Main menu

header

…Am auzit laude la adresa primei premiere de la Teatrul Mic de după demisia directorului Mișu Dinvale, cu realizări și ca timonier în Sărindar. N-am fost invitat la ultima premieră, poate și datorită prieteniei cu Mișu Dinvale, important este că am văzut spectacolul („Anul dispărut 1989”), săptămâna trecută. Surpriză nu tocmai plăcută, autorul piesei fiind Ștefan Peca, unul dintre noii dramaturgi români cu studii la New York. Voi spune, de la început, că am plecat încântat doar de evoluția actorilor. De-a dreptul încântători Ilinca Manolache și Gheorghe Visu, strălucitoare Maria Ploae, minunată Izabela Neamțu, plini de vervă artistică Mihaela Rădescu, Cuzin Toma, ca și mai puțin cunoscuții Virgil Aioanei și Viorel Cojanu, fiecare dintre cei opt interpretând mai multe roluri.

…Dincolo de regalul actoricesc însă, un spectacol eclectic, în viziunea regizoarei Ana Mărgineanu! Citind titlul piesei, am zis că vom afla ceva secrete, mistere, lucruri neștiute despre 1989, altfel, ce rost mai avea el, acum, în 2016, care gâlgâie de probleme grave despre care prea puțini dramaturgi români vorbesc? N-a fost așa! Spectacolul a început în 1989, în colectivul Teatrului Mic, și am crezut că suntem din nou în fața unui text de teatru-document, prezentat, în anii trecuți, de duetul Peca-Mărgineanu, care petreceau un timp în viața unui oraș din România, ca apoi să o vedem filtrată estetic pe scenă. Așa a început și acest spectacol, în ’89, cu repetițiile la piesa „Fără aprobare”, în frig, în jurul unui reșeu, cu un director (Dinu Săraru) zbir. Toate bune, dar dacă tot pui reflectorul pe acea perioadă a teatrului din Sărindar, a omite, dincolo de tarele autorului „Clipei”, că Dinu Săraru a creat un adevărat „Fenomen Teatrul Mic” pe vremea directoratului său, în timpul dictaturii, înseamnă că nu ai făcut reconstituirea, în 2016, în numele Istoriei, ci al unor cârcoteli și opinii de grup…

…După care, acțiunea s-a deplasat din anul ’89 la Teatrul Mic în scene în care se discuta sonor (!?!) despre Securitate, cu antene tv îndreptate spre bulgari, cu o dramă de familie (excelent jucat tabloul!) și tânăra de 17 ani, rămasă gravidă, care vrea să fugă peste Dunăre, în Occident, împreună cu iubitul ei, poet-disident la Iași etc. Le știam toate astea, le-am trăit, s-a tot scris despre ele până la banalizare... Interactivul cu spectatori și actorii plasați în public nu a ridicat cota, ba n-am înțeles de ce au fost luați unii privitori, după numere chipurile trase la sorți, și duși în culise, iar începutul cu actrițele care prezentau actorii din scenă și invers a părut revuistic. Sigur, s-a vrut prin trei replici o legătură cu prezentul bolnav, dar a fost declarativ, ca și anularea unui final semnificativ prin altul, cu nea Gavrilă, muncitorul cu ochiul de sticlă din colectivul Teatrului Mic, atunci, în 1989. O vădită „copertă” care n-a salvat, în opinia mea, ghiveciul regizoral (n-am citit textul ca să mă pronunț asupra lui!). Noroc cu Actorii care meritau un text mai bun…

Add comment


Security code
Refresh