Orice ar face omul, nu poate evita întâlnirea cu unii medici. Toţi oamenii din lumea largă ajung până la urmă la dentist, căci nu scapă de carii sau de dinţi ce se mişcă, după cum este inevitabilă vizita la medicul oftalmolog. În jur de 40 de ani, toţi oamenii trebuie să-şi ajute vederea de aproape cu nişte lentile cu plus, fiindcă ochiul nu se mai descurcă la citit. Categoria a treia de medici la care ajungem inevitabil toţi este a doctorilor de reumatism, fiindcă pe fiecare dintre noi ne pasc durerile la încheieturi.
Read more: Aoleu! Vai de încheieturile mele!
Până la urmă, chelia nu-l poate bucura pe un bărbat, fiindcă nu e plăcut să nu mai aibă nicio treabă cu pieptănul, iar creştetul capului să pară un reflector ce luminează, din cauza pielii transpirate a capului, lipsită şi de cel mai firav firicel de păr. Ca să-i mai consoleze pe chelioşi, s-au inventat şi nişte ziceri care nu prea sunt adevărate, ci doar niscaiva „pansamente” pe tristeţea lor, că nu mai au o freză să înnebunească madamele. Aceste ziceri sunau cam aşa, cum că bărbaţii cu chelie şi mai grăsuni sunt buni de sfetnici, de consilieri. Aiurea în tramvai! Ce legătură să fie între lipsa părului de pe cap şi ideile din cap?! O conexiune ca nuca în perete! Altă zicere de consolare îl asigură pe cel fără păr cum că e priceput şi bun la pat, pasămite n-arată bine fără frizură, dar e mascul feroce! Brambura şi constatarea asta, ce n-are niciun sâmbure de adevăr. Până una-alta, medicina s-a străduit să rezolve chelia şi n-a prea reuşit.
Există oameni care în mod curajos vor să dea cu tifla bătrâneţii. Şi unii chiar reuşesc să o înfrunte, fiindcă sunt împrimăvăraţi în felul lor de a fi, căci sunt optimişti, şi lumina din sufletul şi din creierul lor face viaţa şi realitatea să fie colorate în roz. De fapt, această viziune optimistă şi curajoasă asupra bătrâneţii e calea de a lupta cu şocul pensionării şi al adunării anilor. Dar a te menţine drept şi demn în faţa bătrâneţii e un mod de a trece peste necazurile fireşti venite de la un genunchi anchilozat, de la un ritm al inimii ce o mai ia razna, de la paşii mai grei, de la uitările instalate câteodată în memorie. Sănătatea în vreme de bătrâneţe vine şi de la simţul umorului, de la pofta de viaţă, de la ambiţiile ce nu s-au frânt, de la plăcerea de a te simţi folositor şi de a avea treabă.
Se pare că solniţa pe masă este o grenadă pentru mulţi oameni. Mai ales pentru bolnavii de hipertensiune, de ficat şi de rinichi. De altfel, se ştie că rinichiul, acel filtru ce aruncă afară toxinele, nu scoate sarea prin urină. Rinichiul are, legat de sare, rolul de reasimilare a sodiului, deci nu de evacuare a lui. Sodiul se elimină totuşi într-o oarecare măsură prin transpiraţie. De fapt, pentru organism este suficientă sarea ce există în structura alimentelor. În plus, sarea sporeşte în produse şi datorită faptului că este de ajutor la conservarea mâncării. Aşa că fabricanţii includ clorura de sodiu în produsele alimentare. În general însă, din dorinţa de a-şi spori profitul, unii fabricanţi adaugă, de exemplu, multă sare în mezeluri, fiindcă ea reţine apă şi trage la cântar, împuţinând astfel carnea, ceea ce e o păcăleală în cârca aceluia care cumpără.
La români, ospăţul este un motor de bucurie. Românii se aşază zdravăn la masă şi la nunţi, şi la înmormântări, şi în zilele de sărbătoare, ba chiar şi la sfârşit de săptămână. Când gospodina se pricepe la bucătărie, pe masă ajung tot felul de bunătăţi, şi bucătăria românilor se poate lăuda cu diversitatea şi cu imaginaţia reţetelor atât la ciorbe, cât şi la mâncăruri şi la dulciuri. Şi când îţi fac cu ochiul bucatele delicioase, mesenii sunt tentaţi să înfulece până pot „omorî şi puricii pe burtă”, după cum bine spune un proverb de pe la noi. Tocmai de aceea, medicii atrag atenţia că la ospăţul cu masa plină trebuie să ţii seama de unele reguli pentru a nu ajunge la camerele de gardă ale spitalelor, încovoiaţi de durere sau alergând la toalete.
Rinichiul este un organ foarte lăudat. Medicina clasică europeană şi americană e mai mereu în contrazicere cu medicina neconvenţională naturistă din China. Dacă într-o direcţie există o apropiere între ideile de medicină clasică şi concepţiile terapeuţilor chinezi, ei bine, asta se petrece în laudele ridicate rinichilor.
Tristă e imaginea unui om care abia îşi târăşte paşii, pentru el respiraţia fiind o corvoadă. După câţiva paşi, necăjitul ăsta de om e obligat să se oprească şi să-şi tragă sufletul. I se învolburează toate grijile în minte când se apropie de scara blocului, pentru că a urca şi câteva trepte înseamnă o încercare de foc. Aceştia sunt bolnavii de inimă în faza în care pompa aia care împinge sângele, care de fapt împinge viaţă, merge şchiopătat şi funcţionează pipernicit.