Main menu

header

cotnari wide

…Axioma spune, de secole, că reușita unui spectacol de teatru depinde de un evantai de factori: un text dramatic bun, un regizor cu idee și har, o scenografie de mare inspirație, actori cu talent și pasiune. Plus Măria Sa Publicul, cauză sine qua non!... De cele mai multe ori, Axioma funcționează la parametrii ideali. Uneori, scârțâie cel puțin unul dintre elementele succesului.

…Întâmplarea a făcut ca, în ultima toamnă, în numai 48 de ore, să văd două spectacole în care cel puțin un factor al reușitei a eclipsat tot ce se afla în scenă. Culmea este că, în două cazuri, Scenografia barocă domina rampa, ceea ce era foarte bine, fiind un stimulent, mai ales pentru regizor. Un tânăr regizor care debutase, practic, cu succes pe scena Naționalului craiovean cu o comedie neagră, „Spargerea”, după Răzvan Petrescu, lăudatul, atunci, în 2014, Dragoș Alexandru Mușoiu, plin de fantezie și ritm, avea să facă, acum, un pas înapoi. În două spectacole. Primul, „Elefantul din cameră”, cu piesa remarcabilului dramaturg american Sarah Ruhl, titlu sub care junele regizor (care, a zis caietul-program, a tradus și a adaptat piesa numită de autor „Vibratorul”!) a beneficiat de un decor grandios, gândit de Andreea Simona Negrilă, pentru scena studio a Naționalului craiovean. Am urmărit spectacolul în deplasare, în București, la „Odeon” și, în pofida jocului excelent al Ceraselei Iosifescu și al inconfundabilului Bleonț, am numărat, în pauză, peste 15 spectatori care nu s-au mai întors, chiar dacă subiectul trata experimentarea sexualității prin impulsurile electrice ale vibratorului construit de doctorul Givings! Am plecat cu imaginea unei scenografii superbe, al unui text atractiv, spumos, dar fără nervul regizoral necesar.

…Același tânăr și talentat director de scenă avea să iasă la rampă, în același Festival, a doua zi, tot cu un text atrăgător („Uimitoarele numere de singurătate ale lui Edward Grant”, de Anthony Neilson, tot în… traducerea și adaptarea celui care își propusese să regizeze piesa la Teatrul „Fani Tardini” din Galați), tot în scenografia monumentală a inventivei Andreea Simona Negrilă. Dragoș Alexandru Mușoiu a apelat, parcă, la tot arsenalul teatrului, doar, doar, o înveseli publicul. Numai că, de data aceasta, relația Spectator (condiție sine qua non a oricărei reușite teatrale, spuneam!) - oferta de pe scenă a fost și mai dezamăgitoare. Unii spectatori au plecat în timpul primei părți, alții au trecut pe telefoanele mobile (gest jenant în sala de spectacol!), ba un actor bucureștean prezent ca spectator mi-a mărturisit că a… ațipit!... În ambele spectacole regizorul rămăsese după decor (este drept, excelent)! Un asemenea decor inspirat ar fi trebuit, însă, să-l stimuleze pe tânărul Mușoiu. Cum se întâmplă în cupluri (regizor-scenograf) de top din teatrul românesc, de referință fiind Victor Ioan Frunză, director de scenă, Adriana Grand, scenograf, creatorii unor spectacole memorabile, indiferent de teatrele unde le-au realizat cu încântătoare Artă autentică!