Main menu

header

cotnari wide

28-1Până în 1989, drumul nostru, al actorilor, era închis. Cursele dincolo de Ocean plecau doar cu diplomaţii comunişti sau cu delegaţii culturale de ansambluri, unde „Căluşarii” ne reprezentau temperamental cântecul popular. Aveau, cu siguranţă, succes şi ostoiau, într-o oarecare măsură, dorul de ţară al românilor plecaţi - nu zic fugiţi - în lumea nouă. După 1989, când drumurile s-au deschis, oricine a putut să-şi încerce norocul pe continentul mult visat, iar noi, artiştii, am început să primim invitaţii pentru a juca în marile oraşe. Primul drum a fost Canada. Un tânăr domn pe nume Samoilă Părău, originar din Făgăraş, ne-a propus primul turneu (aud că azi concurează pentru postul de parlamentar pentru diaspora. A fost o propunere riscantă, emoţionantă pentru noi. O lume necunoscută, un public pe care îl credeam neavizat, distanţe uriaşe, frig... Mai apoi am realizat că gerul canadian e mai prietenos, că nămeţii de zăpadă strălucesc în razele soarelui, că toate străzile duc spre spaţii încălzite, şi astfel uiţi de frig.

A doua surpriză a fost publicul. De unde să ştim noi pe atunci că sufletul românilor plecaţi ardea de nerăbdare să afle veşti de acasă, să audă muzica dragă, graiul ţării natale şi gluma ce ne leagă pe toţi într-o lume comună? N-a fost nevoie decât de primul spectacol ca să prindem curaj, şi totul s-a desfăşurat minunat. Spectatorii ne-au devenit prieteni apropiaţi, am făcut legături pe viaţă, şi am putut juca la Montreal, la Toronto, la Vancouver cu succes. Am fi putut rămâne multă vreme, dar timpul, veşnicul nostru paznic, ne-a chemat peste trei săptămâni acasă.

28-2De atunci am mai făcut nenumărate turnee pe continentul american de la un capăt la altul. Acum două săptămâni, la Toronto, ne-au primit 600 de spectatori şi bunii noştri prieteni Doina şi Bebe Popescu (foto 1). Aşa că am stat trei zile şi trei nopţi vorbind despre cei de acasă sau comentând spectacolul ce i-a încântat pe toţi. N-au lipsit nici amintirile înduioşătoare ale tinereţii şi drama plecării lor de acasă, care a făcut ochii lui Bebe să lăcrimeze. E uimitor cât de la curent sunt cei din diaspora cu tot ce se întâmplă în ţară. E drept, au o imagine mai limpede despre evenimentele din ţară, căci viaţa grea din lumea capitalistă i-a învăţat să detecteze mai repede adevărul şi să desprindă din el şi interesul personal.

Noi doi, eu şi Arşinel, putem oricând oferi un spectacol de două ore şi jumătate cu monoloage, scheciuri şi, bineînţeles, cu nelipsitele recitaluri muzicale ale dragului nostru coleg. Textele sunt pline de haz, de judecăţi de valoare, de glume amuzante ce stârnesc admiraţia.

28-3Toronto e un oraş superb (foto 2), şi cu dragii noştri ghizi, Doina şi Bebe, plimbările au fost încântătoare. Iată ultimul e-mail care l-am primit acasă: „După plecarea voastră, aici, în Toronto, se vorbeşte cu mult drag despre voi şi despre talentul vostru. Vreau să ştiţi că ne-aţi bucurat MULT cu acest turneu, ne-aţi adus pe tărâmurile canadiene un pic din România de care suntem mândri”. Trebuie să vă arăt buchetul pe care l-am primit acolo de Ziua României (foto 3). Trandafirii sunt coloraţi în roşu, galben şi albastru. (va urma)