… Înainte de ’89, în România, nu se putea scrie cu adevărat despre realităţile acelor vremuri. Au existat, ca de obicei, lăudători ai partidului, dar ei n-au produs decât mucava de serviciu. Adevăraţii dramaturgi nu s-au vândut. Ba au şi scris, uneori cu vitriol rafinat, atacând hibele „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. De unde, imediat după evenimentele din Decembrie ’89, s-a aşteptat explozia „dramaturgiei de sertar”. Dar, surpriză! N-au apărut decât două-trei piese. Restul?...
… Unele dintre textele grele, „cu probleme”, s-au montat atunci! Câteva au fost interzise la vizionări, altele după un număr de spectacole. Ideile-protest, însă, au urcat pe scenă, publicul a aflat de ele, graţie abilităţii scriitorilor şi regizorilor care mergeau pe alegorii şi „şopârle”, dar şi a unor oameni de treabă de la Ministerul (in)Culturii şi directori de teatru care, riscându-şi postul, mai închideau ochii şi acordau OK-ul pentru premieră. Aşa s-au jucat texte incendiare pentru acea vreme pornind numai de la titlu („În căutarea sensului pierdut”, de Ion Băieşu, „Dirijorul”, de Dumitru Radu Popescu, „Mă propun director”, de Viorel Cacoveanu, „Concurs de frumuseţe”, de Tudor Popescu, „Noaptea cabotinilor”, de Romulus Guga, „Hardughia”, de Mircea Radu Iacoban, „Mârâiala”, de Paul Cornel Chitic şi altele). Fireşte că, după un timp, asupra teatrelor respective se abătea furia „cabinetelor”, făcând victime. Nu pot uita că distinsul profesor Valeriu Traian, director al Teatrului Bacovia din Bacău şi-a pierdut postul după ce a cutezat să joace piesele „Exerciţii de forţă şi echilbru” a lui Ovidiu Genaru şi „Aventura unei femei cuminţi” (pe care unii au asociat-o cu „Tovarăşa”!) a semnatarului acestor rânduri. Omagiu şi astăzi acelor oameni care s-au zbătut, în vremuri înnegurate, ca dramaturgia românească ancorată în realitate să ajungă pe scenă…
… „Dramaturgia de sertar” a devenit o himeră şi pentru că, în entuziasmul anilor ’90, când mai toţi erau orbiţi de întunericul comunist şi de lumina crudă a libertăţii din România, pe nimeni nu mai interesa ce a fost înainte. Iar astăzi tinerii trecuţi de 20 de ani nu mai au niciun interes pentru trecut căci nu-l pot înţelege, iar prezentul gâlgâie de problemele lui.
… Astăzi, când se poate scrie critic, se naşte aceeaşi problemă de dinainte de ’90! Trăim vremuri compromise, moral şi material, criteriul valoric parcă nu mai există, corupţia şi bişniţa sufocă România, iar afaceri (naţionale şi internaţionale) oneroase dereglează, dacă nu desfiinţează valorile, viitorul. Unde sunt aceste probleme în piesele româneşti?... Eu nu ştiu decât două-trei, un D.R. Popescu, un Viorel Cacoveanu şi un Dinu Grigorescu. Cu siguranţă că mai sunt. Directorii de teatre şi regizorii le ocolesc însă. Văd că în presa autohtonă, în film este o modă a tratării relelor din timpul lui Ceauşescu. Dar cu marile drame ale prezentului ce facem? Aşteptăm o altă „dramaturgie de sertar” ce, peste ani, nu va mai interesa pe nimeni?!