Main menu

header

„Arca“, pe valuri de râs tonic

mircea_m_ionescu… De mult timp n-am mai văzut o sală să râdă în valuri, ca la ultima premieră oferită de Teatrul Arca. O piesă („Menage a trois”), scrisă de comediograful de răsunet pe toate fusele orare ale lumii, Neil Simon, americanul născut, în 1927, în Bronx-ul newyorkez, omul cu nume de teatru pe Broadway, cunoscut şi în România, unde i s-au jucat, printre altele, cu mare succes, „Desculţ în parc”, „Biloxi Blues”, „Un cuplu ciudat”. Acum, o altă lovitură, datorată textului, dar şi încântătorului cvartet de realizatori. Read more: „Arca“, pe valuri de râs tonic

Ziua Sfântului Eminescu

mircea_m_ionescu... Purificaţi de Sfintele Sărbători, mai buni şi mai frumoşi sufleteşte, la mijloc de ianuarie, am mai celebrat un timp sacru - naşterea, în 1850, a lui Mihai Eminescu, acest „Beethoven al graiului românesc”, cum l-a numit Tudor Arghezi. Şi, în fiecare an, la 15 ianuarie, ne umplem sufletul şi visarea cu versul sfânt al poetului naţional, încărcat de minunate căutări şi descoperiri în slova românească. Şi, în fiecare an, de Ziua lui Eminescu, se pornesc, de la grădiniţe până la Academie, tot felul de manifestări, aduceri aminte care ne fac să vibrăm şi să privim viaţa altfel, să ne simţim înnobilaţi de perfecţiunea operei eminesciene, în care dragostea e de sorginte cosmică, într-o lume ce devine şi decade. Read more: Ziua Sfântului Eminescu

Musical de senzaţie la Operetă!

mircea_m_ionescu… Nu pot înţelege cum despre spectacole de mare valoare se poate scrie şi vorbi atât de puţin, preferându-se realizări de duzină, dacă nu chiar şuşanele. Este şi (sau mai ales!) cazul musical-ului „Rebecca” de la Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, o producţie absolut de senzaţie, cum n-am mai văzut, parcă, în România, multe momente făcându-mă să cred că mă aflu într-o sală de pe Broadway, capitala acestui gen de spectacol. Chiar dacă, la noi, premiera a avut loc primăvara trecută (cea mondială, în 2006, la Viena), „Rebecca” (în două distribuţii!) se joacă efectiv cu casa închisă, cu zeci de scaune suplimentare pe culoarele laterale, iar fericiţii ajunşi în sală cunosc starea de fascinaţie, de miracol. Musical-ul de zile mari al lui Michael Kunze (libretist şi textier de faimă internaţională, câştigător, printre altele, al Premiului Grammy) şi Sylvester Levay (muzica şi orchestraţia) beneficiază de o excelentă simbioză artistică româno-ungară, fără de care nu s-ar fi ajuns la un asemenea succes. De la interpretarea uluitoare din punct de vedere vocal (Adina Sima - Doamna Denvers, debutanta Alexandra Crăescu - naratoarea „Eu”, viitoare doamnă de Winter, Florin Budnaru - Maxim de Winter, Vlad Robu - nebunul Ben, „piscurile” unei echipe extraordinare) la decorul fabulos creat de echipa maghiară (Balasz Horesnyi, Rita Velich - costume), în regia de clasă a lui Attila Beres, născut la Târgu-Mureş, licenţiat în matematică (la Cluj), regie (Târgu-Mureş) şi teatrologie (Bucureşti), ca, în ‘99, să se mute la Budapesta, unde a absolvit şi acolo Universitatea de Artă Teatrală şi Film, ca să explodeze în lumea musical-ului. Read more: Musical de senzaţie la Operetă!

„Uraganul Mălăele“ sau umorul de cinci stele

mircea_m_ionescu... În ultimii ani, pe scena românească a apărut „Uraganul Mălăele”, care mătură tot în cale, ca actor sau ca regizor. Cu har divin, gorjeanul ajuns la maturitate artistică, tinerelul din „De ce dormi, iubito?” (în ’81, cu regretata Anda Călugăreanu) reprezintă azi un titan al scenei, dezvoltând un umor de cinci stele în bufonerie sau în absurd. „Măscăriciul”, „Cafeneaua”, „Unchiul Vanea”, „Revizorul”, „Dineu cu proşti” şi, mai nou, „Femeia care şi-a pierdut jartelele” înseamnă doar câteva bijuterii din creaţia unui Artist de excepţie. Umorul lui Horaţiu Mălăele este debordant, molipsitor, mereu altceva. E suficient să urce pe scenă, să privească o clipă sala în stilul lui inconfundabil şi să irupă delirul de aplauze. Nimic nu-i gratuit, spre şuşă, ci e un ludic de rasă înnăscut, raţiunea şi sufletul reprezentând arpegiile unui mereu neliniştit creator de excepţie. Read more: „Uraganul Mălăele“ sau umorul de cinci stele

Mereu fascinanta Sanda Toma

mircea_m_ionescu… Sunt actori de care te ataşezi de cum îi descoperi. Şi ai vrea să-i urmăreşti în fiecare săptămână, ca să vezi, prin jocul lor fabulos, viaţa mai bună şi mai frumoasă. Sanda Toma este unul dintre trimişii zeilor din Olimp pe pământ să ne înnobileze prin artă. Am văzut-o întâia oară, pe când îmi făceam ucenicia de spectator de teatru, prin anii ‘60, unde, oare, dacă nu la Teatrul de Comedie? Tot la Comedie am aplaudat-o şi ultima dată, acum vreo lună… Aceeaşi fermecătoare voce de cristal - o lecţie de dicţie, dinamism, ironie fină, inteligenţă şi sensibilitate. Read more: Mereu fascinanta Sanda Toma

Seri de teatru românesc la Viena

mircea_m_ionescu... La fix două săptămâni după ce, la Giurgiu, cădea cortina peste a XIV-a ediţie a Festivalului Teatrelor Dunărene (cu trupe din Galaţi, Brăila, Silistra, Giurgiu şi Viena), în capitala Austriei se lansa la scenă o copie a evenimentului - Festivalul Teatrelor Româneşti Dunărene la Viena. Ideea directorului Teatrului Pigmalyion din Viena, prolificul regizor româno-austriac Geirun Ţino, a oferit publicului din Ţara Valsului (în perioada 2-9 decembrie) seri de ţinută, pentru suflet şi cuget. Minifestivalul a fost deschis de excelenta actriţă-totală Adriana Trandafir, de la Teatrul „Constantin Tănase”, cu recitalul „Pasărea măiastră - Maria Tănase”, cel mai longeviv one-woman show românesc, zămislit în 1987. În două seri vieneze, Adriana Trandafir a încercat să redea cât mai profund uriaşa personalitate a uneia dintre Legendele muzicii româneşti, sublim efort de a nu lăsa tânăra generaţie din diaspora să uite de „Pasărea măiastră”... Read more: Seri de teatru românesc la Viena

Superproducţie la Naţional!

mircea_m_ionescu… Megaspectacol la Naţionalul bucureştean la premiera, de sâmbăta trecută, cu „Vizita bătrânei doamne” a elveţianului Friedrich Durrenmatt! Un spectacol uluitor prin arsenalul tehnic fabulos al Naţionalului, ce a permis, prin mişcarea trapelor, să ofere un veritabil oraş, cu gară, străzi pline cu biciclete, cu acţiuni simultane pe două planuri, în opt spaţii de joc, birouri, restaurante, sediul Poliţiei, cabinetul primarului, WC-uri, la parter şi etaj, ca imediat, în câteva secunde doar, totul să se transforme într-o uriaşă catedrală gotică, unde se ţes intrigi. Sunt momente când crezi că urmăreşti un film, realizat cu măiestrie de doi artişti bulgari „pe val” european, Alexander Morfev (regia şi muzica) şi Nikola Toromanov (decorul), cu 22 de interpreţi şi un uriaş personaj colectiv de 33 de figuranţi în continuă agitaţie, sonoră şi cromatică. Aici se petrece povestea, drama, una absolut contemporană, fără frontiere, a solidarităţii trădate de goana ieşirii cu orice preţ din sărăcie. O tânără, Klara, este înşelată în dragoste de Alfred Miller (Alfred III în textul original), care tocmeşte doi martori falşi ca să câştige procesul prin care nu recunoaşte paternitatea copilului. Tânăra plecă stigmatizată din Gullen, oraşul natal, devine prostituată, dar peste ani se întoarce ca milionară, după căsătoria cu un nabab al petrolului. Acasă, orăşelul se află într-o sărăcie lucie şi concitadinii o văd ca marea salvatoare. Şi Klara (Zachanassian, acum) le oferă un milion, cu condiţia să-l ucidă pe Alfred Miller, care tocmai se pregăteşte să devină primarul urbei. Fiecare dintre „gullenezi”, care nu vor să-l ucidă pe Alfred, descoperă gustul banului (inclusiv membrii familiei Miller!), de la cizme galbene la maşini de lux, nimeni n-ar vrea să se petreacă o crimă, însă fuga generală de sărăcie calcă în picioare principii şi sentimente. Puterea banului mai triumfă o dată, tragic, asupra moralităţii individului şi a moralei societăţii. Alfred se căieşte, nu fuge, nu se sinucide, aşteaptă demn moartea, care vine într-un final îmbrăcată în metafora întunericului ce-i acoperă treptat pe toţi, micul cerc alb de lumină topindu-se sub balconul Klarei, îmbrăcată în roşu. Read more: Superproducţie la Naţional!

Eugen Ionescu merge mai departe…

mircea_m_ionescu… Chiar dacă fiica sa, Marie-France, se încăpăţânează să-l interzică publicului român, acum doi ani blocând chiar „Centenarul Eugen Ionescu”, chiar dacă în urbea natală, la Slatina, aşa-zişi „operatori culturali” au minimalizat o veritabilă Sărbătoare, zămislită, acum două decenii, de Societatea Culturală Eugen Ionescu, cu acordul scris al părintelui său spiritual, la finele săptămânii trecute, în Capitală, când s-au împlinit 102 ani de la naşterea părintelui teatrului absurdului (26 noiembrie 1909), s-au ţinut „Zilele Eugen Ionescu”. Eveniment de ţinută realizat de Societatea Culturală Eugen Ionescu, sprijinită financiar de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în colaborare cu Festivalul Naţional Studenţesc de Teatru Absurd şi cu generoasa participare a Teatrului Excelsior, ultima capodoperă a Maestrului Ion Lucian, după zece ani de lupte. În bijuteria de sală ultramodernă a Teatrului Excelsior, în foaierele sale elegante, sub acordurile şansonetei franceze cu vocea lui Eugen Ionescu şi dialogurile unor intelectuali de rasă, atmosferă demnă de „Micul Paris”, cu vernisajele expoziţiilor de fotografii ale lui Sorin Radu şi desene semnate de Dan Cioca (doi dintre cei ajunşi în anturajul intim al Legendei). Într-un asemenea cadru, înnobilat şi de spectacolele celor şase trupe studenţeşti (din Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi, Timişoara), susţinute la „Podul” şi de colocviul la obiect (cu participarea regizorilor Cătălin Naum, Vasile Nedelcu, din Londra, şi Mihai Lungeanu - un minunat arhitect al Galei), falsa dilemă Ionescu-Ionesco s-a risipit, tronând geniul ionescian. De altfel, chiar Eugen Ionescu scria în „Viaţa românească” din 1939: „Nu sunt nici răsăritean, nici occidental. Nu sunt nici în car, nici în căruţă”... Read more: Eugen Ionescu merge mai departe…

„Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele“

mircea_m_ionescu... La început s-a dorit a fi o simplă întâlnire cu publicul, un matineu de duminică, în Sala Atelier a Naţionalului bucureştean, pe la începutul Festivalului Naţional de Teatru (FNT), cu vrute şi nevrute, despre arta teatrală şi întâmplări adevărate din curtea Thaliei, de ieri, însă şi de astăzi. Un fel de „Arhivă sentimentală” a celor doi uriaşi creatori de Frumos, căci Ion Caramitru şi Horaţiu Mălăele înseamnă infinit mai mult decât doi actori preţuiţi. Dincolo de altitudinea artistică a celor doi, marea valoare a unui asemenea spectacol-unicat a constat în contrastul Caramitru-Mălăele. Read more: „Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele“

Cum stăm cu teatrul românesc?

mircea_m_ionescu… Întrebare firească după ultima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), considerată de mulţi drept cea mai reuşită din ultimii ani. Sigur, nu toate au fost perfecte, însă marele câştig s-a numit o stare de normalitate, o stare de entuziasm. Dincolo de faţa văzută a Festivalului, frumoasa avalanşă de spectacole din cele zece zile, o reală bucurie, au reprezentat-o „Divanele” de la Teatrul Act, unde regizori de calibru, dar şi mai tineri, actori, critici dramatici, ziarişti au încercat să fixeze prezentul scenei româneşti. Read more: Cum stăm cu teatrul românesc?

Gulliver, asediat de cinci mii de prichindei, la Galaţi!

mircea_m_ionescu… Călătoriile lui Gulliver au ajuns, şi anul acesta, în briza Dunării, la Galaţi. Nu-i vorba despre celebrul roman al anglo-irlandezului Jonathan Swift, care fascinează milioane de copii şi maturi de aproape trei secole (!). Subiectul îl reprezintă acum Festivalul Internaţional de Animaţie „Gulliver”, organizat de teatrul gălăţean, pentru a XIX-a oară în cele şase secole de existenţă ce vor fi sărbătorite la anul. Sărbătoare adevărată, şi în această toamnă, cu 18 spectacole în cinci zile (30 octombrie - 4 noiembrie), cu teatre şi trupe din trei ţări (Republica Moldova, Ucraina şi România) şi 15 oraşe: Bucureşti şi Râmnicu Vâlcea - cu câte doi reprezentanţi fiecare - împreună cu mesagerii artei pentru copii din Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Constanţa, Galaţi, Giurgiu, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Târgovişte, Chişinău şi Uzghorod (Ucraina). Spectacolele au fost bazate pe scriituri autohtone (multe adaptate teatrului de animaţie), de la Vasile Alecsandri („Ca pe vremea lui Papură Vodă” - Teatrul Mihai Eminescu Botoşani), Ion Creangă („Cocoşul năzdrăvan” - Teatrul Gulliver Galaţi; „Capra cu trei iezi” - Asociaţia Ataraxia Râmnicu Vâlcea), Petre Ispirescu („Prâslea cel voinic şi merele de aur” - Teatrul Tudor Vianu Giurgiu), dar şi din literatura universală, cum ar fi „Play Shakespeare” în montarea superbă a regizorului Cristian Pepino după piesele marelui Will, la Teatrul Ţăndărică Bucureşti. S-au mai jucat „Alice în Ţara Minunilor” după Lewis Carroll, regizată cu măiestrie de Alice Barb, la acelaşi teatru; „Cartea junglei”, de Kipling - prezentată de Teatrul Luceafărul Iaşi; „Frumoasa adormită” după Hoffman - Teatrul pentru copii şi tineret Baia Mare; „Motanul încălţat” de Charles Perrault - Teatrul Municipal Târgovişte; „Strip-tease” după Mrozek - oferit de studenţii bucureşteni de la UNATC şi altele. Au fost şi producţii pe texte locale precum „Peronul cu vise” de Nicolae Bănică - Teatrul Aşchiuţă Piteşti şi „Cobora un căţel din cer” de Iulian Filip - Teatrul Guguţă Chişinău. Spectacolele diverse, ca mesaj şi formă estetică, pentru copii, tineri şi părinţi au transformat oraşul de la Dunăre într-o citadelă a bucuriei. Apreciatul actor Stelian Stancu, dinamicul director al Teatrului Gulliver Galaţi, a fost firesc să fie încântat de „râurile de copii care au inundat teatrul în zilele Festivalului”. Cel puţin în ultima zi a evenimentului, vinerea trecută, Sala Mare a teatrului gălăţean Fani Tardini s-a dovedit prea mică, sub asaltul unui număr aproape dublu de spectatori faţă de capacitatea locaţiei. A fost, cred, cel mai mare câştig al Festivalului, cu doi învingători supremi, „Play Shakespeare” şi „Alice în Ţara Minunilor”, dincolo de atâtea alte premii. Read more: Gulliver, asediat de cinci mii de prichindei, la Galaţi!