Main menu

header

cotnari wide

de Claudia Tarţa

Scriu acest articol cu gândul la acei părinţi care au trecut prin experienţa primei zile de grădiniţă, pentru care nu eşti niciodată suficient de pregătit psihic.

Cu toate că m-am pregătit pentru acest moment de cel puţin jumătate de an, în ziua în care a trebuit să-mi duc copilul la grădiniţă simţeam cum mi se strânge stomacul. Am făcut eforturi uriaşe pentru a fi veselă, jovială şi convingătoare faţă de copil, că va fi frumos, că îşi va face prieteni. În plus, îi povesteam copilului amintirile mele despre grădiniţă şi cât de frumos a fost (era vorba despre aceeaşi grădiniţă). O simţeam crispată şi totodată speriată şi se lipea de mine, parcă rugându-mă prin orice gest să plecăm de acolo şi să mergem acasă, acolo unde-i place cel mai mult. În acele momente îmi venea să fac exact ce şi-ar fi dorit ea, pentru că rememoram perioada grădiniţei, care este un pas necesar pentru copil şi, orice trăiri aş avea vizavi de acea perioadă, nu i-aş putea răpi copilului posibilitatea de a se încadra într-o formă de învăţământ.

Necesară şi... obligatorie
Pregătirea pentru ce-i va oferi viaţa începe din copilăria mică, iar creşa şi grădiniţa reprezintă acel pas către socializare, comunicare, adaptare la cerinţele societăţii, pe care trebuie să le asimilăm pentru a ne integra. Un copil are nevoie de aceste experienţe pentru a se acomoda cerinţelor ulterioare ce vin din partea şcolii, deoarece va trebui să respecte un program şi rigorile impuse de sistemul de învăţământ. Am lăsat-o cu lacrimi în ochi, observând cât se chinuia să fie curajoasă, fapt ce mi l-a subliniat când am mers să o iau, spunându-mi cât a fost de curajoasă şi că nu a plâns. Pentru mine, acele ore petrecute la serviciu au fost un calvar, simţeam că ziua nu mai trece să pot pleca să o iau acasă. A fost cea mai lungă şi cea mai grea zi din viaţa mea, deoarece aşteptarea şi gândul că este acolo, că nu ştiu ce face, dacă se simte bine, dacă se joacă împreună cu vreun copil, dacă a plâns, m-au consumat total.