Deseori mă întreb cum am reușit să-mi așez calea în viață, unde a fost momentul care mi-a dat voință și de unde puterea asta a mea de a trece peste anumite greutăți și a privi tot înainte. Ca la fiecare dintre noi, întrebările acestea devin retorice și-mi dau seama că eu, cel de azi, sunt o plăsmuire de dorință cu noroc, de șanse exploatate la timp cu evoluție.
Cred cu ardoare că neamul nostru românesc are nevoie de marii oameni ai săi, cei care trudesc în desăvârșirea lui, de ani și ani, ca să poată ieși la lumină, ca să respire un aer al normalității și ca să poată lăsa în urma sa o moștenire demnă, pentru generațiile care vin!
Am apreciat întotdeauna oamenii perseverenți, pentru care nu s-a inventat noțiunea de neputință și care-s permanent într-o cursă contra cronometru cu propriul suflet, cu propria dezvoltare și cu țelurile înalte care trebuie duse neapărat la bun sfârșit cu decență și profesionalism. Nu-i vezi chiar la orice pas și credeți-mă, țara asta nu are chiar atât de mulți astfel de oameni, mai ales prin breasla numită generic și fad „showbiz“...
Mai sunt câteva zile și iată că lumina ne va invada, la modul figurat, sufletul și gândurile. Imaginea este frumoasă și idilică, dar oare câți ne lăsăm cuprinși de ea cu adevărat?
E vremea Postului Paștelui. Poate că e una dintre cele mai însemnate perioade, în care toată lumea tinde către curățirea sufletului. Nu țin să intru în subiecte care țin de credință neapărat, dar consider eu că principalul post pe care ar fi bine să-l atribuim nouă, nu este cel alimentar, ci mai degrabă cel sufletesc! Nu e nevoie să ne privăm de sentimente, ci dimpotrivă. Să le lăsăm să ne inunde trupul, ca într-o spovedanie, ca într-o rugăciune a firii supreme, în care cele mai importante reguli sunt iertarea, cumpătarea și bunăvoința.
Nimeni nu-și mai asumă azi, în nici un fel, responsabilitatea pentru propriile fapte. Totul e o debandadă cu eroi care de care mai pestriți, cu personaje principale la orice pas, care se cred toate și fiecare în parte un mic Dumnezeu gata să facă reguli, să impună propriile păreri și să dea verdicte fără să înțeleagă un concept, o formă de a vedea coerent.
Deseori mă întreabă oamenii de ce pictez și de unde a luat naștere această pasiune? Am tot spus în interviuri că eu pictez de mic copil. Sigur, în perioada aceea, la un nivel de care n-aș fi mândru acum. Și nu mi-am imaginat vreodată că voi putea face ceva cu acest talent. Poate și de aceea nu m-am axat pe această artă și mi-am îndreptat toți pașii către muzică.