… Consecvent lăudabilului său program din ultimii ani de a promova dramaturgia autohtonă, Teatrul de Comedie a prezentat în ultima premieră textul „Acasă la tata”, aparţinând lui Mimi Brănescu (actor, dramaturg). Piesă jucată, în 2009, la Teatrul Act (cu Marcel Iureş, în rolul Tatălui; regia: Alexandru Dabija), montată, acum, la Comedie, de un alt regizor de top, Vlad Massaci. Un text rupt din prezentul bolnav al României, ceea ce a oferit trupei de creatori un ofertant univers, iar publicului, două ore de râsu’-plânsu’, privind şi gândind la urâtul, goliciunea şi răutatea din jur.
… Pentru simplul „spectator ca la teatru”, numele valorosului şi atât de chinuitului (de stalinism!) scriitor rus Mihail Bulgakov se asociază imediat cu uluitorul spectacol „Maestrul şi Margareta”, montat la Teatrul Mic, în 1980, de Cătălina Buzoianu. Pe scenele româneşti însă, numele Maestrului este susţinut cu brio de multe alte piese, ultima, „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria”, fiind recenta premieră de la Teatrul Metropolis, nu departe de decembrie trecut, când apăruse şi la Naţionalul timişorean. O revenire în Bucureşti a „Ţarului”, după ce, prin anii ’60, urcase pe scena de la Bulandra (cu Mihai Mereuţă în rol principal), iar la finele mileniului trecut şi la Odeon, cu Virgil Ogăşanu în prim-plan. Acum, o excelentă montare a valorosului regizor Gelu Colceag, care oferă o superbă versiune scenică, alimentată şi de minunatele schiţe satirice ale lui Bulgakov. Un remarcabil director de scenă Gelu Colceag susţinut „cum laudae” de o trupă în care se îmbină colegii lui de profesorat (Doru Ana, Radu Gabriel) cu ex-studenţi pregătiţi la facultatea de teatru (Vlad Logigan, Marius Gâlea şi alţii).
...Prin ’63, adolescenţa mi-a fost marcată de un spectacol rar văzut la teatrul de lângă stadion (ambele „Giuleşti”!), unde mergeam cu părinţii în fiecare duminică, dimineaţa la sală, după-amiaza în tribune. O piesă („Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, scrisă în 1941, la Helsinki) în stare să mă pună pe gânduri, un autor german (Bertolt Brecht) care m-a cucerit imediat şi m-a stârnit să-l studiez şi un actor fabulos, Ştefan Mihăilescu-Brăila, regizorul fiind Horea Popescu. Dacă, precaut, britanicul Shakespeare l-a mutat pe Hamlet în Danemarca, neamţul Brecht l-a dus pe Arturo Ui în Chicago, în lumea gangsterilor americani, pentru a nu avea probleme grave cu autorităţile de acasă. Căci Arturo Ui era o parabolă pentru Hitler, Givola pentru Goebbels, Roma pentru Rohm, personaje sinistre definite de Brecht în ceea ce el a lansat drept „teatrul epic”, zămislit în cabaretul din München ca o nouă formă de divertisment, în care politicul nu putea lipsi. În noua estetică dramatică a lui Bertolt Brecht, diversitatea spectacolului implica realism, poveste directă, songuri, idei clare, în măsură să provoace raţiunea pură a spectatorului şi să creeze atitudine critică faţă de ororile realităţii (printre atâtea, Arturo Ui şi lumea lui plină de minciună, violenţă, împuşcături şi morţi la fiecare colţ). Pentru a se ajunge la acest prag raţional, Brecht cerea actorilor neidentificarea cu rolul, detaşarea de emoţia primară în schimbul unui mesaj percutant, susţinut şi pe scenă chiar de autor, personaj activ în piesă.
… Regizorul şi totodată directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, distinsul creator Mircea Cornişteanu, deţine, cred, un record mondial în materie. Nu doar că, fan vechi al lui Caragiale, a montat 20 de piese din opera Maestrului, cât, mai ales, că a regizat arhicunoscuta „O scrisoare pierdută” de nu mai puţin de cinci ori!!! Debutul - în 1974, recidivă în 1982, o montare cu probleme în 1989, puţin înainte de „marea învălmăşeală” (când spectacolul de la Craiova a fost interzis după premieră, taxat ca reacţionar!), o viziune şi în 1997, ca ultima realizare să fie datată noiembrie 2012. Această ultimă montare am urmărit-o, zilele trecute, la Bucureşti, pe scena de la Odeon. Nu ştiu dacă este cea mai bună. Pun, în schimb, mărturie indubitabilă că şi acest spectacol se înscrie în inconfundabilul (şi lăudabilul!) „stil Cornişteanu”, regizor care respectă cu onoare textul lui Caragiale, menţinându-l totuşi în… prezentul activ.
… Când România a dat cu ochii de libertate, după ’90, iar posturile de televiziune şi de radio au inundat agresiv piaţa, unii au spus că a sosit „Moartea teatrului”! Asemenea prognoze au eşuat însă jenant, teatrul românesc strălucind în continuare acasă şi pe marile scene ale lumii. Sigur, nemiloasa şi interminabila criză materială (nu şi morală?) a afectat mult producţiile, deplasările şi festivalurile, dar, bazat pe pasiune şi valoare, fenomenul-teatru încă rămâne ambasador de nădejde al României (alături de sport şi, mai nou, de film!).
... Este suficient să pronunţi numele Mariei Callas ca, automat, să auzi vocea ei divină, hărăzită de zeii din Olimpul elen al părinţilor. Fascinat din copilărie de glasul rar al vestitei cântăreţe (născută la New York), dramaturgul american Terrence McNally, originar din St. Petersburg (în Florida, nu în Rusia!), a dat lovitura, în 1995, când a primit râvnitul „Tony Award” pentru piesa „Master Class”. Un text rupt din viaţa Mariei Callas care se joacă şi tot joacă în ovaţii pe Broadway, la Paris, München, Viena şi... Bucureşti.
… La 100 de ani după ce a plecat dintre noi, marele dramaturg s-a bucurat de un răsunător „Anul Caragiale”. În care Nenea Iancu a fost jucat, dramatizat, modernizat, mutilat, de-a lungul şi de-a latul ţării, ba şi la Sofia şi la Ruse (într-un coupe cu Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu). Un asemenea eveniment a acaparat, logic, mai toate comentariile anului teatral 2012. La ora unui bilanţ încă neterminat, fireşte mereu subiectivist, au rămas de referinţă cel puţin spectacolele „D’ale noastre”, în regia şi coregrafia lui Gigi Căciuleanu, şi „Conu Leonida faţă de reacţiunea”, în viziunea lui Silviu Purcărete, ambele montate la Naţionalul bucureştean.
... Cea mai puţin jucată piesă a lui Caragiale, unica lui dramă, „Năpasta”, a ajuns pe mâna lui Radu Afrim, regizor valoros, aplaudat, contestat. După debutul său pe prima scenă a ţării, Naţionalul bucureştean, cu minunatul spectacol „Avalanşa”, de profunzime, în metaforă serioasă, mulţi aşteptau aceeaşi abordare şi a „Năpastei”, tot la TNB. Spectacol a fost, unul „marca Afrim”, cel teribilist, bântuit de obsesii erotice, original cu orice preţ. Metafora lui Radu Afrim, şi acum tot frumoasă, o beţie de culoare şi sunet, dar prea mult tam-tam ultramodern. Necunoscând prea bine, probabil, psihologia ţăranului român sau neavând timp să o studieze suficient pentru o montare la Naţional, Afrim a mutat (spectaculos, e drept!) textul pe... Academiei, în buricul oraşului, unde se simte ca acasă. În spectacol, acasă înseamnă un apartament ultramodern (decor Vanda Maria Sturza), cu saci de pământ negru, aruncaţi pe jos, să-l calce şi să se murdărească toţi (evident şi moral!). Într-un asemenea spaţiu, Anca nu putea fi decât o... creatoare de modă cheală (Nenea Iancu descoperise embrionul personajului într-un... sat argeşean!), interpreţii nu mai sunt patru, ca în piesă, ci încă opt, patru tineri şi tot atâtea june, care beau, cântă, dansează şi fac dragoste în grup pe pământ! Apar şi strigoi, stafia lui Dumitru - soţul ucis, şi poante infantile pentru un regizor de talia lui Afrim (cele patru fete umblă la şliţul pantalonilor tinerilor „armăsari” şi scot câte o foarfecă, vrând să amintească de aşa-zisul doctor Ciomu!). În final, după ce povestea s-a decupat totuşi frumos, cu două roluri încântătoare, al Crinei Semciuc (Anca) şi Marius Manole (Ion, care a înnebunit când a fost condamnat pentru o crimă pe care n-a comis-o!), în superba muzică live susţinută de Luiza Zan şi Valentin Luca, apreciatul regizor a pierdut frâna şi sensul major. Ultimul sfert de oră a devenit un uragan cu reclamele unor reviste mondene şi o paradă a modei (de ce nu într-o piscină, din moment ce, la Sf. Gheorghe, Afrim a jucat o piesă baltică pe un patinoar?!), în culori superbe, în ritm modern, cu spade în duel, dar... un alt spectacol, de cabaret! Aplaudat de cei tineri, fanii lui Afrim, cu doi-trei juni critici căzuţi pe spate. Un asemenea surplus de ambalaj modern spre a masca negăsirea cheii pentru drama lui Caragiale?
… Acest 2012, în principal „Anul Caragiale”, a însemnat în lumea teatrului românesc un tonic evantai de Festivaluri, în măsură să sfideze galopanta criză materială. Anul s-a încheiat şi cu o neaşteptată Gală, „Zielele Teatrului Nottara” (a III-a ediţie), în fapt un Festival al cărui clou l-au reprezentat Colocviile, farmecul întâlnirilor de gen de altădată. Dezbateri de specialitate în fiecare zi, schimburi sincere de opinii, un climat realmente de cultură teatrală, ceea ce a lipsit în ultimii ani la Festivaluri, făcând excepţie de la simple „acţiuni bifate” FNT-ul, reuniunile de la Buzău, Giurgiu, Timişoara. La „Nottara”, week-end-ul trecut, o participare de ţinută: directori de la şapte teatre din ţară (Bacău, Buzău, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti, Sibiu, conducătoarea teatrului-gazdă - Marilena Ţepuş), artişti, teatrologi, critici dramatici, secretari literari („cei care au mai rămas de-i numeri pe degetele unei mâini”!) şi ziarişti din Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi, Oradea, editori de carte, profesori, reprezentanţii Ministerului Culturii (Dan Marius Zarafescu) şi UNITER (Aura Corbeanu), studenţi bucureşteni la Teatrologie şi Regie etc. La aşa asistenţă aleasă (păcat că a fost un singur dramaturg!), Colocvii pe măsură, cu teme tentante, stringente şi dezbateri la obiect, în căutarea soluţiilor necesare. S-a pus „punctul pe i” în privinţa naşterii noilor vedete autentice, separate total de pseudovedetele care au inundat canalele de televiziune şi sălile de spectacole, am văzut „Teatrul Nottara între ochiul criticii şi privirea publicului“ (dezbatere necesară pentru orice instituţie de cultură din ţară!), nu s-a ocolit un subiect grav, „Comedia crizei versus criza comediei”, o tragicomedie contemporană nu doar în teatrul nostru.
… Multe s-au mai întâmplat în „Anul Caragiale”! Printre lucrurile notabile - şi montarea celebrei piese „O scrisoare pierdută”, de eruditul regizor Lucian Sabados, pe scena Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieştii lui Nenea Iancu, un „Spectacol dedicat memoriei lui Toma Caragiu”! Actorului de legendă care, printre rolurile de excepţie, ne-a oferit şi un memorabil Tipătescu…
… „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” este unul dintre acele texte atât de cunoscute încât lumea nu se mai duce la teatru să vadă celebra piesă a lui Caragiale, ci actorii şi creaţia regizorală. Sub acest aspect, la ultima premieră de la Naţionalul bucureştean, publicul a avut bucuria unui regal al încântătorilor actori Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, dar şi al sclipitorilor Silviu Purcărete (regie) şi Dragoş Buhagiar (scenografie).