioadă făceau naveta, după care mama mea a prins un post în oraş, tata a rămas tot timpul să facă naveta. Eu şi acum când văd o pâine rotundă mă gândesc la tata, pentru că în fiecare seară tata aducea de la brutăria din sat o pâine rotundă. Şi, de fapt, familia înseamnă lucrurile extrem de simple. Cam asta a fost familia mea. Era linişte. Mama era profesoară de geografie. Pentru că tata era aşa de bun, aşa de calm şi aşa de răbdător, trebuia să fie cineva „omul negru” în casă, şi atunci mama şi-a asumat rolul acesta. Eram şi în aceeaşi şcoală cu ea, lucru care nu era deloc confortabil. Numai când o vedeam în capătul holului de la şcoală… Mama e Fecioară ca zodie şi e un spirit critic. Eu şi tata suntem Raci. Mama e şi acum la fel. E adorabilă în spiritul său critic, dar uneori mai reclam de la ea puţină toleranţă. Fiind profesoară, a avut dintotdeauna natura asta didactică, puţin dominatoare.

„Îmi făcea plăcere să merg cu bunica la biserică. Mama n-a călcat pe acolo”

663 16 6- Dar bunicii? Ai avut copilărie la bunici?

- Tatăl meu era din Vâlcea. Acolo erau bunicii mei. Foarte multe vacanţe de vară le-am petrecut în zonă, pe dealurile acelea frumoase. Am fost în toamnă acolo, cu spectacolul. Când am văzut prunii, locurile iarăşi, m-a buşit plânsul. Am avut şansa unor lucruri simple, trăite frumos. Iată că noi ne hrănim din chestia asta. Dar şi copiii din ziua de astăzi au opţiunile lor şi, uitându-se în spate, or să spună: „Da, frate, eu m-am simţit foarte bine când am mers cu maică-mea la Disney”. Nu înseamnă că este mai bine sau că noi suntem superiori lor pentru că ne căţăram în copaci. Eu am avut şansa unei copilării cu bunici, la ţară, bunici paterni la Vâlcea, la Ioneşti, şi cu bunici materni la Mangalia. Nu prea îmi place marea, îmi place căldura. Pentru noi, cei de acolo, vara însemna aglomeraţie, tulburarea unui echilibru în care funcţionam.

- Dar Sărbătorile de iarnă din vremea copilăriei? Cum ţi le aminteşti acum?

- Mie nu-mi place iarna deloc! Nu mi-a plăcut niciodată. De Sărbători, categoric era mâncatul în neştire şi fără grijă. Am în nări şi acum mirosul de cozonac. N-ai cum să uiţi că, în comunism, de Sărbători aveai ceva mai multă căldură în casă, găseai ceva mai multă mâncare, portocale... Era frumos în perioada Sărbătorilor, că era vacanţă, ne întâlneam toţi, familia.

- Eşti o persoană religioasă?

- Maică-mea, de exemplu, nu intra în biserică. Acum este mult mai religioasă decât atunci. Habar n-am de ce odată cu vârsta sunt din ce în ce mai puţin atei. Sunt un om religios, da, în acelaşi timp, tocmai pentru că Dumnezeu a lăsat ceea ce se numeşte toleranţă, este de căutat şi de înţeles măcar de ce suntem trei-patru religii mari. Nu cred în separare, nu cred că Dumnezeu ne-a lăsat să fim separaţi. Cred că de la bunici am luat învăţăturile astea. Le-am păstrat. Îmi făcea plăcere să merg cu bunica la biserică. Pentru mama era o problemă; cadrele didactice nu aveau voie nici măcar să fie văzute prin preajma bisericii, darămite să intre. Pot spune că eu am avut o constantă în credinţă. Eu cred că, dacă suntem foarte sinceri, fiecare dintre noi îl simte pe Dumnezeu.

„M-am despărţit de soţul meu când Mika avea 2 ani. Acum are 18!”

663 16 5- Cum e cu copil în pragul majoratului? Cum a fost viaţa sa fără ca tatăl să fie aproape?

- E frumos să vezi copilul tău cum creşte, cum devine el însuşi. Eu cred că trebuie făcuţi devreme. Acum mă panichez la o răceală de-a sa mult mai mult decât înainte. Noi doi am crescut, practic, împreună. Eu am încercat să fiu cu Mika exact ceea ce mi-aş fi dorit eu să facă un părinte cu mine. I-am lăsat, de când a putut să se pronunţe şi să-şi manifeste gândul, liber-arbitrul. I-am spus că singurele lucruri care nu se negociază sunt medicamentele şi şcoala. Un copil este puterea aia pe care ţi-o dă Dumnezeu şi cu care poţi să spui „aş putea face orice”. Mi se pare un dar pe care n-are cum să ţi-l conteste nimeni. Eu m-am despărţit de soţul meu când Mika avea 2 ani, dar tatăl său a fost tot timpul prezent în viaţa băiatului. Au o relaţie foarte mişto, şi acum sunt atât de fericită de relaţia asta a lor pentru că mi se par doi bărbaţi frumoşi. Mi-e drag să-i văd împreună şi seamănă foarte tare. Are şi de la mine câte ceva, dar seamănă cu tatăl său mai mult. Am avut şansa unei relaţii civilizate, chiar dacă a fost un divorţ.

- Te urmează în carieră?

- Am încercat să-l las să fie el însuși. Are şi un discurs frumos, vorbeşte bine. Va face economie, ca taică-său. Are şi spirit practic. Ei doi seamănă bine. Este important să încerce să facă ceva, pe propriile sale forţe. În deplasări îl luam cu mine, şi niciodată nu a zis că vrea să facă ceea ce fac eu. De fiecare dată stătea la monitor, cu regizorii, nu lângă mine, pe platoul de filmare. Impulsul de şef era de atunci, de mic. Şi în viaţă, cele mai grozave sfaturi mi le dădea el. În profesie am avut de foarte multe ori tentaţia să renunţ. Mi se părea că obosisem. Mika mi-a răspuns mereu că e o prostie să renunţ!

„Cred că, şi bărbat, şi femeie, avem nevoie de sentimentul de apartenență”

- Ai o relaţie de doi ani cu Dan Chişu. Cum te-a cucerit?

- Nu-mi amintesc cum ne-am întâlnit. Ne înţelegem bine, suntem născuţi în aceeaşi zi, pe 19 iulie. Cred că aici a fost întâlnirea noastră: suntem destul de asemănători. Ne plac aceleaşi lucruri, e un om pe care îl admir. Dacă va fi să fie şi mai târziu, foarte bine. Dacă nu va fi să fie, cred că fiecare dintre noi are capacitatea de a accepta, de a înţelege şi de a învăţa. E foarte frumos să ai pe cineva alături, este… Cred că, şi bărbat, şi femeie, avem nevoia asta. Mi se pare frumos sentimentul ăsta de apartenenţă. Mi se pare minunat să ştii că te aşteaptă cineva, că te vrea cineva, că te înţelege cineva. Asta este şi în viaţa profesională, şi în viaţa personală.

- Cine găteşte acasă?

- Eu nu gătesc. El găteşte prea bine, deci ar fi bine să nu gătească nimeni. (râde...)

„Îmi aduc aminte de tata. El nu m-a certat niciodată, nu a ridicat vreodată tonul la mine. Dacă e să spun despre familia ideală, probabil că tata ar fi fost familia ideală. Eu şi acum când văd o pâine rotundă mă gândesc la tata, pentru că în fiecare seară tata aducea de la brutăria din sat o pâine rotundă“

„Şi eu, ca mulţi actori, merg cu metroul“

- Cum îţi menţii forma fizică? Faci sport, ţii diete?

- Câteodată îmi place să fac sport. Ador să merg pe jos, dar nu în Bucureşti. Îmi parchez maşina lângă staţie şi mă deplasez cu metroul. Merg foarte mulţi actori cu metroul. Îmi place sportul făcut acasă. Am o bandă, dar te simţi mult mai bine atunci când te mişti şi când respecţi ceea ce-ţi spune corpul. Din păcate, mâncatul este o plăcere, nu o necesitate, iar pasiunea consumă. Câteodată nu sunt atentă şi mănânc mult. Ştiu că nu-mi face bine făina şi tot mănânc. E o intoleranţă dobândită. De obicei sunt atentă la ceea ce consum.

„Dacă un om îţi zâmbeşte din nimic pe stradă, acela mi se pare un moment de fericire“

- Cum faci ca rolurile tale să pară bucurie chiar dacă unele nu sunt pozitive?

- Cel mai important în meseria asta, şi orice actor ar spune acest lucru, este întâlnirea cu oamenii şi cu lucrul şi dincolo de textul ăla, care câteodată poate să fie comedie, alteori nu. În serialul „Fructul oprit”, difuzat în prezent la Antena 1 în fiecare luni, de la ora 20:00, interpretez rolul unei femei care îşi asumă în totalitate educaţia copiilor, o femeie calmă, blândă, un personaj care m-a cucerit. Îmi place blândeţea ei, înţelegerea pe care o are faţă de copiii pe care-i creşte, cu toate că nu sunt ai săi. Ador dedicarea, mă impresionează faptul că îşi respectă promisiunea faţă de mama lor, care nu mai este. Joc alături de Carmen Tănase, Marian Râlea şi mă simt binecuvântată. Trebuie să-ţi găseşti plăcerea şi învăţămintele din fiecare rol. În piesa de teatru a lui Andreas Petrescu, o comedie de bulevard, sunt două cupluri care se înşală. Există şi o dramă a femeii de 40 de ani, înşelată, care se decide şi ea să înşele. Cu Andreas Petrescu am fost colegă de facultate, la profesori diferiţi. Viaţa a făcut ca noi să jucăm în două proiecte în acelaşi timp. Şi în „Te iubesc, dar nu pe tine”, şi în „O grămadă de caramele” suntem soţ şi soţie. Şi tot ne-am înşelat. Asta apropo de roluri. Eu am avut şansa unor roluri frumoase. Care au prins bine şi, dacă un om îţi zâmbeşte din nimic pe stradă, ăla mi se pare un moment de reală fericire.