Main menu

header

cotnari wide

33-1Cred că v-am povestit cu multă vreme în urmă cum am devenit eu proprietăreasă la 2 Mai - sat liniştit, pe malul mării, cu câteva sute de lipoveni pescari. Înainte de Revoluţie, el era refugiul studenţilor şi al intelectualilor iubitori de mare, sătui să se „căciulească” pe banii lor la hotelurile elegante de prin staţiunile litoralului. Li se părea un fel de St. Tropez mai... original, rustic şi cu poezie, chiar dacă muştele te deranjau şi nu toate casele aveau puncte sanitare convenabile. Toate acestea dispăreau în faţa plăcerii de a sta de vorbă sub bolta de viţă-de-vie la o votcă mică, ascultând poveştile pescarilor şi mâncând o ciorbă fierbinte din stavrizi prinşi în zori. Gospodinele aveau în spatele casei roşii gustoase, vinete şi fasole verde, iar masa de prânz era aşteptată cu nerăbdare. Aproape toţi turiştii se cunoşteau între ei, căci erau credincioşi locului de mulţi ani.

1989 a schimbat rosturile. Ţăranii au primit dreptul legitim pe grădina din spatele casei - care mai înainte era pământul statului - şi au găsit de cuviinţă că o maşinuţă le-ar fi mai de folos. Aşa şi-au vândut o parte din teren, mai ales cel situat pe malul mării, de altfel nefolositor din cauza pietrişului.

Astfel am ajuns şi noi la „2 Mai”. V-am mai spus că Puişor era legat de apă cu toate meandrele sufletului, ceea ce m-a făcut ca toată existenţa noastră să-i caut soluţii pentru această bucurie. Şi uite că Dumnezeu mi l-a trimis pe Vladimir Găitan, care m-a întrebat într-o zi: „Vrei un loc pe malul mării?”. Spun sincer că nu mi-a venit să cred, am crezut că glumeşte. Era adevărat, iar preţul era convenabil, iar construcţia a fost făcută în grabă, cu mijloace modeste. Dar bucuria de a nu mă mai ruga de şefele de hotel pentru o cameră la mare în sezon a depăşit greutăţile.

Aşa am început să cunosc satul şi oamenii, aşa l-am cunoscut pe Vania şi pe soţia sa, Mariana (foto 1), care mi-au devenit mai apoi fini. I-am cununat la biserica din Limanu, unde un preot bătrân, care a cunoscut chinurile puşcăriei comuniste, a ţinut o slujbă ruptă din filele Bibliei.

33-2Vania, harnic, voinic, şi-a construit singur o casă solidă, spetindu-se cu roabele de mortar, căci lipsise din sat mulţi ani până la Revoluţie, şi fraţii (ca să nu fie bine) l-au izgonit din curtea părinţilor. Aşa-i la noi! A făcut-o până la urmă cu Mariana, soţia sa, care i-a stat alături şi-n zilele în care oboseala îl dobora şi mai trăgea pe gât o duşcă. Tot unul dintre fraţii săi s-a străduit să-l bage o vreme în puşcărie. A rezistat şi acolo, iar Mariana acasă, ţinând gospodăria şi bruma de pământ, ajutându-se cu o măgăriţă credincioasă, pe care o striga Mădălina (foto 2). Bărbatul acesta dur ca o stâncă - pentru că iarna aici trebuie să rezişti vânturilor, gerului şi foamei, căci peştele se găseşte greu şi raţele sălbatice nu sunt uşor de prins - însă era şi fantastic de sensibil. Ei se gospodăreau cu câştigul de pe vară şi iarna aveau ce le trebuia.

Odată cu venirea noastră, a celor care am construit, faţa satului s-a schimbat. Oamenii şi-au făcut băi în case, au degrevat curţile de coteţe şi magazii, au făcut bolţi, copertine şi au dotat cu utilităţi moderne casele renovate.

Vania a făcut tot ce trebuia, dar, din păcate, munca l-a doborât tocmai când terminase greul. Ne-a părăsit tânăr, poate mult prea tânăr. Îmi lipsesc lacrimile discrete din ochii săi când ne despărţeam toamna sau căldura ochilor săi albaştri când stăteam la poveşti. S-au împlinit şapte ani de când Mariana îi cinsteşte amintirea, iar la locul de veci unde el se odihneşte florile sunt mereu proaspete. Ce păcat, ce tristeţe!