Fiecare dintre noi a întâlnit, sub o formă sau alta, această plantă de culoare mov, ce miroase plăcut şi te relaxează. Levănţica, pentru că despre această plantă de origine mediteraneană este vorba, are un miros parfumat, foarte puternic.
Frunzele au un miros puternic Frunzele au gust amărui, mai puternic decât al florilor. Pentru a usca florile, ele trebuie culese exact înainte să se deschidă, însă frunzele pot fi recoltate oricând. Levănţica este folosită la parfumarea oţeturilor şi a uleiurilor şi la prepararea amestecurilor de ierburi aromate. Frunzele aromate şi amărui sunt folosite şi la asezonarea diferitelor mâncăruri europene. Originea numelui este cuvântul latin „lavare” - a spăla, ce se referă la utilizarea levănţicăi în uleiurile de baie. Cele mai multe limbi denumesc levănţica după sursa latină, precum „lavendel” în germană, „lavanda” în spaniolă, „lavandina” în letonă, „lavendin” în slovenă, „levandula” în slovacă, „laventeli” în finlandeză, „lavandula” în bulgară, „levanta” în greacă, „lavanta cicegi” în turcă şi „lavender” în ebraică.
Ferită de vânt Levănţica face parte din Familia Labiatae şi are aspect de tufă, este o plantă perenă, cu frunze permanent verzi, ce preferă terenurile aride. Perioada de înflorire este vara, în plin soare şi cu o udare redusă. Tufele sunt gri-argintii, florile violacee, cu un parfum persistent. Cultivarea este uşoară. Are nevoie de udări regulate, să fie aşezată în bătaia razelor de soare, dar păzită de vânt. Mutarea plantei se face toamna, într-un pământ fertilizat şi alcalinizat. Atinge înălţimi de 30-100 cm, datorită florilor înalte. Frunzele sunt subţiri, ascuţite, de culoare verde-argintie şi foarte parfumate. În primul an de viaţă tulpinile sunt verzi, apoi devin lemnoase. Florile ei apar în iulie-august. Culoarea lor variază în funcţie de specie, dar cea mai comună varietate are flori albastru-mov.
Se înmulţeşte prin butaşi Se înmulţeşte prin butaşi, la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie. Aceştia se taie din ramurile ce nu au avut flori şi se aşază într-un compost din nisip şi turbă. Vasul în care se află acesta se acoperă cu o folie de plastic transparent la o temperatură de circa 16°C. Unele specii se înmulţesc şi prin seminţe, primăvara. O udare excesivă poate duce la putrezirea rădăcinilor. Seminţele au o putere de germinaţie scăzută şi această metodă este folosită mai mult pentru producerea răsadurilor, în cadrul culturilor mari. Pentru o grădină, înmulţirea vegetativă este mai potrivită.
Cele mai extinse culturi, pe teritoriul Franţei Levănţica înfloreşte în lunile iunie-iulie. Fructul este o nuculă cu patru seminţe mici, de culoare brună. În prezent, cel mai important centru de cultură este zona alpină din Franţa. Această ţară produce 90% din uleiul eteric de levănţică din lume. În timpul iernii, levănţica suportă bine gerurile dacă este acoperită de zăpadă, de aceea este bine ca toamna târziu, înainte de căderea primelor zăpezi, tufele de lavandă să fie acoperite cu un strat de paie, frunze uscate sau chiar cu pământ mai nisipos. În acest fel, ea rezistă şi la geruri prelungite de minus 30 grade Celsius. În caz contrar, este afectată şi de temperaturi de minus 10 grade.
Rezistentă la secetă La secetă, levănţica este foarte rezistentă. Este o plantă ce se adaptează uşor atât condiţiilor de secetă, cât şi climatelor umede. Este pretenţioasă însă faţă de lumină. Intensitatea luminii favorizează mărimea inflorescenţelor şi procentul de ulei eteric. Solul trebuie să fie profund, permeabil, bogat în calciu. Levănţica poate valorifica însă şi terenurile sărace, în pantă, nisipoase.
Elena Popa
Întrebuinţări farmaceutice şi cosmetice remarcabile Levănţica se cultivă pentru florile sale ce conţin 1%-7% ulei esenţial, cu mirosul său specific. El este întrebuinţat în farmacie, în parfumerie şi în cosmetică. Uleiul de levănţică mai este întrebuinţat şi ca aromatizant, dar şi în terapiile naturiste. Florile de levănţică se folosesc şi ele la prepararea diferitelor ceaiuri pentru bolnavii hipertensivi şi pentru astmatici. Levănţica are o acţiune în neurastenie şi migrene. Este diuretică, luată sub formă de infuzie, iar oţetul aromatic se recomandă pentru frecţii în reumatisme, răceli, gripe şi în stări febrile. Oţetul se obţine dintr-o mână de flori de levănţică, frunze de mentă, de salvie, petale de trandafiri, cimbrişor şi ienupăr, ce se macerează o săptămână într-un litru de oţet de vin. Plantele se strecoară şi se completează cu oţet, până se obţine un litru. Se poate folosi şi pentru baie: calmant, antiseptic şi cicatrizant al rănilor.
Frunzele au gust amărui, mai puternic decât al florilor. Pentru a usca florile, ele trebuie culese exact înainte să se deschidă, însă frunzele pot fi recoltate oricând. Levănţica este folosită la parfumarea oţeturilor şi a uleiurilor şi la prepararea amestecurilor de ierburi aromate. Frunzele aromate şi amărui sunt folosite şi la asezonarea diferitelor mâncăruri europene. Originea numelui este cuvântul latin „lavare” - a spăla, ce se referă la utilizarea levănţicăi în uleiurile de baie. Cele mai multe limbi denumesc levănţica după sursa latină, precum „lavendel” în germană, „lavanda” în spaniolă, „lavandina” în letonă, „lavendin” în slovenă, „levandula” în slovacă, „laventeli” în finlandeză, „lavandula” în bulgară, „levanta” în greacă, „lavanta cicegi” în turcă şi „lavender” în ebraică. 
Levănţica înfloreşte în lunile iunie-iulie. Fructul este o nuculă cu patru seminţe mici, de culoare brună. În prezent, cel mai important centru de cultură este zona alpină din Franţa. Această ţară produce 90% din uleiul eteric de levănţică din lume. În timpul iernii, levănţica suportă bine gerurile dacă este acoperită de zăpadă, de aceea este bine ca toamna târziu, înainte de căderea primelor zăpezi, tufele de lavandă să fie acoperite cu un strat de paie, frunze uscate sau chiar cu pământ mai nisipos. În acest fel, ea rezistă şi la geruri prelungite de minus 30 grade Celsius. În caz contrar, este afectată şi de temperaturi de minus 10 grade.