Main menu

header

cotnari wide

26-1Era prin 1969, deja făceam televiziune de 12 ani, aveam succes, făcusem două turnee la Paris, la „Olympia”, sală celebră în toată Europa. Pe scurt, eram în ţară cunoscută şi iubită. Cum ştiţi, la români calitatea ţi-o conferă succesul în străinătate. De la venirea mea ca actriţă la Teatrul Constantin Tănase în Bucureşti, norocul mi-a fost prieten. De la turneele de la Paris, a urmat festivalul de la Trieste, în Italia, spectacolele de la Frederichstadt, din Berlin, apoi Moscova, Budapesta, Sofia, zece ani minunaţi, perioadă în care televiziunea lucra cu entuziasm în dorinţa de a se afirma la nivel european. Nu fusesem încă în Israel. Era un turneu mult dorit, căci era un moment în care un sfert din populaţia Israelului era formată din români evrei. Dorit şi pentru faptul că evreii din România erau spectatori foarte iniţiaţi, adorau teatrul, erau aşa-zişii şoareci de culise, nelipsiţi seară de seară de la Teatrul de Revistă, chiar dacă, după venirea comuniştilor, costumele erau sărăcăcioase, iar cântecele satirice „Marinică, zis codaşul” sau „Ilenuţa tractorista” erau la modă.

Deci, iată că în 1969 am plecat în Israel cu tot Teatrul Tănase şi invitată de onoare doamna Angela Moldovan. Mai jucasem cu domnia sa la Ansamblul MAI, în popasul meu între facultate şi stagiatura de la Braşov. Desigur, doamna Moldovan era vedeta trupei. Aici am cunoscut-o mai bine, v-am mai spus că în turnee se cunosc oamenii. Avea cu nouă ani mai mult decât mine, dar părea o fetişcană de 19 ani. Chipul ei de o drăgălăşenie cuceritoare, dulceaţa glasului, ochii strălucitori, calzi şi inteligenţi te cucereau într-o secundă. Ne-am înţeles din prima clipă şi am rămas într-o relaţie tandră pentru totdeauna. Ştiţi cu siguranţă şi dumneavoastră această stare. Poţi să nu te vezi cu cineva zeci de ani, şi atunci când te întâlneşti să ţi se pară că nu te-ai despărţit nicio clipă. Aşa au trecut anii. Într-un turneu făcut la New York acum 15 ani, mi-am dat întâlnire cu Margareta Pâslaru (foto) să ne vedem la Ambasadă, unde tocmai se desfăşura un spectacol venit din România, în care apărea şi doamna Angela. Am mai trăncănit noi ce am mai trăncănit până a intrat în scenă Angela Moldovan. Avea deja 70 de ani. Mititică, grăsuţă, însă cu aceeaşi ochi strălucitori. Când a început să cânte „Bundiţa” celebră m-am speriat, dar în următoarea secundă teama a zburat şi am rămas fermecată de ingenuitatea, autenticitatea, farmecul ce se degajau de pe scenă. Am ascultat împreună cu Margareta tot recitalul ca pe o lecţie dată de un maestru. Deci talentul e cel care te face frumos, deştept, cuceritor, unic. N-am să uit niciodată lecţia aceea de virtuozitate. Talentul transfigurează. Am rămas marcată de ziua aceea şi mi-am spus: „Steluţo, să nu te laşi păcălită de viaţă, să încerci să ajungi pe scenă o stea strălucitoare, dar în viaţă un om adevărat”. Puişor, soţul meu, spunea: „În teatru există raţe şi ciocârlii, dacă nu ajungi până aproape de cer, mai bine lasă-te. A mai plecat o ciocârlie, şi muzica adevărată se stinge încetul cu încetul.