Până în 1989, drumul nostru, al actorilor, era închis. Cursele dincolo de Ocean plecau doar cu diplomaţii comunişti sau cu delegaţii culturale de ansambluri, unde „Căluşarii” ne reprezentau temperamental cântecul popular. Aveau, cu siguranţă, succes şi ostoiau, într-o oarecare măsură, dorul de ţară al românilor plecaţi - nu zic fugiţi - în lumea nouă. După 1989, când drumurile s-au deschis, oricine a putut să-şi încerce norocul pe continentul mult visat, iar noi, artiştii, am început să primim invitaţii pentru a juca în marile oraşe. Primul drum a fost Canada. Un tânăr domn pe nume Samoilă Părău, originar din Făgăraş, ne-a propus primul turneu (aud că azi concurează pentru postul de parlamentar pentru diaspora. A fost o propunere riscantă, emoţionantă pentru noi. O lume necunoscută, un public pe care îl credeam neavizat, distanţe uriaşe, frig... Mai apoi am realizat că gerul canadian e mai prietenos, că nămeţii de zăpadă strălucesc în razele soarelui, că toate străzile duc spre spaţii încălzite, şi astfel uiţi de frig.
Read more: Din nou în Canada (I)