Main menu

header

cotnari wide

21-1În viaţa mea am avut parte mereu de noi şi noi proiecte. N-am stat degeaba niciodată, şi niciodată nu m-am plictisit. Poate m-am grăbit uneori să le accept în defavoarea celor viitoare mai ofertante, dar aşa a fost cursul vieţii mele, neobosită mereu, de parcă timpul m-ar fi gonit de la spate. Unii spun că trebuie să aştepţi cu răbdare momentul marii lovituri care să te propulseze direct în vârful piramidei. Eu am ajuns la apogeul carierei mele călcând pas cu pas prin toate situaţiile fericite sau mai puţin fericite. Dar drumul acesta mărturisesc că mi-a plăcut şi păstrez amintiri minunate atât din spectacolele de amatori în ansamblul MAI (1954-1956), când am bătut ţara cu trenul în lung şi-n lat prin unităţile de ostaşi, apoi mai târziu, bătând kilometru cu kilometru, imediat după naşterea televiziunii naţionale. Atunci a fost o epocă foarte bogată pentru noi, artiştii. Toţi voiau să vadă în realitate pe cei de pe ecran, considerându-i apariţii ireale.

21-2Aveam un coleg foarte talentat născut la Cluj şi, odată plecând în vacanţă, a fost întrebat: „Măi Jorj, Stela asta am auzit că-i frumoasă pentru că şi-o cumpărat din străinătate o mască pe care şi-o pune dimineaţa pe faţă”. Jorj a râs cu poftă şi a răspuns: „Aşa e!” Mie mai târziu mi-a zis: „Lasă-i să moară proşti! Eu tocmai venisem de la Paris din turneu, care făcuse vâlvă. Era în anul 1965. Voiam doar să vă spun că televiziunea a fost şi este un mijloc nu numai de cunoaştere şi informaţii, ci şi un spaţiu de comunicare dintre artişti şi spectatorii din diverse locuri ale lumii. Am cutreierat cele cinci continente ale globului şi am constatat că, chiar dacă ai la dispoziţie cele mai renumite spectacole sau filme ale lumii, arta, graiul neamului tău rămân pentru totdeauna stăpâne pe inima ta. Muzica populară este gustată şi de cel mai rafinat intelectual român din Diaspora, iar gluma îl înveseleşte, căci râsul umple sufletul de speranţă. Oriunde s-ar afla pe pământ, la New York, la Paris sau la Sydney, românul duce dorul spectacolului de acasă. Am strâns de-a lungul anilor mii de îmbrăţişări înlăcrimate ca mulţumire pentru speranţa întâlnirii cu cei apropiaţi. Aşi zice că măcar pentru aceasta ar merita mai multă consideraţie din partea celor ce ne decid viaţa după bunul lor plac. Cei mici ne mulţumesc cu un zâmbet pe stradă care vorbeşte mai mult decât cuvintele şi nouă ne este destul. Cel mai frumos compliment din cariera mea l-am primit într-un sat din Banat. O femeie care mă aştepta la ieşire mi-a spus: „Proşti îs ăştia de sus, numai pe dumneata de te-ar trimite în America şi am plăti toate datoriile!” Ce vreţi mai mult? Nici o cronică nu poate să-ţi dea o mai mare satisfacţie.