Main menu

header

„Carul din stele“

496 31 1Cu siguranţă, v-am mai vorbit despre colaborarea mea cu şcoala de actorie de film „Pygmalion”. Iniţiativa înfiinţării ei aparţine unui tânăr domn, care nu este actor, dar iubeşte arta filmului. Începuturile activităţii noastre sunt în anul 2002. De atunci, ne străduim să dezvoltăm programul acestei şcoli, să fie cât mai bogat şi mai bine organizat. Activăm în peste 15 oraşe din ţară, cu eforturi mari de deplasare a selecţionerilor şi a tinerilor profesori, care pleacă de la Bucureşti să ţină cursuri interesante în toate locaţiile necesare. Cum fără muncă nimic nu se poate obţine, mă supun şi eu programului şcolii şi mă deplasez la distanţe foarte mari, cum ar fi Timişoara sau Suceava, pentru a alege copiii cât de cât apţi pentru a urma un curs de actorie. Slavă Domnului, avem talente cu duiumul, iar filmele pe care le realizăm cu cei care finalizează cursul de două luni o demonstrează. Iată de ce mă plimb prin ţară de la un capăt la altul. Acum două săptămâni am fost la Turnu-Severin. Oraş vechi, pe care-l cunosc bine, azi mult dezvoltat, cu clădiri mari, frumos colorate, cu un bulevard larg, plin de plante şi de flori. Aici ne găzduieşte o şcoală frumoasă. La întoarcere, spre seară, după ce toată ziua nu mâncasem nimic, ne-am propus să ne oprim la un local. Aproape de Craiova, am zărit nişte clădiri împodobite cu mii de muşcate, care aveau pe fronton numele „Carul din stele”. Mai târziu, am aflat că motto-ul locului este „Trăieşte româneşte”. Un amestec de lemn şi de piatră, locaţia este superbă, iar miile de muşcate îi dau un aer de poveste. Parcă ai vrea să rămâi aici mai multă vreme pentru odihnă şi dragoste. În interior, îmbinare de rustic şi modern, cu pereţi de lemn şi cu lampioane de sticlă colorată, ţintuite în rame puternice, tot de lemn. Un bar bogat şi fete frumoase care servesc rapid la mese. Meniul, a doua surpriză, nu se rezumă la a enumera felurile de bucate, ci este conceput să aducă o sumă de informaţii despre istoria Olteniei și despre originea bucatelor prezentate. El se intitulează „Ziarul gurmanzilor de ieri, de astăzi şi al celor care or mai fi”. Ei spun că mâncarea oltenească e picantă, zemoasă şi senzuală. De asemenea, numesc şunca - regina satului românesc -, iar saramura de pui cu mujdei - o adevărată tulburare. Mai povestesc despre gusturile mâncărurilor făcute la ţest şi ne învaţă că, din vechime, românul consideră pâinea şi vinul hrană totală. A fost o seară elegantă, cu mâncăruri savuroase şi cu o servire rar întâlnită. Să nu rataţi acest local, „Carul din stele”, aflat pe drum, la venirea dinspre Turnu-Severin, aproape de Craiova. Merită să-l înscrieţi în preferinţele dumneavoastră.

496 31 3

496 31 2

496 31 4

Cei mai ospitalieri oameni ai planetei sunt la Calgary

495 31 1Ultimul oraş din ghirlanda turneului nostru a fost Calgary. Am sosit la aeroport la ora 14:00, după o cursă scurtă și, deşi eram obişnuiţi cu surprizele, ne aşteaptă ceva peste imaginaţia noastră. La ieșire, ne întâmpină un grup de șapte canadieni în vârstă, cu pălării de cowboy albe, care ne cântă un fel de imn. Primim câte o pălărie superbă ca şi a lor, ni se prinde în piept o insignă de şerif şi suntem puşi să depunem un jurământ „să ducem în lume mesajul despre cei mai ospitalieri oameni ai planetei, locuitorii oraşului Calgary”. A fost foarte haios. Grupul celor care ne-au întâmpinat era format din voluntari. De altfel, voluntariatul este foarte preţuit. Toţi cetăţenii îşi doresc să facă voluntariat, căci este preţuit şi punctat favorabil în viaţa socială. Ne-au înconjurat apoi cei de la Comitetul Asociaţiei Culturale a Românilor, ca de obicei, atenţi şi entuziaşti. Nu vă mai vorbesc de succesul spectacolului, căci ar trebui să mă repet: lacrimi, urale, exclamaţii de fericire. Comunitatea românească de aici mi s-a părut uşor diferită. E clar că din punct de vedere material sunt mai bine plasaţi. Succesul industriei petroliere din zonă dă de lucru tuturor. Impedimentul este însă acela că mulţi locuiesc în Calgary, dar lucrează în alte oraşe. Sunt bărbaţi care lipsesc de acasă două-trei luni, dar probabil că profitul merită sacrificiul. Atmosfera oraşului e calmă, arhitectural - mai europeană decât ne aşteptam. Probabil că ştiţi şi dumneavoastră, în Canada nu există garduri. Şiruri de case, cam după acelaşi model: parter, etaj, mansardă, cu peluză în faţă şi grădiniţă în spate (foto 1). Gazon impecabil şi grupuri de arbuşti şi flori. În esenţă, oraşul este întins pe suprafaţă mare, fiindcă fiecare îşi doreşte să stea la casa sa. De aceea, nu lipseşte din grădiniţă grătarul pe care, duminica, se pun bunătăţi. Ce-i supără e zăpada. Anul acesta a venit mai devreme ca de obicei şi am întâlnit-o şi noi pe neaşteptate. Astfel, ne-am hotărât să petrecem o zi întreagă plecând printre munţii stâncoşi, acoperiţi numai şi numai cu brazi şi cu zăpadă (foto 2). Stâncile abrupte, tăiate parcă de un arhitect genial, se întind pe distanţe de sute de kilometri. Ceva interesant - orice copac care se prăbuşeşte nu este tăiat, ci rămâne căzut la pământ până putrezeşte. Lacul care poartă numele Louise străluceşte în zare ca o oglindă uriaşă, iar pe el turiştii se plimbă în caiace roşii. Tot aici s-a clădit un hotel uriaş „Banffsprings Hotel”, care e veşnic asaltat de vilegiaturiști. Curios este că frigul nu se simte prea tare. Ni se explică faptul că, deşi temperatura este scăzută, nu este umiditate, termometrul arată cu câteva grade în plus. Am încheiat plimbarea cu o vizită în orăşelul Banff, o splendoare de aşezare montană cu buticuri, restaurante de toate neamurile şi obiecte pentru turişti. Am intrat şi noi să mâncăm o prăjitură şi am găsit, de fapt, o mică fabrică de ciocolată, unde maestrul cofetar îşi etala talentele. A fost o zi superbă. E departe, foarte departe şi, din păcate, buchetele de flori primite nu rezistau să le aduc acasă. Doar le-am fotografiat şi am plecat, lăsând în urmă numai îmbrăţişări sincere şi promisiunea că vom reveni. Cine ştie când?!495 31 2

Iar pe drumuri. În Canada (2)

494 31 1La Toronto ne simţim ca acasă. Nu numai că am jucat aici de multe ori, ci şi pentru că ne primesc cu braţele deschise Popeştii. Bebe şi Doina sunt o pereche de milioane, cu care ne cunoaştem de mulţi, mulţi ani. Domnul inginer Bebe Popescu a cochetat toată viaţa cu muzica şi nici azi n-a renunţat să viseze la ea. Doina, care-l iubeşte pe frumosul său soţ, îi este o pereche perfectă. Casă frumoasă, gust ireproşabil, armonie, pace, paradis. După un drum lung cu maşina, cinci ore Montreal-Toronto, ne aşteaptă pe masă o ciorbă de burtă clasa întâi şi multe bunătăţi. De câte ori ne vedem nu ne ajunge timpul să povestim, să ne facem confidenţe şi promisiuni. Seara am jucat cu succes, am primit multe flori, despărţiri înlăcrimate, căci distanţele sunt mari şi cine ştie când o să ne mai vedem. La spectacol, lume bună şi ne onorează cu prezenţa doamna consul (foto 1), o frumuseţe de femeie, originară din Constanţa, iar după spectacol stăm la poveşti până târziu spre zori. A doua zi urmează Ottawa. Jucăm la centrul cultural al Ucrainei, sală încăpătoare, lume entuziastă şi fete frumoase. O singură veste ne îngrijorează. Edmontonul (foto 2) ne aşteaptă cu zăpadă. Se pare că, chiar şi pentru ei, la 10 septembrie fulgii sunt o surpriză. Plecăm cu avionul, că distanţa e mare. Facem patru ore. La coborâre ne aşteaptă o fată frumoasă şi inimoasă, care ne conduce la un restaurant ultramodern. Ea se va ocupa şi de spectacol. Tânără, Andra (foto 3) este adaptată perfect vieţii din Canada, unde e stabilită cu toată familia. Domnul inginer, tatăl său, a părăsit Galaţiul sperând într-o lume mai bună. Mama, profesoară de matematică, vine cu cele două fete şi sunt azi fericiţi împreună. Ne aflăm în statul Alberta, spaţiu favorabil creşterii animalelor, de aceea ni se vorbeşte mereu de minunatul muşchi de vacă. Suntem îndemnaţi să gustăm celebrul antricot, dar noi, care am mâncat şi în Argentina carne de vacă, zâmbim cu complezenţă. Prânzul îl luăm a doua zi la „Amore”, un restaurant familial, unde se serveşte „Amore pescăria”, o imensă porţie de paste cu fructe de mare şi picioare de crab. Nu reuşesc să mănânc nici măcar jumătate şi nu iau doggy-bagul acasă, căci stăm la hotel. E vorba despre obiceiul de a-ţi da acasă restul pe care nu l-ai putut mânca. Expresso-ul italienesc, excelent, iar pe perete se proiectează filme vechi italiene. O să ne fie dor de Andra în amintirile noastre şi vom reţine vorba nostimă a tatălui său: „Am venit aici ca să facem canadienilor copii frumoşi”. A doua zi plecăm spre Calgary cu avionul, fericiţi şi plini de uimire de câtă dragoste am întâlnit la românii stabiliţi pe aceste meleaguri. Chiar m-am şi sacrificat mâncând o friptură de vacă, dar mărturisesc că rămân la vechea zicală ardelenească: „Nu-i floare ca varza şi nici pasăre ca porcul…”.

494 31 3

494 31 2

Iar pe drumuri. În Canada (1)

493 31 1Vă amintesc că dincolo de bucuria spectacolului în sine, această profesie ne-a ajutat să străbatem mii de kilometri şi să vedem locuri minunate. Acum trei săptămâni ne-am pornit la drum spre Canada, doar eu şi Arşinel. Asociaţia românilor din Montreal, condusă de o persoană puternică, ziarista şi teatrologul Simona Hodos, ne-a invitat pentru a doua oară să jucăm în câteva oraşe din Canada. Am acceptat invitaţia, cunoscând atât ţara, cât şi Diaspora de aici. Singurul lucru greu este drumul, pentru că cele 12 ore cu avionul sunt îngrozitoare. Am aterizat la Montreal, un oraş uriaş, cu un Down Town clasic, cu zeci şi zeci de zgârie-nori luminaţi noaptea feeric şi ziua coloraţi cu mii de reclame. Seara am şi avut spectacol (foto 1) într-un oraş la 300 de kilometri, o mică bijuterie cu aspect european - Quebec City, cazaţi la un hotel de lux, şi la ora 19:00 ne-am prezentat la sală. Lume multă şi bună. Ştiţi ce înseamnă pentru mine lume bună? Oameni inteligenţi, culturalizaţi, entuziaşti şi cu dor de ţară. Textele noastre cu haz şi implicate în problemele vremii şi muzica îi cucereşte repede, şi aplauzele ne potopesc. O mică petrecere la final ne apropie, şi seara se încheie minunat. A doua zi, vizita în oraş ne încântă. Castelul Frontenac (foto 2) domină orăşelul de sus de pe colină, iar de la el coboară drumul spre mare, unde zona pietonală este brodată cu buticuri atrăgătoare, cafenele mici, terase îmbietoare, curăţenie impecabilă, ce mai! O frumuseţe! Atmosferă pur europeană! Plecăm grăbiţi spre Montreal, pe care-l cunoaştem de mulţi ani. Aici ne întâlnim cu Radu Dogan, pe care cred că vi-l amintiţi, premiantul nr. 1 de la Festivalul din Mamaia din 1990. Ni se alătură la spectacol. Succes mare, şi la final, multe, multe flori. La masa de seară, într-un subsol care a fost cândva garaj, o femeie superbă ce lucrează în Aviaţie şi un domn sculptor, ne întâmpină cu aplauze şi îmbrăţişări. Sunt proprietarii acestui mic restaurant original, români neaoşi. Alături de noi, cine credeţi? Boxerul Lucian Bute cu soţia sa şi cu toată familia (foto 3). Vedeţi ce soţie frumoasă are? Se încinge o şuetă pe cinste. Surpriză şi mai mare, apare domnul consul Victor Socaciu, chiar în acea zi venit la post. Cum am putea să nu fim fericiţi când suntem înconjuraţi de atâţia oameni iubitori! (va urma)

493 31 3

493 31 2

Am jucat ultimul spectacol de la Mamaia cu tristeţe

492 31 1La 26 august am jucat ultimul spectacol al verii la Mamaia. Publicul, în număr destul de mare pentru această perioadă, dar, ca de obicei, cald şi inteligent. Din păcate, aspectul scenei şi al sălii, mizerabil! Totul în jurul fostei Grădini de Vară este asemeni unui trup mort, părăsit printre gunoaie. Ce-i determină oare pe cei de la Primăria Constanţa să lase în paragină un asemenea loc, unde s-a scris însăşi istoria staţiunii Mamaia? Aici au evoluat generaţii de compozitori, de artişti, de regizori de film care au scris, de fapt, istoria cinematografiei române. Cântăreţi celebri şi-au început cariera pe această scenă, atunci luminată feeric. Unii, care au plecat de mult dintre noi, au rămas în amintire, dar şi azi ne încălzesc sufletul cu glasul lor: Aurelian Andreescu, Doina Badea sau Dan Spătaru. Primul festival de la Mamaia l-am prezentat chiar eu împreună cu Ştefan Bănică, partenerul meu din anii ’70-’78. Aici şi-au primit premiile compozitorii Vasile Veselovschi, Temistocle Popa, Camelia Dăscălescu sau Horia Moculescu. Aici a fost premiat Puişor Maximilian, cu textele sale inteligente și pline de romantism, care şi astăzi trăiesc în repertoriul marilor cântăreţi de valoare. Mamaia? Staţiunea de lux a litoralului românesc, unde mii de turişti străini îşi petreceau vacanţa şi duceau vestea în Europa despre noi, despre plajele noastre cu nisip auriu, căci unde mai găseşti în Europa atâţia kilometri de plajă cu nisip şi hoteluri direct pe malul mării? Azi s-au clădit, e adevărat, câteva noutăţi, dar cele mai multe, vechi, au fost lăsate în paragină. Cine e de vină? În general, mi se pare că asta e tendinţa, să se dărâme ce am avut, chiar dacă a fost foarte bun, şi să punem în loc ceva care nu e foarte bun. Am traversat Mamaia ascultând gălăgia, aşa-zis muzicală, ce se revarsă asurzitor din restaurantele „împinge tava” din staţiune. Nu rataţi, dacă treceţi prin Mamaia, să mergeţi la Grădina de Vară, să vedeţi locul acela pe care l-am iubit cu toţii, azi devastat de lepra zidurilor de neprivit. Intenţia? Vor pune poate în loc un Mall al cine ştie cărui jefuitor al acestor timpuri. Am jucat, cum vă spuneam, ultimul spectacol cu tristeţe pe scena de la Mamaia, care va muri îngropată de nesimţirea edililor oraşului Constanţa. Oare ce ne mai aşteaptă!?!

492 31 3

492 31 2

Ce e cu Bulgaria?

491 31 1De câţiva ani se aude „e mai bine în Bulgaria, pe litoral: se mănâncă mai ieftin, oamenii sunt mai amabili şi plaja e mai frumoasă!” De curiozitate, acum patru ani, am plecat în plimbare la Balcic. Întâi şi întâi, m-am confruntat cu o şosea mizerabilă, plină de gropi şi, bineînţeles, cu restricţii nenumărate de viteză. Mai auzisem că poliţiştii lor sunt foarte vigilenţi. Totuşi, nu m-am speriat de drum şi, împreună cu două prietene, am oprit întâi la Kaliakra, să vedem monumentul fecioarelor înlănţuite, cu adevărat impresionant, şi apoi ne-am îndreptat spre Balcic. Ştiam foarte bine totul despre Castelul Reginei Maria şi despre grădina de cactuşi. Cu toate acestea, am rămas uimită de eleganța grădinilor şi de minicastelul simplu, graţios, trist parcă şi singur, scrutând marea cea albastră. Într-adevăr, a fost un loc de reculegere a frumoasei regine a României, loc de inspiraţie pentru suverana poetă şi vizitatorii săi, pictori şi scriitori ai vremii de atunci. Am realizat însă că nicăieri nu se pomeneşte că acest loc de pace şi de iubire a fost creat de Regina Maria a României. Adaug şi faptul că micul palat îmi aminteşte de frumoasele case vâlcene. Am plecat, plină de frumuseţe, să vizităm o cârciumioară, una dintre multele de pe aleile staţiunii Balcic. Ne invitau chelnerii încă de pe stradă, din faţa restaurantelor, toţi vorbind româneşte, îmbiindu-ne cu lista de bucate tentante. Preţurile, incredibil de mici. Cred că asta îi impresionează pe turiştii români, veşnic jefuiţi de comercianţii noştri. A fost frumos, dar, la întoarcere, n-am putut să nu observ satele sărăcăcioase care-ţi vorbesc despre situaţia nu prea înfloritoare a ţării. Anul acesta am fost invitată de familia Ciubotaru, prietenii mei, la a 37-a sărbătorire a căsătoriei lor. Unde? În Bulgaria, la Kaliakra, la 45 de kilometri de Vama Veche. Prima surpriză a început din Vamă, cu drumul care era ca-n palmă, fără nicio restricţie de viteză, doar satele erau la fel de triste şi de incolore. După 40 de minute am găsit complexul Kaliakria (foto 1), o aşezare ultramodernă pe malul mării, însă sus, deasupra ei. O poartă mare de intrare cu pază permanentă te invită într-o aşezare de 18-20 de blocuri superbe, ultramoderne, aşezate în semicerc, cu privirea spre mare. La mijloc, două piscine mari împrejurul cărora se află tot ce trebuie pentru plajă: hamacuri, paturi cu baldachin (foto 2), şezlonguri şi, bineînţeles, un bar garnisit cu toate tentaţiile băuturilor răcoritoare. Apartamentele, ultraelegante, cu două dormitoare, două băi, o bucătărie mică deschisă şi terasă la piscine. Preţul? 120 de euro. O asemenea locaţie, mai mică, la noi, costă de la 200 de euro în sus. Cam la 10 km distanţă, chiar pe malul mării te aşteaptă un restaurant cu terasă pe piloni, deasupra apei (foto 3). Aici te cuceresc toate bunătăţile posibile: fructe de mare, produse variate de carne şi nenumărate dulciuri. Serviciul, impecabil, atmosfera, minunată. „Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti!” - zicala veche din bătrâni rămâne veşnic valabilă. Succesele turistice ale bulgarilor se datorează colaborării cu Germania, cu care au construit mai multe asemenea complexuri atractive. (va urma)

491 31 3

491 31 2

Slimnic, oraş de suflet şi de chin

490 31 1Şi au venit troglodiţii adunaţi de prin taigaua Siberiei, cruzi, flămânzi şi puşi pe distrugere. Prima dovadă a aşa-zisei prietenii cu Uniunea Sovietică a fost deportarea în Dombas a tuturor tinerilor saşi trecuţi de 16 ani. I-au vânat din case sau prin vii, unde se ascunseseră, i-au adunat în clădirea şcolii şi, după 24 de ore, i-au dus în Dombas, la minele de cărbuni. Majoritatea şi-au pierdut urma, unii au murit, alţii s-au adaptat şi au rămas pe acolo. Mama, care trecuse deja printr-un asemenea şoc, plângea alături de gazda noastră săsoaică, căreia îi ridicaseră două fete superbe. Ce vreţi durere mai mare? După trecerea hoardei, satul a rămas pângărit, îndurerat, iar pe pereţii caselor erau urme de vişinată sau de dulceaţă, căci după ce au băut au spart tot ce le ieşea în cale. Barbari! Pacea s-a dus, căci războiul îşi aşternuse spaima în sufletele noastre. V-am spus că am locuit aici doi ani, căci n-aveam unde s-o apucăm. Eu m-am împrietenit cu fata primarului, care suferea de o boală pe care nu mi-o amintesc, dar era blândă, inteligentă şi frumoasă. Eram de aceeaşi vârstă şi eram fericite împreună. Într-o zi, mi-a oferit în dar o iconiţă. Mama mă învăţase să nu primesc absolut nimic de la nimeni şi, cum tot ce spunea mama era sfânt, n-am vrut s-o iau. Şi astăzi regret clipa când am refuzat-o pe Lavinia. Am plecat din Slimnic tot din cauza mizeriei comuniste. Românii, şi nu ruşii, au hotărât, la un moment dat, să ne trimită pe noi, basarabenii, înapoi acasă, că, deh, trebuiau să se pună bine cu sovieticii. Mama a intrat în alertă. De tata nici vorbă să ştim ceva. Dacă ne-ar fi trimis şi pe noi înapoi, cu siguranţă nu ne-ar fi dus acasă la bunica, ci precis undeva pe drumurile Siberiei. Şi atunci, mama a făcut o căsătorie de convenienţă cu un muncitor de la CFR, am plecat cu el la Bucureşti şi ne-am pierdut urma. Întâmplarea a făcut ca omul acela să fie cumsecade (semăna fantastic cu Regele Mihai) şi am petrecut mulţi ani împreună. Vedeţi dar că mi-e greu să uit satul acesta în care am trăit atâtea clipe importante. Telefonul primit de la Primăria din Slimnic, personal de la domnul primar Surean, m-a impresionat. Când am ajuns aici, la 16 august, am găsit satul mai frumos parcă. Şcoala curată, casa în care am locuit este acum cabinet medical şi, alături de Primărie, s-a ridicat o superbă biserică ortodoxă. A doua zi am făcut o plimbare la cetatea plină de flori şi de turişti (foto 1), la casa primarului, unde am mâncat vestitul Hanklich săsesc. Apoi am plecat la biserică (foto 2). Superbă biserica, pictată, dovada prezenţei unui preot harnic şi credincios, părintele Pit. Coana preoteasă este basarabeancă, ceea ce ne-a apropiat foarte mult. Am ascultat corul de bărbaţi al satului cu poemul religios „Moartea lui Brâncoveanu”, corul de femei, ce ne-a cântat rugăciuni, un moment extraordinar, căci adăugaţi la aceasta costumele superbe în care erau îmbrăcaţi coriştii. La ora 13:00 am plecat spre locul unde avea loc festivitatea. Pe un tăpşan curat era amenajată o scenă de lemn, acoperită, bănci pentru multe persoane şi o altă parte cu mese şi scaune. În prezenţa unor personalităţi venite din Sibiu şi a celor mai de vază oameni din sat, directorul şcolii m-a prezentat satului. Erau sute de oameni şi, printre ei, în primul rând, un bătrânel mititel, colegul meu din clasa a II-a. Fetiţele părintelui mi-au oferit flori, am primit o diplomă (foto 3) şi copia catalogului din şcoală. Hai, că eram fetiţă deşteaptă! Am plecat spre Bucureşti fericită, mândră şi cu bucuria de a-mi fi făcut mulţi prieteni.

490 31 3

490 31 2

Fiica satului

489 31 1În anul 1940, ruşii ocupă Basarabia, dar nici nu mai ştiu prea bine cursul faptelor. Aveam 5 ani şi ţin minte doar că în casa noastră era mare agitaţie. Tata a plecat repede în România, la Galaţi, să aranjeze fuga noastră în ţară. La întoarcere este ridicat de pe stradă şi dus direct la sediul poliţiei. Tata era unul dintre liderii naţionalişti din Orhei, oraş nu prea mare, dar cu multe şcoli. La momentul respectiv era ofiţer în rezervă şi directorul şcolii unde şi mama era învăţătoare. Deci, la 5 ani l-am pierdut pe tata, trimis de ruşi în lagăr direct la Vladivostok. Ne-au permis să-i aducem doar o pereche de izmene, două cămăşi şi două perechi de ciorapi. Mama, curajoasă, preia direcţia şcolii şi o conduce până la a doua venire a ruşilor. În timpul ocupaţiei a fost obligată să predea în limba rusă, limbă pe care nu o cunoştea, deci noaptea învăţa şi ziua preda. Norocul nostru a fost că nemţii au trecut repede peste pământul Basarabiei şi noi am putut să ne refugiem imediat în România. Am plecat în trenuri bou-vagon, în luna martie, când încă ningea, dar am primit în ţară locuinţă şi loc de muncă. Am plecat cu o lădiţă în care mama, prevăzătoare, a înghesuit un aşternut, două perne şi tacâmuri pentru două persoane. Am fost repartizate lângă Sibiu, într-un sat cu mai mulţi saşi decât români, Slimnic, ce şerpuieşte de-a lungul şoselei, iar în centru este străjuit de o cetate frumoasă din secolul al XV-lea. Abia acum am ajuns la scopul rândurilor mele. Am locuit în acest sat doi ani şi am învăţat la o şcoală curată, în care saşii se întâlneau cu românii şi trăiau în bună pace. În vara aceasta am primit un telefon surprinzător. Primarul localităţii Slimnic mi-a făcut invitaţia de a merge acolo pentru a fi nominalizată ca „Fiu al satului”. Onoarea aceasta m-a emoţionat şi mi-a adus aminte de zeci de întâmplări trăite acolo. Evenimentul se petrecea la 17 august şi eu eram pe litoral, în staţiunea 2 Mai. Slimnicul se află la 15 km dincolo de Sibiu, spre Mediaş, dar n-am pregetat. La 16 august, prietena mea Miki s-a urcat la volan şi am pornit la drum. Prima surpriză a fost drumul, absolut perfect. Tare mai suntem cârcotaşi! Am mers în regim de autostradă până la destinaţie, în afară de cei 45 km de pe Dealul Negru. Am constatat că pot traversa România, Constanţa-Nădlac, fără probleme (cu condiţia ca în acea zi să nu pornească toţi românii la drum), iar drumul străjuit de munţii împăduriţi este o încântare. La ora 18:00 eram deja cazate la Pensiunea lui Ovidiu (foto 1), într-o cameră cu geamuri spre Cetatea unde petrecem multe zile în copilărie culegând viorele. A venit imediat şi primarul cu soţia sa (foto 2), preotul, de asemenea, şi, ca de obicei, am devenit prieteni la un pahar cu palincă, punând la cale evenimentul de a doua zi. Am multe de povestit, căci în scurta mea şedere în Slimnic, în copilărie, am trăit multe clipe care mi-au influenţat viaţa mai târziu şi au rămas adânc săpate în sufletul meu. Slimnicul era, pe vremea aceea, un sat cu majoritate săsească, având porţile clasice ce ascund străinilor curtea, cu vii pe dealurile alăturate şi o biserică a saşilor, unde, duminica, enoriaşii plecau grupuri, grupuri să se închine. Copil fiind, eram impresionată de frumuseţea costumelor lor brodate, de eleganța tinerelor fete, cu cozi blonde, împodobite cu funde colorate. Era o atmosferă de pace aici, deşi dinspre Răsărit ne ameninţa venirea hoardelor roşii. (va urma)

489 31 2

Marie, dragă Marie!

488 31 1M-am apucat să scriu aceste rânduri la 15 august. Ar fi nedrept să nu vă spun câte ceva despre cele trei Marii, alături de care mi-am petrecut mulţi ani pe scenă, când este marea sărbătoare a Sfântei Maria. O să încep cu cea mai apropiată de vârsta mea, Maria Ciobanu (foto 1). O cunosc de când abia se căsătorise cu Ion Dolănescu. Legătura lor, pornită dintr-o dragoste mistuitoare, a determinat-o pe Maria să părăsească o căsnicie anterioară, din care a rămas cu două fete. Ea şi Ion au făcut ani buni un cuplu pe scenă, de un succes greu de egalat, iar în familie a apărut Ionuţ, pe care-l cunoaşteţi şi-l apreciaţi. Maria ne-a uimit cu „Ciocârlia” sa cântată desăvârşit, iar succesul internaţional al fiicei sale, celebra cântăreaţă de operă Leontina Văduva, atestă calitatea de mamă care şi-a îndemnat copiii spre aspiraţii înalte.

Reveniri

487 31 1Culoarea afişelor din această vară este dată, în principal, de muzica populară. Este evidentă, în prim-plan, prezenţa muzicii autentice venite din lumea satului. Jucăuşă, optimistă, cu texte cu tâlc şi marii ei reprezentanţi, vedete fără fiţe, cu glasuri impresionante: vezi Maria Dragomiroiu, Petrică Mîţu Stoian sau Constantin Enceanu. În lumea folclorului, am avut bucuria s-o cunosc îndeaproape pe doamna Angela Moldovan (foto 1). Primul meu turneu în Israel, în 1969, este legat de prezenţa sa. O dulceaţă de om. Un partener de scenă loial şi relaxat, un tovarăş de drum încântător, o doamnă adevărată. Ani întregi am urmărit-o cu admiraţie, căci apariţiile sale pe scenă au fost întotdeauna un exemplu. Acum câţiva ani, am întâlnit-o într-un spectacol la Ambasada noastră de la New York. Avea deja peste 70 de ani. Când a anunţat că va cânta „Bundiţa” am avut o strângere de inimă. Aveam în minte interpretarea sa, plină de ingenuitate, din tinereţe. Surpriză! La vârsta pe care o avea acum, am văzut pe scenă o tânără fragilă, modestă şi fermecătoare. Am zis: „Asta înseamnă artă, este un mare artist!”

Artiştii-fenomen ai litoralului

486 31 1V-am înşirat, data trecută, o seamă de nume celebre, atât de celebre, încât mi s-a părut că nu mai este nevoie să adaug şi numele de familie. Cei mai mari artişti sunt strigaţi pe numele mic până şi de copiii de pe stradă. De aceea, nu mă supăr niciodată când un băieţel mi se adresează cu Stela, pentru că această apelare este însoţită de o anumită tandreţe. Vă povesteam, tot în numărul trecut, de spectacolele ce se ţineau pe scenele de pe litoral. Într-un an, am venit să joc aici „Peţitoarea” - este vorba despre piesa care a inspirat filmul „Hello Dolly”. Distribuţia era fenomenală: Mihai Pălădescu, actor unic în felul său, şi Vasilica Tastaman (foto 1), o altă artistă-fenomen a teatrului românesc. Spectacolul acesta a făcut istorie. S-a jucat 14 ani cu casa închisă, la care adăugaţi nenumărate turnee prin toate marile oraşe ale ţării şi prin toate grădinile de vară. Am primit, de curând, o diplomă pentru cea mai populară artistă. Nu este de mirare după cât am jucat: 55 de ani de-a lungul şi de-a latul României.

Newsletter