... „Furtuna”, unul dintre textele de rezistenţă ale marelui Will, este o piesă cu multe personaje, care necesită spaţiu de joc, nu glumă. Dar şi evenimentul teatral al începutului de 2011 (la noi), printr-un spectacol uluitor creat de „alchimiştii” Victor Ioan Frunză (director de scenă) şi Adriana Grand (decor, costume) la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din sectorul 4 al Capitalei.

Un miracol scenic jucat pe un spaţiu minimal de numai patru actori, care interpretează minunat 15 (cincisprezece) roluri: senzaţionalul George Costin (cu inteligenţă sclipitoare, umor fin, dinamism, forţă scenică, profunzime, lecţie de dicţie în Prospero, Stephano şi Antonio), revelaţia Sorin Miron (fermecător prin transfigurare şi mobilitate în Caliban, Ariel, Sebastian), Ioana Barbu (naturaleţe şi candoare în Miranda şi Ariel) şi Alexandru Ion (de nota 10 la debutul lui profesionist în Ferdinand, Ariel, Trinculo şi Alonso)! Dincolo de performanţa actoricească, noua „Furtună” se impune ca un eveniment teatral prin versiunea scenică în stare să respecte textul lui Shakespeare, dar şi să-i transfere superb sensurile şi semnificaţiile sub microscopul lui 2011. Spectacolul acesta magic nu este o adaptare, după cum au zis unii, ci o remarcabilă viziune modernă şi un curs despre adevăratul stil modernist în teatru predat de întreaga Echipă de giuvaieri. O „Furtună” modernă ce refuză teribilismele şi „studiile” forţate ale prezentului (eşuate, adesea, în kitsch). Un spectacol modern cu profunzime şi valoare, simboluri şi metafore rare, sub o debordantă inovaţie (sau inspiraţie?) nonstop, fie că este vorba despre bagheta miraculoasă a lui Victor Ioan Frunză, de strălucitul cvartet de interpreţi sau de magiciana Adriana Grand, care reuşeşte să metamorfozeze sublim orice detaliu, obiect, bob de lumină sau de întuneric într-o simfonie nobilă, chiar şi pe zece metri pătraţi dintr-un subsol (la „Cafeneaua literară”, unde am sorbit minunea). O creaţie fascinantă, pendulând virtuos între realitate şi fantezie, între forţa inteligenţei şi instinctul forţei, între lumina raţiunii şi întunericul primitivismului. Prospero, magicianul raţiunii, şi Caliban, ecoul grotei, polii în jurul cărora gravitează şi astăzi „lumea-ntreagă ce-i o scenă”, cum zice Shakespeare în „Cum vă place”. Un univers pe care creatorii „Furtunii” l-au mutat, ca o piesă de muzeu, într-o cameră, ce poate fi şi insula unde să ne ascundem de lumea rea... Sau o casă părăsită, ungher mobilat cu amintiri, furii, regrete, candori şi uri, cum sună mărturisirea Adrianei Grand. Furtuna se produce într-un geam care dă nicăieri, semn că Prospero cel luminat la minte îşi recreează regatul pierdut, ignorând umbrele rele din jur, fără a-şi pierde visul în triumful forţei umane. Forţă luată, poate, din acel inedit generator de curent (construit şi din pantofiorii Mirandei, resturi de la o bicicletă sau o pasăre de porţelan) la care împing Caliban şi Ferdinand, ca pe treptele repetabilei istorii, când în lumină, când în beznă...