Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

La taifas cu minionii

Cei mai gălbejiți mutanți au făcut furori cu minionita lor (o limbă onomatopeică, mai grozavă ca Esperanto). Am putea zice că în egală măsură sunt rude cu Oblio, pot fi și ciclopi și cu siguranță sunt deja pregătiți să vadă filme în 3D, ca un fel de ochelari de scafandru. Ingenios este că se face un fel de trecere în revistă istorică a existenței lor imaginare, strecurându-i din Egiptul Antic și până în zilele noastre, trecând firește și pe la dinozauri, că e anul lor (de la „Jurasic Park” la „Coconut, micul dragon”). Ciudățeii, care sunt foarte mulți la număr (ceea ce se poate vedea și din diversele produse expuse și mai ales cu entuziasm cumpărate) își trimit niște reprezentanți care să călătorească în timp (altă temă a anului cu sau fără mașina fermecată) spre a-și găsi un stăpân, cât se poate de afurisit, și astfel să înțelegem cum de au ajuns ei personaje separate de ideea inițială a Micului Ticălos. Pe parcurs nu lipsesc nici Napoleon ori Dracula, ceea ce probabil că nimeni nu se aștepta e că a apărut și o otravă, o ființă teoretic splendidă, dar cumplit de nocivă (cu vocea Sandrei Bullock în original și a Danielei Nane în varianta românească). Ca să se enerveze bine dependenții de „Pe aripile vântului”, o cheamă Scarlet, doar că au scris-o cu un singur „t”, iar numele de familie Overkill amintește de afurisenia din „101 Dalmațieni”, Cruella De Vil. Naratorul pe englezește este Geoffrey Rush, iar în adaptarea locală: Mihai Găinușă. Micii curajoși vor încerca să-i fure coroana Reginei Angliei și… Restul la cinema.

La taifas cu Phoenix

Nu e vorba nici despre avionul prăbușit în Deșertul Gobi (ecranizarea din 1965 și remake-ul din 2004) și nici de celebra formație de muzică rock. În scenariu distingem două fațete ale ideii: renașterea personajului feminin din propria cenușă și barul în care-și va regăsi marea dragoste mistuitoare. Prezentat la TIFF (Toronto) 2014 și anterior la sofisticatul Sundance, filmul germanului Christian Petzold o are din nou ca protagonistă (ca și în senzaționalul „Barbara”) pe frumoasa Nina Hoss. De data asta nu mai este în RDG, ci se întoarce și mai mult în timp, până după cel de-Al Doilea Război Mondial, când își dorește cu ardoare să fie recunoscută de soțul său, care, pare-se, o trădase și astfel ajunsese în lagăr, de unde, în mod miraculos, supraviețuise, ce-i drept, complet desfigurată. Partener îi este din nou același actor, Ronald Zehrfeld, doar că este o lichea acum, de un șarm incontestabil, care, văzând o oarecare asemănare cu fosta sa soție, încearcă s-o învețe să-i ia locul, ca să-i poată moșteni averea. Un film tulburător și extrem de îngrijorător pentru ce-i poate trece prin gând unui bărbat, care se presupune totuși că și-a iubit măcar un pic jumătatea. Rănile unui Berlin din 1945 sunt mai mult decât vizibile, inclusiv pe străzile orașului, ajuns în ruină. Muzica e un personaj în sine și are o importanță capitală până la final. Se pune problema Palestinei, unde evreii ar fi trebuit să fie în siguranță, dar și al prieteniei sincere între două femei în vremurile tulburi de după război, precum și o reîntâlnire cu familia sau ce-a mai rămas din ea, unde fiecare ar trebui urmărit atent ce reacție are, la apariția Supraviețuitoarei.

La taifas cu diplomaţie

Prezentat la Berlinală, filmul „Diplomație” este o lecție de istorie, de argumentare și contraargumentare, un duel sclipitor, cu replici în cascadă, ceea ce nu e de mirare, pentru că, de fapt, e o piesă de teatru (care încă se joacă în aceeași distribuție) scrisă și adaptată pentru ecran de Cyril Gely și regizată de Volker Schlöndorff (cineastul „Tobei de tinichea” și al „Onoarei pierdute a Katharinei Blum”).

La taifas cu familia Bélier

Deși nu suntem în anul Berbecului, o grămadă de filme îl includ în titlul lor, începând cu „Rams”, argentinianul care a luat premiu la TIFF, care a fost tradus cu „Despre oameni și oi” cu gândul la „Despre oameni și melci”…

La taifas cu anturaj

După extraordinarul succes al serialului tv, produs de HBO, același regizor newyorkez Doug Ellin s-a gândit să spună mai departe o poveste de 104 minute, din care să nu lipsească o ceremonie a Globurilor de Aur, cu gândul că poate-poate asta o să ducă și la o nominalizare din partea presei străine acreditate la Hollywood! Personajul principal continuă să fie frumușelul Vincent Chase (Adrian Grenier, pe care cei care frecventează Festivalul Anonimul l-au descoperit deja, cu entuziasm, în „Teenage Paparazzo”, pe care l-a și regizat). De astă dată e proaspăt despărțit, după numai câteva zile de căsnicie, și vrea să se concentreze asupra carierei. Își sună urgent agentul (visul oricărui actor român), care, între timp, devenind directorul unui studio de producție, îi propune să facă un film cap-coadă, de 15 milioane de dolari (sumă amețitoare pentru cineaștii autohtoni). Culisele filmărilor și ale fascinantei lumi cinematografice (mai cu seamă când este mult îndulcită prin scenariile obișnuite) sunt scoase la iveală, cu fațete nebănuite, probabil și cu gândul să-i mai descurajeze puțin pe cei care speră să devină vedete peste noapte. Autorii însă au grijă să ne facă să zâmbim suficient, cât să nu ne plictisim, iar cei de la Warner Bros Pictures distribuie cu mult entuziasm acest succes de public indiscutabil, care, în America, își avea afișele la fiecare colț de stradă. De remarcat că apar, foarte scurt, ce-i drept, multe vedete ultraconsacrate, precum Jessica Alba, Liam Neeson ori Mike Tyson și unul dintre coproducători: Mark Wahlberg. Din distribuția propriu-zisă nu lipsesc nume mari ca Billy Bob Thorton ori Martin Landau (care, la Los Angeles, predă teatru la foarte selectul Actors Studio, alături de Harvey Keitel).

La taifas cu Ted 2

Dacă prima parte a ursulețului vorbitor a dat dovadă de un umor destul de discutabil (a nu se confunda cu Paddington!), în partea a doua a devenit și mai obraznic (grijă mare, nu e un film pentru copii), dar cu mai mult haz parcă (sau poate unde ne-am obișnuit cu ideea). E și suficient de sentimental, pentru că aproximativul patruped, după ce se însoară, vrea să devină și tată, așa că are nevoie de un donator (au ratat ocazia cei din „Despre oameni și melci”!) și apelează la bunul său prieten, interpretat de Mark Wahlberg. Vocea lui Teddy este chiar a regizorului Seth MacFarlane, care profită de ocazie să facă și anunțul contra apelurilor telefonice ori SMS-urilor trimise sau primite de cei din public în timpul proiecției (n-ar strica nici în sălile de concert, că tot se apropie Festivalul Enescu). Pe ecran vă veți întâlni, din nou, cu nelipsitul Liam Neeson, în schimb, pe Mila Kunis o va înlocui Amanda Seyfried („Mamma Mia” și „Mizerabilii”), care joacă o avocată fără cultură cinematografică, pentru că habar n-are cine e Sam L. Jackson, sâsâitul furios din „Kingsman” sau Jules din „Pulp Fiction”. În schimb, a fost cooptat alt actor de culoare legendar: Morgan Freeman. Sir Patrick Stewart din „Star Trek” are o scurtă apariție la Comic-con din San Diego (o adunare foarte selectă a amatorilor de benzi desenate, și nu numai). Cine este însă soția lui Ted? Blonda sexy Jessica Barth, care a existat și în primul episod (Tami Lynn), cunoscută mai ales din apariții sporadice prin seriale tv, gen „CSI” și inclusiv o voce pentru animația aceluiași regizor „Family Guy”). O surpriză indiscutabilă este Jay Leno, în propriul său rol.

La taifas cu spioana

Chiar dacă după trailer pare o comedioară, care să le facă să se simtă mai în largul lor pe supraponderale, Melissa (nu degeaba numele are un parfum de melasă) McCarthy dovedește că are calități certe de actriță de un anumit gen, care joacă destul de nuanțat, chiar dacă toată povestea are un aer ușor batjocoritor! Marea surpriză e începutul cu un party somptuos într-o Varna mai ceva ca Hollywoodul ca prosperitate (deși mai totul e filmat, stupoare: la Budapesta!).

La taifas cu supravieţuitoarea

Cine ar fi crezut că Pierce Brosnan, fost James Bond, îmbătrânit (și nu din machiaj), o să ajungă personajul negativ, teroristul, spaima americanilor? În plus, va fi secondat de un savant, un doctor… român: Emil Balan. Știu că seamănă cu Cioran și că „ă”-ul a fost exclus. Ca să fie mai intensă povestea, compatriotul nostru are nevoie de o viză, pe care și-o ia direct de la Londra (?!), deși ar fi fost mai simplu de acasă, având în vedere că mai totul s-a turnat la bulgari, în celebrele studiouri Boiana, echivalentul celor de la Buftea. Culmea, cea care încearcă să dejoace planurile diabolice și să-i vină de hac unui lunetist extrem de experimentat e Milla Jovovich. Splendidul supermodel, devenită și actriță recunoscută de la „Al cincilea element” încoace, s-a născut la Kiev, în Ucraina, pe vremea când era URSS. Nu știm dacă numele ei Kate e dat tot cu gândul la o Ecaterina cea Mare, de exemplu, dar în mod sigur cel care a fost asistent de regie la „Matrix” și la „Războiul Stelelor” și a făcut ceva valuri cu „V for Vendetta”/„V de la Vendetta”, ar fi putut mai mult, dar de data asta s-a mulțumit cu un scenariu cam banal. În schimb, trebuie să recunosc că știe culorile drapelului nostru, roșu, galben și albastru, pe care le folosește la o combinație letală, cât să nu se mai ducă nimeni în Time Square de Anul Nou, la New York. Ne amintim că și la 11 septembrie au existat speculații că atentatorii se inspiraseră din atacul de pe Empire State Building din filmul „King Kong”. Lucrul cel mai reușit este genericul final, făcut dintr-o cascadă de litere care se reorganizează în imagini celebre.

La taifas cu nişte poveşti trăsnite

Umorul negru pare a fi o trăsătură general valabilă, indiferent pe ce coordonate geografice te-ai afla. Conceput în Argentina, de un regizor de 40 de ani între timp, se vede clar că experiența lui Damian Szifron vine din televiziune, dar dintr-una de cea mai bună calitate. Pelicula a ajuns în competiția oficială de la Cannes de anul trecut și a fost nominalizată la cel mai bun film într-o limbă străină, la Oscaruri. Chiar dacă nu sunt niște actori cu care să fim familiarizați, faptul că frații Almodovar au investit în această producție înseamnă o garanție pentru cinefil. Startul e unul extrem de ingenios, bazat pe coincidențe, la înălțime, pentru că se petrece într-un avion. De aici pornesc celelalte întâmplări: Șobolanii, Cel mai tare (din parcare, aș adăuga eu), Bombiță, Cererea în căsătorie și Până la moarte. Ați ghicit: o nuntă. Ideea de a-și intitula unul dintre personaje Pasternak e stranie și e relativ lipsită de respect, pentru că știm că așa îl chema pe autorul nemuritorului „Doctor Jivago”. În mod sigur nu vă veți plictisi însă, și poate că o să vă doriți să-l vedeți și a doua oară, ca să-i descoperiți mai bine cusăturile acestui puzzle foarte inspirat și căutat. El a deschis, la Cluj, ediția a XIV-a a TIFF-lui, publicul a fost extrem de entuziast, a vibrat chiar, așa încât, cum Transilvania Film, din fericire, l-a și cumpărat pentru distribuirea lui pe marile ecrane, putem să ne bucurăm de el și dacă l-am ratat în deschidere. Muzica este, la rândul ei, obsedantă și fascinantă, iar reacțiile adesea par ca luate din viața noastră cea de toate zilele, a tuturor. Poftiți, așadar, la Buenos Aires și faceți cunoștință cu una dintre cele mai mari vedete cinematografice din partea locului, Ricardo Darin, care-l interpretează pe Simon Fisher.

La taifas cu cutremurătorul San Andreas

Filmul apocaliptic a ajuns pe ecranele noastre, inclusiv în variantă 4DX, la recent inauguratul Mega Mall, din București. Prin urmare, simți seismul din plin, pentru că te scutură cu scaun cu tot, mai ceva ca pe un cocteil, adică îți face un masaj la spate, în costul biletului, te stropește, suflă un vânt, mai iese nițel fum, ceva mirosuri, iar lumea cel mai adesea reacționează prin țipete și râsete stresate, ceea ce era relativ de așteptat pentru niște spectatori, care tresar la fiecare scenă mai suspectă, mai neașteptată dintr-un horror. Ideea scenariului este că ar exista niște savanți, care ar fi descoperit că pot fi prevăzute aceste calamități oribile, în egală măsură cu tsunami (greu de crezut, tocmai a fost o mișcare tectonică la Londra, chiar în timpul Festivalului de la Cannes!). Bine măcar că atunci când încearcă să te facă să trăiești cât mai intens tot ceea ce este pe pânză, nu te trezești și cu o ștangă în picior, ca unul dintre personaje. În rest, orașele se prăbușesc, vapoarele, gen Titanic, cad într-o rână, și nici elicopterelor nu le e mai bine. E strecurată și o poveste sentimentală, un cuplu în prag de despărțire și o adolescentă despre care deducem, dintr-o poză, că ar mai fi avut și o soră. Sigur că aflăm în curând ce și cum. Într-unul dintre roluri, cel al cumnatei geloase, Susan, o regăsim pe cântăreața Kylie Minogue! Savantul care vrea să salveze Terra, dar mai întâi SUA, e Paul Giamatti din „In Vino Veritas” ori din mai recentul „Saving Mr. Banks: În căutarea poveștii”, unde e șoferul răbdător al Emmei Thomson, alias autoarea lui „Mary Poppins”. Grosul este filmat în Australia, Canada (țara regizorului Brad Peyton) și un pic la Los Angeles și San Francisco, ca să pară mai veridic. Și evident, nenumărate efecte speciale.

La taifas cu Mad Max

„Mad Max” varianta 2015 sau, mai bine zis, după 30 de ani (ca să nu fie după 20, ca la Dumas!) a deschis Festivalul de la Cannes, într-o variantă simplă, 2D. Oricum, e greu de crezut că își poate dori cineva să vadă atâția monștri în relief. Personajul principal masculin, probabil ca să nu se prindă prea multă lume că nu mai e interpretat de Mel Gibson, e ținut mai tot timpul cu un fel de mască-botniță de fier pe față (precis că i-au plătit ceva în plus lui Tom Hardy ca să se lase astfel ascuns, pentru că știm cât le place actorilor să aibă numai prim-planuri recognoscibile). De el are parte Charlize Theron, deși e tunsă bizar și fardată cât să fie numai bună de o ghicitoare de tipul: „Recunoașteți interpreta personajului Furiosa, care se bate ca un bărbat și salvează niște fete de vis, care par un fel de miraj, în acest pustiu postapocaliptic”, este la rândul ei o apariție de coșmar. Urmăririle sunt la loc de cinste, uneori pot dura și până la 30 de minute și pe Croazetă, cel puțin, se terminau cu aplauze furtunoase! Rolul cel mai important deținându-l curajoasa disperată, în căutarea apei (care firește că e insuficientă) și a unui tărâm mai bun. Mașina lui Mad Max e turată mai ceva ca bolizii de la Monte Carlo, iar motocicletele par a fi principala atracție într-un Univers de o violență de care ne-am putea lipsi. Regizorul rămâne același de la primele episoade, doar că acum se poate desfășura mult mai bine, printre foarte elaboratele efecte speciale și o muzică obsedantă compusă de Junkie XL, un olandez care a fost deja solicitat pentru „Resident Evil: Retribution”/„Resident Evil: Răsplata”, cu Milla Jovovich…