Main menu

header

mircea_m_ionescu... „Woyzeck” nu-i doar piesa neterminată şi nemuritoare a germanului Georg Buchner, mort la nici 24 de ani, acum aproape două secole, ca medic ratat, dar ca dramaturg notabil prin textul amintit, „Moartea lui Danton” şi „Leonce şi Lena”. „Woyzeck” este primul text dramatic important din istoria teatrului universal. M-am reîntâlnit cu „Woyzeck” după trei decenii, la trepidantul spectacol-protest al lui Alexa Visarion, la Teatrul Giuleşti, cu Florin Zamfirescu, Irina Mazanitis şi Răzvan Vasilescu. Acum, la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, un „Woyzeck” de-o altă frumuseţe, sub bagheta remarcabilului regizor româno-austriac Geirun Ţino. Au dispărut soldaţii care defilau pe străzile oraşului şi bâlciul. Geo Ţino a mutat transfocatorul pe moralitatea frizerului soldat Franz Woyzeck, omul sărac, victimă a mediului, şi pe morala ticăloasă a societăţii care ucide idealuri. Jucat în Sala Studio, spectacolul a capătat nu doar intimitate, ci şi o comunicare profundă a sensurilor şi semnificaţiilor, într-o superbă metaforă. Din plecare, cu două mici platforme, faţă în faţă, două lumi: a însinguratului soldat şi a societăţii reprezentată de căpitanul înecat în banalităţi metafizice, medicul-victimă a ştiinţei pentru care Woyzeck nu înseamnă decât un cobai, tamburul major-clişeu al agresivităţii militare, mândru de imoralitatea sa. Între cele două lumi diferite, o sfoară albă uriaşă, şerpuind pe podeaua neagră, ca un fir al vieţii căutat şi pierdut în labirint, ca lianele junglei umane între două maluri de trăire. Scenografie mirifică, semnată tot de Geirun Ţino, care amplifică poezia filozofiei din acest text dur. Iar inelele de gimnastică de pe micul tărâm de vis şi de suferinţă al lui Woyzeck devin uneori umbre ce tremură peste trădarea Mariei şi tăceri vinovate. În simplitatea sa, Woyzeck probează înţelepciune rară, când vorbeşte despre virtute: „Noi, oamenii simpli, n-avem virtute, pe noi ne împinge natura; eu aş vrea să fiu virtuos, trebuie să fie ceva frumos în virtutea asta, dar, domnule căpitan, eu sunt un amărât”. Este un diagnostic aspru pus unei societăţi bolnave, pentru care uciderea Mariei, care l-a înşelat cu tamburul major, nu mai este o crimă pasională brutală, ci o pedeapsă morală, pe care umbrele societăţii maniacale o privesc în derută, în întunericul tăiat de clipocitul lacului în care Woyzeck vrea să arunce cuţitul - sunete născute de cei care suflă prin paiele existenţei în pahare.

... Superb spectacol, în care regizorul a creat o metaforă scenică uluitoare cu numai şapte interpreţi, actori de toată lauda din două generaţii: tinerii Cristian Gheorghe (complexitate remarcabilă în rolul lui Woyzeck), Cristina Uja (sensibilă şi docilă în Marie), Florin Toma (Tamburul major), Elena Ghinea (Margret), experimentaţii Vlad Vasiliu (Doctorul), Lucian Pînzaru (Căpitanul) şi Vasile Dănilă (Abdres). Spre faima teatrului românesc, acest remarcabil spectacol a avut premiera la... Viena. Semn că trebuie să vină şi la Bucureşti!