…Există oameni pentru care creaţia înseamnă unica metodă de supravieţuire. Aceasta ar fi morala ultimei premiere de la Teatrul Evreiesc de Stat, „Păpuşarul”, de francezul Gilles Segal, montată de remarcabilul Alexander Hausvater. Creaţia este raţiunea suficientă a păpuşarului polonez din piesă, Samuel Finkelbaum, un evreu evadat din lagărul de concentrare de la Birkenau. El se refugiază într-un bloc din Berlin, unde refuză să accepte, la cinci ani de la capitularea naziştilor, că al doilea război mondial s-a încheiat: „Să vină Stalin să-mi comunice personal asta”! În chilia lui, o nouă lume şi o altă închisoare, Păpuşarul refuză ororile războiului, printre care şi uciderea în lagăr a celor dragi, în frunte cu soţia Rachela, însărcinată. În mansarda despărţită de lume printr-un grilaj la uşă îşi retrăieşte Viaţa, refuzând Moartea, prin spectacolul de păpuşi pe care-l pregăteşte o întreagă societate recreată, reînviată, pentru că nu-i pot dispărea din minte şi din suflet Rachela, păpuşa uriaşă cu care doarme în pat, părinţii, rabinul, medicul. Povestea Păpuşarului din Lodz, una din milioanele de istorii ale Holocaustului, e un semn al persistenţei Vieţii şi libertăţii prin creaţie, o sfidare nu doar a morţii fizice, ci şi psihice. Iar apariţia, în final, a prietenului Schwartzkopf (excelent interpretat de Rudy Rosenfeld) tonifică dimensiunea morală a omului.
…Creaţia este unica formă de supravieţuire şi a regizorului de excepţie Alexander Hausvater. El ne urcă pe scenă printr-un şifoner din mobilierul Păpuşarului, închizându-ne, practic, să trăim, să gândim în noul univers al lui Finkelbaum. Alexander Hausvater face adevărată magie cu noi prin păpuşile cărora le dă viaţă gândind un fabulos joc al actorilor în negru din spatele paiaţelor (îi numesc aici, deopotrivă, pe Alexandra Fasolă, Marius Călugăriţa, Iolanda Covaci, Darius Daradici, Anka Levana, Viorel Manole). Totul într-o fantastică beţie de culori şi mişcare, dublată permanent de muzica minunată, devenită personaj, a lui Yves Chamberland. Este un spectacol uluitor, cu scene de referinţă (nunta, bătaia, dragostea din sinagogă etc.), cu tuşe suprarealiste, absolut senzaţională părându-mi-se apariţia capetelor celor vii în bibliotecă şi în tabloul modernist de deasupra şemineului. Regizorul nu eludează realitatea imediată, culoarul din faţa chiliei Păpuşarului, un alt plan (inspirat găsit de scenografa Viorica Petrovici), unde apar proprietăreasa, militarul sovietic, militarul american, doctorul (notabile rolurile lui Natalie Ester şi Nicolae Călugăriţa). Peste toţi, Constantin Florescu, Păpuşarul, într-un rol cumplit de greu, realizat „cum laudae”, prin forţă scenică şi remarcabilă mobilitate interioară. Un nou spectacol-bijuterie, al unui regizor-Artist, care prin creaţia sa supravieţuieşte nedreptăţilor atâtor jurii. De-ar fi să mă gândesc doar la încântătoarea „Poveste de iarnă” shakespeariană, montată, anul trecut, la Timişoara, inconfundabil, hausvaterian, ca şi „Păpuşarul”…
