Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

Revelion în Sri Lanka

29-1Sunt locuri în care, deşi aparent domneşte sărăcia lucie, nu se moare nici de foame, nici de frig. De frig? Temperatura dansează între 20 şi 40 de grade plus, întreruptă doar cu ploi scurte, iar de foame nu poţi muri, pentru că bananele pe care le iei dimineaţa verzi seara sunt deja coapte. La fiecare pas te aşteaptă munţi de cocos, mango, ananas, fructul pasiunii, zeci de alte necunoscute bunătăţi la un preţ de nimic. Sigur, dacă eşti prieten cu carnea o să-ţi fie greu, dar cum să nu-ţi facă însă cu ochiul fructele de mare şi zecile de soiuri de peşte?

Un Crăciun de poveste

27-1În anii copilăriei mele era război şi tata era undeva departe, deci Crăciunul nu era prea fericit pentru mine. Mama îmi făcea o păpuşă umplută cu tărâţe, cu buze roşii de aţă, aveam, eventual, o crenguţă de brad, iar bunătăţile puţine ne mulţumeau, căci dictonul nostru era: „Tot ce face mama e bun!” În ’44 eram refugiate la Sibiu, într-un sat de saşi. Noi, basarabenii, eram cazaţi prin camere rechiziţionate în casele lor şi, desigur, nu fusesem primiţi cu simpatie. Logic. A venit Crăciunul, şi gazda a tăiat porcul cel gras. Mama a rugat-o să-i dea pe bani câteva kilograme de carne, ca să avem şi noi ce pune pe masă. Răspunsul a fost: „Nu eu te-am pus să pleci de acasă”. Iar mama a gândit: „Să nu dea Domnul să afli de ce-am plecat de-acasă”. N-au trecut trei luni şi au venit ruşii, iar cele două fete, de 17 şi 18 ani, ale proprietăresei noastre, împreună cu toţi tinerii de aceeaşi vârstă din sat au fost ridicaţi şi duşi la muncă, la minele de cărbuni din Dombas. Mama a fost cea care a şters lacrimile de pe obrazul săsoaicei noastre şi au rămas prietene.

Perioada Sărbătorilor de iarnă

29-1Toţi aşteptăm cu nerăbdare Sărbătorile de iarnă. Nu doar pentru zilele de odihnă, ci şi pentru bucuria întâlnirii cu familia, cu prietenii în lumina colorată a lampadarelor de pe bulevard sau acasă când pregătim masa de Crăciun alături de bradul împodobit. În ultima vreme, deşi pacea nu ne-a mângâiat, se ţin serbări şi între colegii de serviciu. De ce nu?! În fond, e tot o familie locul în care îţi câştigi existenţa, unde petreci o bună parte de viaţă, legi prietenii şi făureşti speranţe.

Din nou în Canada (II)

27-1Ne-am despărţit cu greu de Bebe şi Doina, cu promisiunea că ne vom vedea curând, şi am zburat spre Montreal. O doamnă deşteaptă, Simona Hodoş, ziarist, şi soţul său, Daniel, actor (foto 1), au plecat cu mult curaj spre acest oraş, el renunţând la visul de a deveni actor sau de a regiza filme, după ce a absolvit facultăţile de specialitate. Au înfiinţat aici o fundaţie culturală, căci bucuria lor este această preocupare de a organiza evenimente speciale pentru români, spre a le ostoi setea dorului de acasă. Spun „evenimente speciale”, căci invitaţii aduşi din România sunt de marcă, iar zilele în care au loc sunt importante: Ziua Naţională a României, 24 ianuarie sau Ziua Mărţişorului.

Din nou în Canada (I)

28-1Până în 1989, drumul nostru, al actorilor, era închis. Cursele dincolo de Ocean plecau doar cu diplomaţii comunişti sau cu delegaţii culturale de ansambluri, unde „Căluşarii” ne reprezentau temperamental cântecul popular. Aveau, cu siguranţă, succes şi ostoiau, într-o oarecare măsură, dorul de ţară al românilor plecaţi - nu zic fugiţi - în lumea nouă. După 1989, când drumurile s-au deschis, oricine a putut să-şi încerce norocul pe continentul mult visat, iar noi, artiştii, am început să primim invitaţii pentru a juca în marile oraşe. Primul drum a fost Canada. Un tânăr domn pe nume Samoilă Părău, originar din Făgăraş, ne-a propus primul turneu (aud că azi concurează pentru postul de parlamentar pentru diaspora. A fost o propunere riscantă, emoţionantă pentru noi. O lume necunoscută, un public pe care îl credeam neavizat, distanţe uriaşe, frig... Mai apoi am realizat că gerul canadian e mai prietenos, că nămeţii de zăpadă strălucesc în razele soarelui, că toate străzile duc spre spaţii încălzite, şi astfel uiţi de frig.

Alexandru Arşinel, de la Dolhasca pe Calea Victoriei

25-1Povestea nu e neobişnuită, dar este totuşi fascinantă. Spun că nu e neobişnuită, pentru că nenumăraţi oameni au parcurs drumul greu al devenirii de la modestul cuib al naşterii la luminile sclipitoare ale recunoaşterii. Cartea scrisă de Maria Capelos după o serie de discuţii amicale cu Alexandru Arşinel, lansată de curând la Târgul de Carte Gaudeamus, merită citită. Ea va trezi bucurie în sufletul celor care au urcat trudnic pe drumul realizării unei cariere şi va folosi celor care trebuie să înfrunte viaţa cu mult curaj.

A mai răsărit o „grădiniţă de umor“ (II)

26-1Vă asigur că evenimentul organizat de Teatrul Municipal din Baia Mare nu a fost numai o înşiruire de spectacole. În frumoasa sală renovată impecabil au fost găzduite mai multe evenimente. O expoziţie de afişe de teatru asigurată de Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, o lansare de carte a scriitorului Cornel Udrea, unul dintre adevăraţii umorişti, care scrie cu har materiale de calitate consistente, cu referiri la viaţa zilelor noastre, expoziţie de caricaturi, originale la care s-a adăugat, prezent fiind, şi caricaturistul, şi o şedinţă de autografe caricatură.

A mai răsărit o „grădiniţă de umor“ (I)

27-1Dacă ar fi să socoteşti ceasurile ce-ţi trebuie să ajungi până la Baia Mare, parcă nu te-ai mai încumeta s-o porneşti la drum. Uneori însă e absolut nevoie şi începi să cauţi motive de îmbărbătare. Eu am găsit foarte repede puncte de sprijin. M-am întrebat: „De ce oare era Puiu atât de bucuros când scria un spectacol pentru Teatrul de Revistă din Baia Mare?... De ce se străduia atât de mult ca textele să fie foarte bune?...”. Treceau săptămâni de lucru, cu îndoieli şi bucurii, apoi zile de lectură şi corectură cu Vasi (Veselovschi) la pian până când îi vedeam pe amândoi zâmbind mulţumiţi (foto 1). Urmau întâlnirile cu arhitecta Bobi Dinulescu, decorul, costumele pentru actori şi balet, cortine, luminile, amplasamentul, prologul, finalul şi câte şi mai câte amănunte ce alcătuiesc în sfârşit un spectacol de succes. Cu toată această „bucătărie” terminată plecau in corpore la Baia Mare. Erau în sfârşit optimişti şi nerăbdători. Şi ştiţi de ce? Pentru că acolo îi aştepta o trupă plină de pasiune, ce era gata să se pună pe treabă.

Adio, Iura!

26-1Mă pregătisem să scriu despre teatrul de la Baia Mare. Dar cum viaţa are regulile ei, iată că ne-a schimbat planurile. „A plecat Iura”. Nu sunt destule cuvinte să poţi exprima durerea, tristeţea, golul ce se aşterne în suflet la o asemenea despărţire definitivă. Am avut noroc să-l întâlnesc în primii ani de şcoală la Academia de Teatru. Eu eram în anul al II-lea, el deja foarte cunoscut şi socotit cel mai talentat june prim al teatrului şi filmului românesc. Bine a zis cineva: „Generaţia lui de actori a pus piatra de temelie a cinematografiei româneşti”. O generaţie entuziastă, care a învăţat din mers secretele profesiei şi au onorat-o până la ultima suflare. Iura a fost unul dintre aceşti pionieri. Frumos, inteligent, talentat şi, în ciuda tuturor presupunerilor, un om de o moralitate impecabilă. Şi-a făurit de tânăr o familie pe care a respectat-o şi şi-a crescut băiatul înconjurat de aceeaşi iubire faţă de oameni şi de profesie. Astăzi, Ducu este un regizor foarte bun şi conduce cu succes Teatrul Municipal.

„Bunicul“ Alexandru Jula

29-1Am să încep cu o amintire nostimă. Erau la modă zeci de şlagăre sentimentale, melodii uşor de reţinut, cu texte simple, poveşti ce impresionau publicul dornic de tandreţe. Printre ele „Soţia prietenului meu” făcea furori. Ceea ce impresiona cel mai mult era faptul că, la orice sărbătoare la care lua parte familia prezidenţială de atunci, melodia aceasta nu trebuia să lipsească din repertoriu. Astfel a apărut marea întrebare pusă de întregul neam: „Oare pe cine iubeşte nea Nicu, cine o fi «Soţia prietenului meu?». Ochii iscoditori ai mesenilor căutau atent reacţiile lui nea Nicu, doar-doar or descoperi vinovata. Nu s-a aflat niciodată. Şlagărul însă a continuat să vieţuiască, însoţit de misterioasa întrebare.

Întâmplări teatrale

27-1Apropo de ce am scris data trecută, în cariera mea am jucat roluri foarte diferite şi chiar aş putea spune diametral opuse. V-am spus că începutul activităţii mele teatrale în Bucureşti a fost la Revistă, deci apăream în prolog coborând pe o scară îmbrăcată într-o rochie cu strasuri şi trenă şi cu o coafură mirobolantă, după care, pe parcursul spectacolului, treceam prin schimbări rapide la diferite tipuri - diferite personaje: copii, bătrâni, femei uşoare sau ţigănuşi simpatici.