Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

Premiile Gopo

576 31 1Asociaţia pentru promovarea filmelor româneşti organizează, iată, de zece ani, Premiile Gopo (foto 1). Gopo - regizorul de film, este mai mult decât cunoscut în toată lumea datorită omuleţului său (foto 2) din „Scurtă istorie”, premiat la Cannes cu „Palme d’Or”. L-am cunoscut personal pe marele creator când m-a distribuit în filmul „Faust XX”. După ce lucrase în animaţie zeci de pelicule, s-a hotărât să facă filme cu actori. L-am avut partener pe Iurie Darie, care la acea oră era deja o mare vedetă, iar filmările cu Gopo au fost pline de emoţie şi de bucurie. Filmul a avut succes, şi eu am mai urcat o treaptă în carieră. Astăzi, Gopo este venerat de lumea filmului, şi festivalul, reprezentat de numele său, contribuie de zece ani la promovarea filmului românesc. Se premiază aici filmele cele mai bune, cel mai bun regizor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun actor, cel mai bun scenarist, operator, specialist de montaj, sunet, decor, costume. Mai bine spus, tot ce înseamnă artişti, tehnicieni care contribuie la realizarea unui film. Se nominalizează şi cei foarte tineri, începători, cât şi vechii luptători pe câmpul cinematografului. Deoarece spaţiul meu este mic, am să vă vorbesc doar despre premiul pentru întreaga carieră oferit anul acesta domnului Florin Piersic, cel pe care-l apreciaţi şi care este un exemplu şi pentru generaţia actuală. A fost unul dintre actorii preferaţi ai lui Gopo şi, alături de multele roluri făcute în cinci decenii, şi-a asigurat în sufletele noastre veşnicia. Un alt actor premiat la aceeaşi categorie este domnul Constantin Drăgănescu (foto 3). Specializat în roluri secundare, îşi merită locul în fruntea celor mai mari actori de film din România. Prezent în 47 de filme cu micile sale perle actoriceşti, rămâne în memoria filmului românesc un actor de excepţie. În puţinele rânduri pe care le mai am la dispoziţie, vă rog să-l urmăriţi pe scena Teatrului de Comedie, în piesa „Scorpia îmblânzită”, pe tânărul Alexandru Bogdan, care a prezentat Gala Premiilor Gopo, asigurând evenimentului o atmosferă extraordinară de inteligenţă, umor, prezenţă actoricească de o calitate absolut fantastică. Eu îi urez succes!

Unde sunt artiştii mei?

575 31 1Oamenii de Sărbători îşi amintesc de Dumnezeu mai mult decât în restul timpului. Îşi amintesc de necazurile pe care ar vrea să le ocolească şi se roagă mai fierbinte la EL, deoarece de la EL aşteaptă minuni. Acum, de Sărbători, mulţumesc pentru ce au realizat, că au uitat să-I mulţumească la timp. Nu exclud faptul că sunt foarte mulţi care se roagă şi-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru clipele pe care le-au trăit, indiferent de greşelile lor. Sunt momente în care Domnul ne dovedeşte iubirea şi înţelegerea sa şi spun asta doar dacă îmi amintesc de colegul meu Gabriel Cotabiţă (foto 1) şi la minunea însănătoşirii sale. Nici nu vreau să mă gândesc că s-ar fi putut să nu-l mai văd sau să nu-l mai ascult. Minunea însă s-a înfăptuit şi Gabi a revenit pe scenă puternic, minunat, extraordinar. Amintindu-mi de această întâmplare, am băgat de seamă că mai mulţi dintre artiştii mei preferaţi nu mai apar la tv sau în diverse spectacole. Mi-e dor s-o mai văd pe Angela Similea cu înfăţişarea ei de prinţesă, elegantă şi cu glasul său încărcat de iubire. Mi-e dor de Vasile Şeicaru (foto 2), care unde stă ascuns oare? Cui cântă cu glasul său plin de bărbăţie? Unde eşti tu, dragă Benone (foto 3), care ai cucerit tânăra generaţie cu „Radu” al tău cântat cu ritmuri noi şi cu aceeaşi vibraţie muzicală?! Mi-e dor de acele spectacole cu o muzică armonioasă, cu cântece pline de poezie, de iubire, care ne uneau pe toţi, îndemnându-ne la pace, prietenie şi dragoste faţă de aproape. Spectacolele acelea ne făceau să trăim speranţa într-o viaţă mai bună, fără violenţă, fără răutate. Astăzi, când merg la spectacole, mi-e teamă că asurzesc prea devreme şi nu mai pot să-mi duc chemarea până la capăt…

Prima împărtăşanie…

574 31 1Pe marele bulevard ce leagă Piaţa Victoriei de Piaţa Unirii, puţin mai din jos de Biserica Sfântul Gheorghe Nou, se arată modestă, dar de o aleasă frumuseţe, Bărăţia (foto 1). Numele ei vine de la „brat” - fraţi, în slovenă. Semnifică deci o comunitate de fraţi călugări, deoarece păstorirea catolicilor din Bucureşti a fost încredinţată cu secole în urmă călugărilor franciscani. Prima construcţie datează din 1629, dar suferă pe parcursul anilor multe reconstrucţii, trecând de la lemn la piatră în 1718, 1805, 1848. Lăcaşul a fost permanent patronat de voievozii vremii şi de casa imperială de la Viena. Clopotele, trei la număr din Turnul Bărăţiei, au fost donate chiar de împăratul Franz Josef I şi de fratele său, Maximilian de Mexico. După 1948, o parte din construcţie a fost victima planurilor de modernizare ale sistemului comunist. Viaţa parohială se desfăşoară normal şi oglindeşte vechea tradiţie multicul- turală de altădată. Aparţin de Bărăţie membrii comunităţilor maghiară, germană, polonă şi română. Acum două duminici am avut ocazia să vizitez Bărăţia datorită unui eveniment important din viaţa prietenei mele Eti, care este bunică, şi în ziua aceea, nepoata sa Franziska a primit prima împărtăşanie. Am intrat în acest lăcaş cu emoţie şi curiozitate. Pereţii înalţi sunt albi, iar vitraliile, colorate şi din loc în loc modelate în bronz, sunt scene biblice. Un altar sobru, ornat cu multe sfeşnice de diverse dimensiuni, lumânări albe şi buchete imense de flori naturale. În mijloc tronează statuia Fecioarei Maria. Simplitatea Bărăţiei impune respect şi credinţă. Aici au primit împărtăşania patru copii (foto 2), în prezenţa părinţilor şi a unui preot a cărui ţinută impresiona prin simplitate. Copiii au cântat melodii de comuniune - prima împărtăşanie -, acompaniaţi la pian de o tânără învăţătoare, părinţii au rostit rugăciuni pentru copiii şi familiile lor, iar preotul le-a vorbit de îndatoririle spirituale, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor. Franziska noastră (foto 3), îmbrăcată într-o rochiţă minunată de tul alb şi cu săndăluţe albe, a fost la înălţime în această zi de sărbătoare, care s-a încheiat cu familia şi cu prietenii la o masă cu bunătăţi şi la final cu multă, multă îngheţată.

A mai plecat un titan, învăţător al sufletelor noastre

573 31 1Jucam la Teatrul „Constantin Tănase” de mai mulţi ani, şi într-o bună zi am primit invitaţia de a intra în distribuţia unui spectacol „Brecht” la Teatrul de Comedie. Propunere foarte tentantă, dar şi riscantă. Revista cere prezenţă zilnică în repertoriu, şi ideea de a juca la Teatrul de Comedie mă obliga să mă mut cu totul acolo. Părerile erau împărţite. La „Tănase” eram cum s-ar spune „regină” şi aproape indispensabilă. Nu uitaţi că îl aveam alături pe Puiu, cel mai bun scriitor al genului. Ei bine, el a fost acela care m-a încurajat să fac pasul: vei juca marele repertoriu şi în acelaşi timp poţi juca vara la Grădina „Boema”. Şi aşa am făcut. Adio vacanţe, adio plimbări! Dar a fost minunat. Aici, la Teatrul de Comedie, am avut norocul să-l cunosc pe minunatul Mircea Albulescu, inteligent, fermecător, dotat de Dumnezeu cu harul pentru a deveni un mare actor. Iorgu, noi aşa îi spuneam, era o bogăţie de om. Dispus oricând să te ajute, să te înveţe cu atenţie şi tandreţe, fără să te simţi umilit. Dacă vorbim despre actor modern, atunci el a fost acela. Avea o ştiinţă unică de a uni sensibilitatea cu tehnica spectacolului. Putea fi şi eroul, şi regizorul momentului artistic. Era perfect. Avea darul de a-şi păstra mintea limpede chiar şi în cele mai încărcate scene, pentru a-i indica operatorului, inginerului de sunet, cameramanului tot ce trebuia făcut. Cu două săptămâni înainte de a pleca dintre noi m-a sunat: „Steluţo, mi-e dor de tine, opreşte-mi şi mie un loc la spectacol”. Ne-a ascultat cu interes, ne-a aplaudat şi, după spectacol, în drum spre casă, ne-am făcut mărturisiri. Vorbele sale mi-au umplut inima de bucurie, să te laude Iorgu era ceva! Ne-am despărţit râzând, şi abia acum mă gândesc că era parcă un adio. Când s-a prăpădit Gigi Dinică, cineva spunea că a muncit prea mult şi că a fost exploatat. şi Mircea a răspuns: „Un actor trebuie să moară pe scenă”. Şi uite că, deşi era de mult timp bolnav, a jucat până în ultima clipă fără să se menajeze, pentru că asta era menirea sa. A mai plecat un titan, învăţător al sufletelor noastre...
573 31 2

Şi se duc pe rând...

572 25 1Ziua de 5 aprilie a fost una plină de tristeţe. Atunci s-a stins din viaţă una dintre cele mai dragi fiinţe din viaţa mea. Aveam 26 de ani şi eram o tânără şi mare speranţă a Revistei româneşti. Colegul meu, care astăzi nu mai este, abia împlinise 18 ani. Rar am văzut un artist atât de talentat, atât de dotat, atât de sensibil şi de dăruit de Dumnezeu. Cornel Patrichi nu dansa, plutea. Gesturile sale graţioase te făceau să pluteşti şi tu în lumea dansului, să participi şi tu la arta sa şi să-ţi umpli sufletul de fericire. Dansatorul acesta, Cornel Patrichi, te convingea că arta dansului este divină, că graţia trupului omenesc poate ajunge la perfecţiune, că gesturile dansatorului au o semnificaţie superbă, plină de poezie. Rar, foarte rar, se poate întâlni un asemenea artist. Anii au trecut, şi după ce Cornel ne-a făcut să înţelegem arta dansului modern, căci el a adus în România acest gust, a plecat o vreme din ţară cu senzaţia că nu mai are spaţiu de lucru aici şi a făcut o şcoală de dans în Italia. Oricât ar fi fost de visător, s-a întors acasă, ducând dorul celor care-l înţelegeau. A educat generaţii de balerini pe diverse scene ale teatrelor din România. Profesor foarte bun, însă şi foarte exigent, Cornel era iubit de elevii săi, dar înconjurat şi de un respect temător, era perfecţionistul absolut. Teama de a nu-l dezamăgi îi cuprindea pe elevi, deoarece ştiau că nu vor fi iertaţi. Cine ar fi putut să-i semene? Cine-ar fi putut să-l mulţumească total? Pentru Cornel, dansul era o religie. Mare păcat că nu a fost mai mult implicat în creaţiile de televiziune. Păcat că nici teatrul nostru nu s-a mai bucurat de talentul său fenomenal! Dragul meu Cornel, nu te vom uita niciodată, vei fi în inima noastră la fiecare ridicare de cortină şi la toate aplauzele pe care le primim la final!

572 25 3

572 25 2

Apreciată de revista Forbes

571 31 1Forbes. Mi-e foarte greu să vă explic ce înseamnă această publicaţie. Am reţinut însă că este vorba despre o revistă în care găsim noutăţi despre cei mai interesanţi şi puternici oameni din ţară şi din lume. Joi, 17 martie 2016, la ora 19:00, la Athénée Palace Hilton, a avut loc Gala Forbes Woman, dedicată celor 50 de femei cel mai influente din România. A fost vorba despre femei de afaceri, directoare de bănci, directoare de mari societăţi. Important este că aceste 50 de femei reprezentau crema inteligenţei, a forţei financiare şi creative a femeilor din România. Mai târziu am aflat că în această revistă putem găsi informaţii despre cele mai puternice femei din lume ca doamna Angela Merkel, Michelle Obama sau preşedinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner. Mai puteţi cunoaşte aici şi primele zece femei cel mai bogate din lume. Evenimentul de la Hilton s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de elegantă în salonul Le Diplomate, decorat cu zeci de crengi de merişor înflorit. Mesele au fost ocupate de zeci de doamne îmbrăcate elegant. Principala invitată a fost Alteţa Sa Regală Margareta de România, lângă care am avut onoarea să stau. S-a dovedit a fi o persoană delicată, dar comunicativă şi interesată să-i cunoască pe cei prezenţi. Trofeele înmânate, făcute dintr-un material transparent cu o stea încrustată, au fost oferite de Florin Piersic Jr. Cu această ocazie am cunoscut şi delegatul firmei Audi care a adus în ţară trei maşini hibrid electrice deosebit de frumoase şi dureros de scumpe. Masa frugală oferită pentru o adunare atât de graţioasă a încheiat seara. Deşi în jurul meu era un foarte mare număr de personalităţi marcante, am fost înconjurată de simpatie, laude şi felicitări. A fost un eveniment cu adevărat excepţional.

571 31 3

571 31 2

De la Iaşi: La Mulţi Ani, Stela!

570 31 1Iaşi - 7 martie 2016. Propunerea unui turneu în Moldova venise mai de multă vreme, dar perioada am bătut-o în cuie între 6 şi 10 martie: Focşani, Iaşi, Suceava, Bacău şi Braşov. Nu am mai fost prin ţară cam de multă vreme şi, sincer vă spun, m-am bucurat. Publicul din oraşele de provincie are o stare de spirit aparte, un fel de aşteptare cu emoţie a spectacolelor din Bucureşti. Pe urmă, a fost atâta vâlvă cu sărbătorirea celor 80 de ani ai mei şi erau poate chiar nerăbdători să-mi spună „La mulţi ani!” (foto 1). Nu vreau să mă laud, dar relaţiile mele cu publicul din Iaşi sunt foarte vechi şi foarte calde. Oraşul acesta are o viaţă culturală foarte bogată, un teatru naţional cu o istorie remarcabilă şi a fost întotdeauna leagăn pentru cei mai mulţi cărturari ai României. Vă daţi seama deci că are şi un public pregătit, al cărui verdict noi îl aşteptăm cu emoţie. Am intrat în Iaşi cu inima deschisă într-o zi cu soare, întâmpinaţi de strălucirea cupolelor nenumăratelor lăcaşuri sfinte, am admirat clădirea Palatului Culturii (foto 2), în sfârşit recondiţionat cu albul său strălucitor, şi chiar dacă teii lipsesc acum din prostia unora, merişorii ne aşteptau plini de milioane de flori albe. Am jucat la Teatrul Naţional, am revăzut cortina superbă pictată din anul 1894 (foto 3), una dintre cele trei din Europa care mai există. Ea reprezintă evoluţia vieţii şi e pictată pe pânză, de aceea necesită condiţii de păstrare speciale. Sala este superbă, clasică, având cele trei rânduri de balcoane ce nu se mai găsesc decât la foarte vechile clădiri de teatru. Aplauze, flori, vorbe frumoase, un hotel elegant şi o masă gustoasă stropită cu Cabernet. A doua zi, o vizită la televiziune cu interviuri cuprinzătoare. Totul a fost un regal. O să ne fie dor de Iaşi, dar sperăm să-l vizităm mai des.

570 31 3

570 31 2

Emoţii mari în Sala Mare de la Cotroceni

569 31 1Cred că e banal să vă spun că primirea de la Cotroceni, cu ocazia decernării medaliei „Steaua României în grad de Cavaler”, m-a copleşit de emoţie. Nu știu ce suflet poți să ai ca să nu fii… E drept, am mai trecut prin asemenea clipe deosebite atunci când am primit „Meritul cultural în grad de Comandor” în prezenţa domnului Ion Iliescu. Am trăit clipe memorabile şi când am primit medalia „Magna cum laude” din partea Majestăţii Sale Mihai I, Regele României. Căruia îi doresc din acest colț de pagină însănătoșire și refacere grabnică. Am mai avut, desigur, multe ocazii în care m-am bucurat de aprecierea oamenilor. Nu ştiu ce, dar probabil vârsta - Doamne, cât urăsc să spun așa ceva! - m-a făcut de data aceasta să fiu mai mişcată, mai emoționată în Sala Mare de Ceremonii de la Cotroceni, în fața actualului preşedinte al României. Aparent, domnul Klaus Iohannis pare o persoană sobră şi foarte stăpânită. Am avut însă bucuria să recunosc în zâmbetul şi în privirea sa un semn de caldă prietenie. Vorbele sale simple m-au făcut să-l preţuiesc mai mult şi mi-au dat speranţa că, dincolo de prezenţa sa oficială, reținută, chiar rece, se află un om cu suflet mare. N-am exagerat când am afirmat cu încredere: „Să vă ajute Dumnezeu în ceea ce întreprindeţi, pentru ca apoi, la rândul dumneavoastră, să ne ajutaţi pe noi”. Evenimentul a decurs în prezenţa presei şi a câtorva invitaţi din lumea culturală a Bucureştilor. Dumnezeu să mă ajute şi pe mine să fiu sănătoasă în continuare ca să am puterea să dăruiesc românilor clipe de bucurie şi mesaje de mai bine.

569 31 3

569 31 2

Căutând prin arhivă...

568 31 1Pregătesc un nou spectacol pentru primăvara aceasta şi sunt nevoită să răsfoiesc o mulţime de texte şi de fotografii. Spre marea mea părere de rău, nu prea întâlneşti astăzi nici pe scenă, nici la tv momente de umor cu miez, cu rezonanţă în sufletul spectatorului, care să-l facă să le aprecieze, să găsească o satisfacţie şi o speranţă că mâine va fi mai bine. De fapt, de ce, după zeci de ani, spectacolele de la Boema au rămas în memoria românilor, tocmai pentru că pe scenă se spuneau adevăruri importante şi ei, spectatorii, sperau că, fiind auzite, se va schimba în bine cursul societăţii. Românii se încărcau de speranţă şi plecau de la noi înseninaţi, crezând într-un viitor luminos. Tot căutând printre perlele acelor timpuri găsesc alăturate şi o mulţime de fotografii ale diverselor personaje jucate. Uitându-mă cu atenţie, am rămas şi eu pe gânduri, constatând cât de diverse sunt ele, cât de deosebite sunt chipurile omeneşti pe care le-am întruchipat. În perioada aceea, când goana după necesităţile familiei (brânză, cafea, ouă, carne) era în sarcina femeii, am jucat o „Julietă” iubitoare, devotată şi dusă până la nebunie în căutarea fericirii (foto 1). Moda anilor ’75-’80 o luase complet razna, şi femeile, din dorinţa de a fi frumoase, purtau cele mai zdrenţuite şi mai cenuşii haine, asortate la coafuri de sperietoare (foto 2). Era un subiect gras ca toate exagerările şi se puteau scoate materiale haioase. Şi cum bârfa a fost întotdeauna gustată la noi, am jucat o serie de babe clevetitoare, inventatoare de minciuni, turnătoare, moralizatoare şi, ca atare, întotdeauna apreciate de publicul spectator (foto 3). Şi mai am la arhivă ne- numărate exemple pe care le vom discuta altădată.568 31 3

568 31 2

Se înfiinţează „Teatrul Stela Popescu“

567 25 1Se apropie pentru mine un eveniment mai mult decât onorant, mai mult decât uimitor. Urmează să apară în lumea culturală a Bucureştilor „Teatrul Stela Popescu”, închinat copiilor şi tinerilor (foto 1). Nu mi-a trecut niciodată prin minte o asemenea idee ambiţioasă, cred chiar că este prima oară când un artist în viaţă are parte de o asemenea apreciere. Mă uimeşte, mă emoţionează, dar mă şi încarcă de o mare responsabilitate. Trebuie să vă spun cum s-a ajuns aici. De ani şi ani buni joc în spectacole pentru copii: „Chiriţa”, „Piatra din casă”, „Soacra cu trei nurori”, valori de neuitat ale dramaturgiei româneşti ce primesc generaţie de generaţie aplauzele copiilor şi tinerilor. Autorul adevărat al acestui nou proiect este o femeie extraordinară, doamna Smaranda Oţeanu-Bunea (foto 2): muzicolog, om de litere, cronicar de teatru, îndrăgostită de muzica clasică şi de literatura română. A fost autoarea mai multor proiecte teatrale, dintre care şi „Opera Comică pentru Copii”, iată deci că ea reuşeşte să dea fiinţă unui nou teatru, unui nou proiect. Scopul este mai mult decât meritoriu, acela de a oferi generaţiilor următoare o educaţie impecabilă, cu muzică clasică şi tradiţională din folclorul românesc, cu creaţii coregrafice din operele internaţionale, un loc unde tinerii să fie feriţi de poluarea muzicii casetofoanelor urlătoare din lumea străzii. Spectacolele noastre vor dezvolta în spiritul viitoarelor generaţii eleganţă, iubire de frumos şi dragoste faţă de valorile tradiţionale româneşti. Nu pot decât să mulţumesc prietenei mele Smaranda pentru iniţiativa de a crea un teatru pentru tinerii noştri şi, mai mult, pentru onoarea de a-l numi „Stela Popescu”, căci vreau să cred că exemplul carierei mele îndelungate poate să inspire tânăra generaţie.

567 25 2

Copiii cuminţi din India

566 26 1Acum câteva nopţi am văzut un film care m-a marcat. „Copiii cerului” se cheamă şi vorbeşte despre o familie săracă de indieni şi cei doi copii, fetiţă şi băiat de 8 şi 10 ani. De ce m-a impresionat acest film o să mă înţelegeţi. Cu ani în urmă, am fost în India, nu o dată, ci de trei ori, şi am descoperit o mulţime de lucruri ieşite din comun pentru noi, europenii. Clădiri de o rară frumuseţe, locuri de cult al diverselor religii existente şi mulţi, mulţi oameni cu totul diferiţi de noi. Sunt foarte mulţi şi foarte săraci, dar în ochii lor mari şi frumoşi nu se zăreşte nicio sclipire de violenţă sau nefericire (foto 1). Te privesc curioşi, prietenoşi, interesaţi de ce înseamnă civilizaţie modernă, deşi, dacă ne gândim bine, ei sunt produsul unei civilizaţii cu mult mai vechi şi mai bogate. Templele sunt pline de flori şi te aşteaptă să-ţi aşeze pe umeri ghirlande colorate (foto 2). Bulevardele mărginite de arbuşti răspândesc un parfum pătrunzător şi sunt străbătute de cele mai moderne maşini. N-ai crede însă că spre marginea oraşelor te întâmpină cocioabele deşălate încropite din cartoane şi resturi de tablă (foto 3). Acolo se adăpostesc cei mulţi şi cu mulţi copii. Ce contrast fantastic, ai crede că în curând va izbucni un conflict înfricoşător. Ei bine, nu! Pacea domneşte peste această lume diversă, şoferii nu se bat între ei deşi aglomeraţia este de neînchipuit, oamenii îşi văd de treburile lor în linişte, vânzătorii amabili te îndeamnă să cumperi mărgele din pietre preţioase, semipreţioase sau şalurile superbe de caşmir. După câteva zile nu te mai sperie nici şobolanii care se strecoară la rigolă, nici veveriţele mici care circulă pe tavan ca nişte şopârle. E loc pentru fiecare. Revelaţia filmului pe care l-am urmărit acum câteva seri a constat în dragostea ce domnea în familie, puterea de înţelegere a celor mici, respectul faţă de părinţii lor, cinstea indusă de dragostea fraţilor inteligenţi şi iubitori de carte, toate acestea de la sine înţelese. Am trăit împreună cu ei misterul acestei vieţi dusă cu stoicism, fără revoltă, fără supărare. Şi în faţa celei mai mari nedreptăţi, doar lacrimile ce curg din ochii frumoşi ai copiilor mai arată suferinţa. Dar iau viaţa aşa cum este.

566 26 2

566 26 3