... Purificaţi de Sfintele Sărbători, mai buni şi mai frumoşi sufleteşte, la mijloc de ianuarie, am mai celebrat un timp sacru - naşterea, în 1850, a lui Mihai Eminescu, acest „Beethoven al graiului românesc”, cum l-a numit Tudor Arghezi. Şi, în fiecare an, la 15 ianuarie, ne umplem sufletul şi visarea cu versul sfânt al poetului naţional, încărcat de minunate căutări şi descoperiri în slova românească. Şi, în fiecare an, de Ziua lui Eminescu, se pornesc, de la grădiniţe până la Academie, tot felul de manifestări, aduceri aminte care ne fac să vibrăm şi să privim viaţa altfel, să ne simţim înnobilaţi de perfecţiunea operei eminesciene, în care dragostea e de sorginte cosmică, într-o lume ce devine şi decade.
... În fiecare an, la mijloc de ianuarie, actorii se adapă fericiţi la versul eminescian, în semn de preţuire pentru „cel mai mare poet al neamului”, cum l-a caracterizat redutabilul George Călinescu, părintele fabuloasei Istorii a Literaturii Române. Mai mult, trei dintre actorii de frunte ai scenei româneşti nu-l readuc în actualitate pe Mihai Eminescu doar la mijloc de ianuarie, ci, spre cinstea lor şi bucuria publicului, permanent. Dorel Vişan are un profund spectacol de maestru - „Epigonii”, Eusebiu Ştefănescu se mişcă tulburător pe scara „Eminescu - Nichita”, iar trimisul muzelor să ne ofere în aceste vremuri sărace o parte din tezaurul poetului naţional, Ion Caramitru, a mai oferit un recital extraordinar, „Dor de Eminescu”, la Naţionalul bucureştean. Este dorul de poezie pură, rară, adevărată muzică pentru spirit şi suflet, veritabilă filozofie de viaţă şi de moarte, sub frumuseţea naturii-mamă şi a zborului cosmic. Complexitatea poeziei eminesciene şi-a găsit în Ion Caramitru un ambasador fără egal, şi nu de ieri, de azi, ci de decenii. L-am văzut pe marele actor cu un vibrant spectacol Eminescu acum două decenii, între Zgârie-Norii unde a mai fost de atâtea dăţi, a îmbrăcat, apoi, în strălucirile de geniu ale Poetului, Canada şi Chişinăul, a răscolit şi urcat în extaz spectatorii din München şi Giurgiu, Roma şi Viena, Ipoteşti sau Bălţi, „Luceafărul” urmând să irupă şi sub Crucea Sudului, la Sydney şi Melbourne. De fiecare dată, Ion Caramitru, arheologul textelor eminesciene, acompaniat când de regretatul Johnny Răducanu, suflet nepereche de creator, când (ca şi la ultimul spectacol de gală) de clarinetistul de vibraţie Aurelian Octav Popa, nu doar a recitat sublim, ci a forat profund textele eminesciene, urcând în lumină şi rază de speranţă alte simboluri, sensuri şi semnificaţii. Din fericire, spectacolul-bijuterie „Dor de Eminescu” a fost inclus în stagiunea Naţionalului, unde îi era locul.
... Şi, dacă tot am ajuns la teatru, mă tot întreb de ce, oare, nimeni nu s-a încumetat să monteze măcar una dintre piesele (13 drame istorice, trei „alte drame”, trei comedii în versuri şi tot atâtea în proză) lăsate de Eminescu. Fie şi experimental. Am discutat un asemenea proiect cu doi regizori, dar niciunul nu s-a arătat interesat! Şi este mare păcat...
