Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

Fiica satului

489 31 1În anul 1940, ruşii ocupă Basarabia, dar nici nu mai ştiu prea bine cursul faptelor. Aveam 5 ani şi ţin minte doar că în casa noastră era mare agitaţie. Tata a plecat repede în România, la Galaţi, să aranjeze fuga noastră în ţară. La întoarcere este ridicat de pe stradă şi dus direct la sediul poliţiei. Tata era unul dintre liderii naţionalişti din Orhei, oraş nu prea mare, dar cu multe şcoli. La momentul respectiv era ofiţer în rezervă şi directorul şcolii unde şi mama era învăţătoare. Deci, la 5 ani l-am pierdut pe tata, trimis de ruşi în lagăr direct la Vladivostok. Ne-au permis să-i aducem doar o pereche de izmene, două cămăşi şi două perechi de ciorapi. Mama, curajoasă, preia direcţia şcolii şi o conduce până la a doua venire a ruşilor. În timpul ocupaţiei a fost obligată să predea în limba rusă, limbă pe care nu o cunoştea, deci noaptea învăţa şi ziua preda. Norocul nostru a fost că nemţii au trecut repede peste pământul Basarabiei şi noi am putut să ne refugiem imediat în România. Am plecat în trenuri bou-vagon, în luna martie, când încă ningea, dar am primit în ţară locuinţă şi loc de muncă. Am plecat cu o lădiţă în care mama, prevăzătoare, a înghesuit un aşternut, două perne şi tacâmuri pentru două persoane. Am fost repartizate lângă Sibiu, într-un sat cu mai mulţi saşi decât români, Slimnic, ce şerpuieşte de-a lungul şoselei, iar în centru este străjuit de o cetate frumoasă din secolul al XV-lea. Abia acum am ajuns la scopul rândurilor mele. Am locuit în acest sat doi ani şi am învăţat la o şcoală curată, în care saşii se întâlneau cu românii şi trăiau în bună pace. În vara aceasta am primit un telefon surprinzător. Primarul localităţii Slimnic mi-a făcut invitaţia de a merge acolo pentru a fi nominalizată ca „Fiu al satului”. Onoarea aceasta m-a emoţionat şi mi-a adus aminte de zeci de întâmplări trăite acolo. Evenimentul se petrecea la 17 august şi eu eram pe litoral, în staţiunea 2 Mai. Slimnicul se află la 15 km dincolo de Sibiu, spre Mediaş, dar n-am pregetat. La 16 august, prietena mea Miki s-a urcat la volan şi am pornit la drum. Prima surpriză a fost drumul, absolut perfect. Tare mai suntem cârcotaşi! Am mers în regim de autostradă până la destinaţie, în afară de cei 45 km de pe Dealul Negru. Am constatat că pot traversa România, Constanţa-Nădlac, fără probleme (cu condiţia ca în acea zi să nu pornească toţi românii la drum), iar drumul străjuit de munţii împăduriţi este o încântare. La ora 18:00 eram deja cazate la Pensiunea lui Ovidiu (foto 1), într-o cameră cu geamuri spre Cetatea unde petrecem multe zile în copilărie culegând viorele. A venit imediat şi primarul cu soţia sa (foto 2), preotul, de asemenea, şi, ca de obicei, am devenit prieteni la un pahar cu palincă, punând la cale evenimentul de a doua zi. Am multe de povestit, căci în scurta mea şedere în Slimnic, în copilărie, am trăit multe clipe care mi-au influenţat viaţa mai târziu şi au rămas adânc săpate în sufletul meu. Slimnicul era, pe vremea aceea, un sat cu majoritate săsească, având porţile clasice ce ascund străinilor curtea, cu vii pe dealurile alăturate şi o biserică a saşilor, unde, duminica, enoriaşii plecau grupuri, grupuri să se închine. Copil fiind, eram impresionată de frumuseţea costumelor lor brodate, de eleganța tinerelor fete, cu cozi blonde, împodobite cu funde colorate. Era o atmosferă de pace aici, deşi dinspre Răsărit ne ameninţa venirea hoardelor roşii. (va urma)

489 31 2

Marie, dragă Marie!

488 31 1M-am apucat să scriu aceste rânduri la 15 august. Ar fi nedrept să nu vă spun câte ceva despre cele trei Marii, alături de care mi-am petrecut mulţi ani pe scenă, când este marea sărbătoare a Sfântei Maria. O să încep cu cea mai apropiată de vârsta mea, Maria Ciobanu (foto 1). O cunosc de când abia se căsătorise cu Ion Dolănescu. Legătura lor, pornită dintr-o dragoste mistuitoare, a determinat-o pe Maria să părăsească o căsnicie anterioară, din care a rămas cu două fete. Ea şi Ion au făcut ani buni un cuplu pe scenă, de un succes greu de egalat, iar în familie a apărut Ionuţ, pe care-l cunoaşteţi şi-l apreciaţi. Maria ne-a uimit cu „Ciocârlia” sa cântată desăvârşit, iar succesul internaţional al fiicei sale, celebra cântăreaţă de operă Leontina Văduva, atestă calitatea de mamă care şi-a îndemnat copiii spre aspiraţii înalte.

Reveniri

487 31 1Culoarea afişelor din această vară este dată, în principal, de muzica populară. Este evidentă, în prim-plan, prezenţa muzicii autentice venite din lumea satului. Jucăuşă, optimistă, cu texte cu tâlc şi marii ei reprezentanţi, vedete fără fiţe, cu glasuri impresionante: vezi Maria Dragomiroiu, Petrică Mîţu Stoian sau Constantin Enceanu. În lumea folclorului, am avut bucuria s-o cunosc îndeaproape pe doamna Angela Moldovan (foto 1). Primul meu turneu în Israel, în 1969, este legat de prezenţa sa. O dulceaţă de om. Un partener de scenă loial şi relaxat, un tovarăş de drum încântător, o doamnă adevărată. Ani întregi am urmărit-o cu admiraţie, căci apariţiile sale pe scenă au fost întotdeauna un exemplu. Acum câţiva ani, am întâlnit-o într-un spectacol la Ambasada noastră de la New York. Avea deja peste 70 de ani. Când a anunţat că va cânta „Bundiţa” am avut o strângere de inimă. Aveam în minte interpretarea sa, plină de ingenuitate, din tinereţe. Surpriză! La vârsta pe care o avea acum, am văzut pe scenă o tânără fragilă, modestă şi fermecătoare. Am zis: „Asta înseamnă artă, este un mare artist!”

Artiştii-fenomen ai litoralului

486 31 1V-am înşirat, data trecută, o seamă de nume celebre, atât de celebre, încât mi s-a părut că nu mai este nevoie să adaug şi numele de familie. Cei mai mari artişti sunt strigaţi pe numele mic până şi de copiii de pe stradă. De aceea, nu mă supăr niciodată când un băieţel mi se adresează cu Stela, pentru că această apelare este însoţită de o anumită tandreţe. Vă povesteam, tot în numărul trecut, de spectacolele ce se ţineau pe scenele de pe litoral. Într-un an, am venit să joc aici „Peţitoarea” - este vorba despre piesa care a inspirat filmul „Hello Dolly”. Distribuţia era fenomenală: Mihai Pălădescu, actor unic în felul său, şi Vasilica Tastaman (foto 1), o altă artistă-fenomen a teatrului românesc. Spectacolul acesta a făcut istorie. S-a jucat 14 ani cu casa închisă, la care adăugaţi nenumărate turnee prin toate marile oraşe ale ţării şi prin toate grădinile de vară. Am primit, de curând, o diplomă pentru cea mai populară artistă. Nu este de mirare după cât am jucat: 55 de ani de-a lungul şi de-a latul României.

Litoralul, un continuu izvor al amintirilor

485 31 1Litoralul, petru mine, este un continuu izvor al amintirilor. Ca foarte mulţi dintre cetăţenii României noastre frumoase, am ajuns să văd marea doar la 21 de ani, când eram deja studentă. Până atunci, mamei nici nu-i trecea prin cap o asemenea expediţie, căci, locuind la Braşov, acesta i se părea maximum de frumuseţe. Am avut şansa să mă împrietenesc cu o profesoară din Sibiu, doar cu doi ani mai mare ca mine, Duți, care beneficia de o repartiţie de zece zile, prin sindicatul profesorilor, la locaţiile din Eforie Sud. Erau câteva barăci curate, cu îndemânări sanitare, care pentru noi erau destul de confortabile. Au fost zece zile de vis. Neptunul încă nu exista. În 1956 era o pădure prin care hălăduiau mistreţii. Costineştiul, un sat cuminte, ce avea pe plajă un bufet lăsat într-o rână, unde studenţii şi pescarii, laolaltă, scrutau marea cu vodcă dinainte. Bufetul se chema „Pătrăţică”. Aici l-am reîntâlnit pe Titi Rucăreanu, pe care-l cunoşteam din Braşov - vedetă a Liceului „Andrei Şaguna”, atât prin frumuseţe, cât şi prin performanţele sale artistice. Dimineaţa, la Costineşti, făcea scufundări şi ne prăjea scoici pe o tablă aşezată drept plită pe două cărămizi. Mamaia însă era staţiunea mult visată, unde orchestrele cântau zi şi noapte în restaurantele care dantelau întreaga plajă. La Teatrul de Vară performau cele mai bune trupe de teatru din Bucureşti. Între staţiuni nu era organizat niciun transport foarte bun; era doar un tren de noapte. Cu toate acestea, plecam cum puteam după-amiaza spre Mamaia şi ne întorceam fericite, tot cum puteam, pe la 4:00 dimineaţa. Mai târziu, Dumnezeu m-a ajutat, şi litoralul a devenit pentru mine un prieten. Cum vă spuneam, pe scenele teatrelor de vară (căci foarte repede activitatea culturală a crescut), se juca la Eforie Nord - grădină de 1.800 de locuri, la Eforie Sud, la fel, la Techirghiol - o grădină mai mică, dar foarte bine dotată, sau la Costineşti, satul care a devenit o staţiune studenţească modernă. S-a ridicat şi Neptunul repede, cu perlele alăturate ca Olimp, Jupiter, Venus, Saturn. Mangalia avea și ea, mai demult, sală la Casa de cultură şi Grădina de Vară. Toate acestea au devenit în timp lumea mea, căci, an de an, veneam la mare, ori cu Teatrul Tănase, ori cu Teatru de Comedie, cel puţin două săptămâni, susţinând, seară de seară, spectacole pe toate aceste scene. Grădinile erau arhipline, briza mării te învăluia prietenoasă, iar publicul, fericit, venea din toate colţurile ţării, bucuros să asiste la spectacolele bucureştene ale celor mai bune teatre: Naţional, Municipal, Nottara, Giuleşti, Constantin Tănase. Susţinerea stagiunii de vară de pe litoral era obligatorie cu cele mai bune spectacole şi cu cei mai mari actori. Asta asigura o viaţă culturală de vară pe litoral benefică pentru spectatorii întregii ţări. (va urma)

485 31 2

485 31 4485 31 3

 

 

 

2 Mai, azi

484 31 1În 1990, când am venit la 2 Mai, am găsit un sat de lipoveni mai răsărit decât satele din sudul ţării, dar un sat fără confortul lumii civilizate. S-a bucurat ani buni, fiind aşezat pe malul mării, de prezenţa în curţile lui, vară de vară, a florii intelectualităţii române. Nu era nicio plăcere să te căciuleşti la recepţiile hotelurilor pentru a primi o cameră pe banii tăi. Şi atunci, oamenii căutau alte spaţii la îndemână, unde se bucurau de natură şi de respectul gazdelor. Aici se întâlneau cunoscuţi, poate chiar de aceeaşi condiţie socială, prieteniile se legau repede şi serile deveneau o încântare. După 1990, faţa satului a început să se schimbe. Mulţi şi-au vândut pământul din spatele casei, necultivabil, şi cu banii obţinuţi au început să-şi doteze locuinţele cu tot ce înseamnă confort, pentru a-şi primi viitorii turişti în condiţii mai bune, căci, de fapt, aceasta este sursa lor principală de venituri. Am pretenţia să spun că noi, cei care am clădit aici câteva case de vacanţă, am constituit şi un exemplu, dar şi un îndemn. Azi, satul nostru a devenit o adevărată staţiune, cu o nuanţă aparte - staţiune pentru familişti. E o plăcere să vezi pe plajă nenumăraţi tineri cu doi-trei copii (foto 1 şi 2), bucurându-se de marea atât de albastră şi de nisipul auriu. Se găsesc şezlonguri, umbrele şi dimineaţa, zilnic, un tractoraş împrospătează nisipul. Copiii se bucură de vacanţă, iar părinţii, de liniştea ce nu este spartă de decibelii difuzoarelor. Locuinţele lipovenilor îi aşteaptă curate şi împodobite cu flori. Unele gazde oferă chiar o masă sănătoasă, cu legume din curtea proprie. Dacă nu, sunt câteva mici restaurante cu meniuri variate, curate, primitoare. Lipseşte doar grija celor care răspund de malul acestui segment de litoral, adică Ministerul Apelor şi Mediului, căci, din păcate, malul este mâncat încet, încet de marea invidioasă. Locuitorii satului au făcut tot ce le-a fost în putere, dar ajutorul autorităţilor nici nu se zăreşte. 2 Mai, azi, este o staţiune adevărată, curată, liniştită şi fără neplăcerile excesului de modernitate, iar noaptea, când liniştea se aşterne, luna plină răsare din mare ca o portocală roşie la orizont (foto 3) şi înscrie spre mal drumuri îmbietoare de lumină.

484 31 3

484 31 2

Veniţi duminica la Herăstrău!

483 31 1„Grădina de Vară” este un loc minunat din Parcul Herăstrău, unde, pe vremuri, se desfăşura stagiunea de vară a tuturor teatrelor din Bucureşti. Parcul arată minunat, cu flori şi arbuşti coloraţi, cu spaţii de joacă pentru copii, cu chioşcuri aprovizionate, dulciuri, fructe şi răcoritoare, spre deliciul tuturor. Aici, în mijlocul parcului, vă aşteaptă, la ora 20:00, în fiecare duminică, la „Grădina de Vară”, un spectacol de muzică, dans şi umor. Adriana Trandafir (foto 1) deschide întâlnirea plină de vervă, cuceritoare şi minunată. Radu Ghencea (foto 2) are un glas minunat şi un repertoriu romantic. Vă întâlniţi cu Liliana Mocanu (foto 3), clovnul veșnic vesel şi trist, care vă vorbeşte despre viaţa noastră cea de toate zilele. După trista despărţire de Nae Lăzărescu, Vasile Muraru vă aşteaptă şi ca actor, şi ca scriitor, alături de Valentina Fătu (foto 4), cu apariţii umoristice de excepţie ce privesc anomaliile lumii noastre în eternă transformare. Stela şi Arşinel (foto 5), prezenți, ca de obicei, în fruntea trupei şi, alături de ei, Adrian Enache satisface generaţia tânără cu un minirecital excepţional. Spectacolul este în aer liber, fiind singurul spaţiu în Bucureşti care oferă această atmosferă plăcută timp de două ore duminică seara, asigurând o gură de aer de veselie, de muzică şi de dans cu un balet tânăr, performant şi îmbrăcat în costume superbe. Așadar, vă aşteptăm duminică la Herăstrău!

483 31 3

483 31 2

483 31 4