Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

La taifas cu Adaline

Apărut cu îndemnul publicitar: „Iubirea n-are vârstă”, filmul e pe cale să ajungă din urmă, în topul de peste Ocean, pe „Fast and Furious”, dacă sare și de „Paul, mare polițist la Mall”. Pe scurt, e un subiect romantic, care face furori, chiar dacă actrița din rolul principal nu este cea mai carismatică din lume. O dreg mult coafurile celor o sută și ceva de ani de viață, cât rămâne veșnic tânără, iar fiica sa ajunge o bunicuță mai îmbătrânită decât ar fi cazul. E limpede că, măcar subliminal, e o peliculă pro riduri și contra operațiilor estetice, care te decalează de timpul tău, de vremurile tale, și care adesea dau o notă ridicolă, de înțepenire a trăsăturilor și de trădare prin gesturi. Și ca să existe cât de cât și o explicație plauzibilă a înghețării clepsidrei, o voce din off ne demonstrează mai mult sau mai puțin științific cum de-a fost cu putință, recurgând și la vechiul truc al Monstrului lui Frankenstein, cu fulgerul care trezește din morți, să fie readusă la viață eroina, căzută pradă unui accident auto cauzat de o zăpadă cum nu se mai văzusese prin partea locului. Adaline își schimbă identitatea ca să nu ajungă subiect de studiu, trăiește iubiri imposibile și chiar mai scurte ca de obicei, încearcă să nu se atașeze și, pe alocuri, lucrează prin biblioteci atemporale, atât de retro în scenariile recente. O găselniță ingenioasă și atașantă e povestea cu cățeii din viața sa, care și în una obișnuită ne părăsesc prea curând. Și încă ceva! Vocea lui Harrison Ford, cu care-și dublează alter egoul în tinerețe, și actorul distribuit au același zâmbet șarmant!

La taifas cu Freddy Heineken

Filme despre răpiri de persoane s-au mai făcut. Deosebirea e că cel de față e foarte intens și te ține cu sufletul la gură până în ultimul moment. Ca să încep cu sfârșitul, ideea e că dramele ar fi putut fi evitate dacă se acorda un împrumut de către bancă și dacă nu se ajungea la concedieri. Câțiva tineri olandezi, disperați din punct de vedere financiar, decid să-l răpească pe ultrabogatul proprietar al celebrei mărci de bere Heineken, victimă colaterală fiind șoferul miliardarului. Se construiește cu destul de multă minuțiozitate o ascunzătoare pentru cele două victime, care sunt din când în când vizitate de răpitori, care au grijă nu numai să nu li se recunoască fața, purtând în permanență măști, ci nici vocea, vorbind printr-un fel de megafon, schimbător de timbru. Răpitorii de ocazie se dovedesc a fi destul de neîndemânatici și de nerăbdători în a se vedea în posesia milioanelor din răscumpărare, care, de altfel, sunt și foarte greu de cărat, la propriu, cântărind apăsător de mult. Cazul real s-a petrecut la Amsterdam, în 1982, cam odată cu acte similare săvârșite de Brigăzile Roșii, cum ar fi sechestrarea și uciderea fostului prim-ministru și președinte al Partidului Creștin Democrat, italianul Aldo Moro, la 16 martie 1978, întâmplare ecranizată, în 2003, în „Bună dimineața, noapte” de Marco Bellocchio. Regizorul peliculei de față este un suedez, Daniel Alfredson, care a știut, cu multă dibăcie, să-l folosească pe Sir Anthony Hopkins, subtil ca în „Tăcerea mieilor” și înconjurat de o pleiadă de tineri actori, dintre care doi britanici, Sam Worthington din „Avatar” (durul echipei), Jim Sturgess din „Atlasul norilor”, romanticul plin de idei, ori naivul Ryan Kwanten din „True Blood”, un australian șarmant, ori Mark van Eeuwen, un olandez. De reținut remarca repetitivă a creatorului imperiului berii: „Pe lumea asta există două categorii de oameni bogați: cei cu bani și cei cu prieteni”. (Eu aș adăuga: idealul ar fi cei cu prieteni cu… bani.)

La taifas cu un pantofar

După „Cenușăreasa” cea extrem de izbutită a Casei Disney și „Baletul pe gheață”, după repovestirea mai multor basme în cheie comică în pelicula „În inima pădurii”, a revenit motivul pantofului, într-un scenariu destul de excentric, în care Adam Sandler reușește să nu se maimuțărească, iar Dustin Hoffman să fie mai cuceritor ca niciodată. Sigur că ideea s-a mai văzut în „Adio, Charlie”, acum 50 de ani, de exemplu, măcar parțial, când un misogin se trezește în trupul unei femei… Doar că aici încălțările dau personalitatea proprietarului, cu condiția să fie reparate cu o mașină de cusut retro. Și uite așa intrăm într-o lume interlopă, trecem și pe la un travestit (ai lui sunt escarpenii din afiș, chiar dacă duc cu gândul la „Vrăjitorul din Oz” și la cele mai lucitoare și costisitoare săndăluțe roșii din lume! E vorba și despre investiții imobiliare dubioase, chiriași neputincioși, pe punctul de a fi aruncați în stradă sau incendiați, o femeie de afaceri necruțătoare și chiar criminală (Ellen Barkin). Adam (alias Max) e și un fiu foarte iubitor de mamă și neiertător de tatăl care i-a părăsit. În plus, pare a rămâne holtei pe viață din timiditate. Când se termină filmul, te întrebi de când nu ți-ai mai pus pingele și dacă nu mai ai prin casă măcar papucii sau cizmele cuiva drag, că poate se întâmplă minunea și intri în pielea personajului. E și o ocazie să ne aliniem la numerele americănești 10 și 1/2, care înseamnă măsura 42. Un obiect cult rămâne fularul în dungi, care ajută spectatorul să știe cu cine are de-a face câtă vreme nu se descalță! Steve Buscemi e vecinul și frizerul ideal, un fel de înger păzitor al împiedicatului cu prăvălia de alături. Finalul e de o poezie nebănuită.

La taifas cinematografic cu o fantomă

Foarte așteptatul „Fast and Furious” a spulberat realmente orice concurență la casele de bilete. Cozi mai ceva ca la „Avatar”, dar ce-i drept e mai bun decât experimentul IMAX 3D al părintelui „Titanicului” filmat de James Cameron. De astă dată, regizor este un malaiezian, James Wan, care a păstrat cam aceeași distribuție, din care Vin Diesel și Dwayne Johnson chiar ne îndeamnă într-un anunț cu haz, personalizat pentru România, prezentată înaintea începutului proiecției, să venim să vedem un film în care cel mai important lucru e că joacă… ei. Firește că lucrurile stau puțin diferit, în sensul că marea atracție este răposatul Paul Walker, care a debutat în televiziune cu „Tânăr și neliniștit” și care a murit, într-un dramatic accident de mașină, la 30 noiembrie 2013, nefiind el la volan, iar pe ecran dând dovadă de un talent colosal în a conduce bolizi nestăpâniți. Trama în sine este una banală. S-a mai văzut! Răzbunarea fratelui unui răufăcător, Jason Statham, care nu se dă înapoi de la nimic spre a-și atinge scopul. Ca să dea impresia că toate secvențele cu Walker au fost deja filmate înainte de sfârșitul său prematur, s-au folosit body double, machiaje sofisticate, recreeri pe calculator și chiar și frații actorului. În final, publicul aplaudă ca la teatru, în memoria carismaticului Paul.

La taifas cu Chappie

De când lumea, povestea roboților tentează. De la cei foarte sofisticați, ca în „Metropolis”, până la cei de animații, ca foarte atașantul „Wall-e” sau recentul „albinos gonflabil” din oscarizatul „Cei 6 Supereroi”. „Chappie” intră într-o categorie mai specială, a inteligențelor artificiale, folosite ca spărgători de nădejde ori direct implicați în sfârșitul lumii. Geniul creator e nimeni altul decât Dev Patel, indianul din „Vagabondul milionar”, asta și pentru că se știe că marile creiere în ale computerelor se află printre bollywoodieni (firește, dacă nu-i punem la socoteală pe Bill Gates sau pe Steve Jobs). Capul răutăților, maleficul, e interpretat de Hugh Jackman, la limita ridicolului, în încercarea sa de a dezbina cu orice preț! Chappie, prietenuțul, într-o traducere foarte liberă, devine un mecanism gânditor și chiar iubitor de mamă (strania Yo-Landy Visser, o sud-africană dintr-o formație rap-rave din speța lui Bjork, care e însoțită, în film, de un coleg de trupă: Ninja), respectul cel mare purtându-l însă celui care l-a zămislit din părți componente! Regizorul, Neill Blomkamp, este un canadiano-sud-african, specialist în publicitate, și care deja s-a remarcat prin SF-uri cult ca „District 9”, „Elysium” și căruia i s-a și încredințat „Alien 5”. Vocea neînsuflețitului, precum și modelul de mișcare a lui Chappie e Sharlto Copley, tot din Pretoria, mare pasionat de animația 3D și care în „Maleficient” (povestea Frumoasei din Pădurea Adormită) i-a dat replica Angelinei Jolie în producția Disney din 2014. Din fericire, din când în când mai este și puțin umor în atâta fierăraie ultracunoscută ca deznodământ parțial, dar finalul e ingenios și dătător de speranțe!

La taifas cu ispita

„The Loft” a fost mai întâi un film belgian, după care, același regizor, Erik Van Looy, a oferit un remake americanilor șase ani mai târziu. Singurul actor care a rămas în ambele variante este flamandul Matthias Schoenaerts (care seamănă amețitor, pe ecran, cu al nostru Dragoș Bucur). Chiar dacă povestea se învârte în jurul unei crime, pe care oricare dintre cei cinci bărbați care au acces la un apartament de lux pentru întâlniri extraconjugale ar fi putut-o săvârși, pentru spectatorul autohton cu totul altceva îl va năuci. Cum la știri nu vedem decât arestări, mai cu seamă pentru mituiri, pare surprinzător că același lucru se petrece și în țări care ar putea fi mai presus de asemenea bănuieli. Unul dintre personaje trage toate sforile și își apropie politicieni ca să pună mâna pe un contract extrem de bănos, iar arhitectul care ar trebui să-l pună în practică recurge la șantaj ca să-i fie dată lui lucrarea. Și totuși nu asta intrigă Occidentul, ci faptul că o prostituată moare într-un pat al păcatelor trecătoare. Un citat în latină încurcă ițele, o pereche de mănuși de fițe derutează și mai multe flash-back-uri trimit spre piste false. Nici nevestele adulterilor nu par chiar niște îngerași. Asta probabil ca să li se găsească ceva circumstanțe atenuante pentru practicarea, cu sârg, a poliamorului. În toată această ecuație intervine și o îndrăgostire de-adevăratelea de o femeie fatală interpretată de Rachael Taylor, o australiancă din Tasmania, recognoscibilă din „Anatomia lui Grey”, unde este doctorița Lucy Fields.

La taifas cu Stephen Hawking, alias Eddie Redmayne

Tentant subiect despre viața până la un punct a unui mare savant, țintuit într-un scaun rulant din pricina unei boli necruțătoare! Un puști de geniu dispus și capabil să descopere teorii spectaculoase despre spațiu și timp, doctorand lăudat și neobosit cercetător, este investigat, în egală măsură, și pentru detaliile picante ale unei vieți amoroase, pline de neprevăzut în situația dată. Cosmologul cucerește o tânără studentă la Litere, care îi va face trei copii și îi va fi alături la bine și la rău, chiar dacă doctorii nu-i dădeau decât doi ani de viață (și, în realitate, a depășit deja 50 ca supraviețuitor). Felicity Jones este nevasta răbdătoare, cel mai bun prieten Brian (Harry Lloyd) este Virgil din „Closer to the Moon”, în realitate stră-strănepotul lui Charles Dickens și chiar a absolvit Oxfordul, iar profesorul de matematică e Iorgu (Christian McKay), tot din pelicula lui Nae Caranfil. În 2004, BBC se oprise la același subiect și îi oferise rolul ultracelebrului acum Benedict Cumberbatch. El a ajuns în competiție directă anul acesta, cu prietenul său de o viață Eddie, pentru strălucita interpretare a unui alt savant: Alan Turing din „Jocul codurilor”. Discursul lui Redmayne, de la Oscaruri (când semăna, în realitate și normalitate, cu îndrăgitul prinț William al Marii Britanii) a uimit prin entuziasmul neașteptat pentru legendara răceală englezească. Interpretarea sa a primit felicitări inclusiv din partea celui pe care l-a recreat cu atâta migală și dăruire. Urmașul lui Einstein a fost descoperit cu această ocazie pe întreaga planetă de cei aproape un miliard de telespectatori ai ceremoniei, în direct, transmisă în peste o sută de țări.

La taifas cu birdman

Regizorul și scenaristul Alejandro González Iñàrritu, după ce ne-a zăpăcit cu „21 de grame” (2003), „Babel” (2006) și „Biutiful” (2010), a venit cu o poveste abracadabrantă și pasională, totodată, atipică față de ce a creat până acum, plină de umor negru și absurd, despre un tip care ține neapărat să revină în forță, după ce toată lumea continuă să-l identifice cu un supererou de benzi desenate ajuns pe marile ecrane. Visul său e să treacă la ceva mult mai rafinat, la o piesă pe Broadway, numai că nu-i va fi deloc ușor, având în vedere tulburările sale psihice evidente, cât și pe cei care-l înconjoară. Edward Norton, actorul care vrea să-i fure vedeta, Emma Stone, fiica neîndurător de lucidă la adresa destinului tatălui său, precum și o mulțime de alte personaje cu probleme sunt cei care populează o lume halucinantă. Faptul că totul e filmat aparent dintr-o singură dublă îi dă un ritm special susținut și de o ilustrație muzicală care obsedează prin partea de percuție. În cazul scenariului de față, vocea rațiunii naște monștri și împinge la sinucidere și la răzbunări permanente pe obiectele din jur. Efectele speciale sunt total surprinzătoare în această peliculă, care se vrea hiperintelectuală. Hollywoodul e ironizat și se induce ideea că depresia dă „aripi” cu care însă îți poți rupe gâtul. Scena în care pășește apăsat în izmene în centrul New York-ului cu siguranță că va rămâne una cultă. Genericul în sine e foarte mișcat, iar numele apar ca pe panoul de control oftalmologic. Vânătorii de autografe sunt identici oriunde s-ar afla. Mai presus de frontiere.

La taifas cu Big Eyes

Marea nedreptățită de la nominalizările de la Oscaruri este Amy Adams, care o întruchipează ideal pe pictorița Margaret Keane (personaj real, încă în viață la cei88 de ani ai săi și pe care o puteți descoperi în mai multe fotografii, pe genericul final), care, în anii ’50, pictează portrete stranii, care încep să se vândă foarte bine și, pentru că încă nu erau suficient de vandabile dacă s-ar fi știut că sunt opera unei femei, soțul său își însușește întreaga glorie. Interpretat de Christoph Waltz (care nu e la fel de reușit ca în filmele lui Tarantino, ce l-au lansat pe întregul mapamond: „Inglorious Bastards” sau „Django”), n-are același șarm ca escrocul real, dar scenariul supervizat de Tim Burton te ține cu sufletul la gură. Straniul regizor are grijă să se înconjoare de un casting cu ochii mari și cu ceva subterfugii de efecte speciale și machiaj, chiar creează o atmosferă tulburătoare, la limită de coșmar. Costumele și coafurile sunt foarte atent gândite, ca să nu fie inadvertențe pentru perioada respectivă. Referirile la Kandinsky și Modigliani fac poftă cinefilului să hoinărească prin muzee. Scena cea mai reușită e cea de la tribunal, când cei doi foști soți trebuie să demonstreze care e adevăratul autor al picturilor și mai ales al afișelor, care sunt atât de căutate și uneori donate, ca să-și facă reclamă! Momentul în care Waltz se depășește pe sine, aducând aminte de un gag relativ similar din „Jandarmul din Saint-Tropez” în care Funès, ca să tragă de timp, își așază într-o ordine desăvârșită creioanele, după ce le ascute minuțios, în cazul dat, totul mutându-se pe pensule. De neuitat, Terence Stamp, care dă viață unui critic de artă de la „New York Times”, unde, dacă apare o cronică proastă, ești deja terminat!

La taifas cu un lunetist american

Clint Eastwood (care a compus și o parte din muzica acestei drame sfâșietoare, ceea ce face de la „Mystic River” încoace) a decis să se ocupe regizoral de o poveste reală (așa cum sunt cele mai la modă în ultima vreme, luându-i locul lui Steven Spielberg, pentru care bugetul a părut insuficient), dând marea lovitură, fiind considerată cea mai de succes peliculă a regizorului, producătorului și cândva și actorului Eastwood. Americanii s-au regăsit în acest destin de Guinness Book, despre un țintaș de elită, care se spune că a lichidat un personaj extrem de periculos de la aproape 2.000 de metri, pe lista reușitelor sale aflându-se oficial 160 de nume și, neoficial, 255. Chris Kyle, care a apucat să scrie și o carte despre experiența sa militară înainte de a muri absolut stupid, după o carieră strălucită, este interpretat, cu o mare implicare și afecțiune, de Bradley Cooper. Chiar dacă din punct de vedere strict tehnic, de mânuire a armelor, specialiștii și cunoscătorii declară că nu totul e perfect, componenta psihologică e fără cusur. Cel care pare atât de stăpân pe reacțiile sale, odată întors acasă, se readaptează greu și reacționează uneori straniu pentru cei din jur. În rolul soției iubitoare și răbdătoare, alegerea Siennei Miller este cât se poate de potrivită și de surprinzătoare. Filmările momentelor de maximă încordare militară sunt turnate în Maroc, unde se regăsește și o Dacia, victimă colaterală a confruntărilor dintre teroriști și luptătorii de elită din Navy SEAL. La Sundance, unde am vizionat filmul într-o sală de cinema, pelicula fiinnd precedată de o reclamă la niște cursuri de tir sofisticate. Pe alocuri, scenariul seamănă cu oscarizatul „The Hurt Locker”/„Misiuni periculoase” al regizoarei Kathryn Bigelow, dar îl întrece.

La taifas cu cei 6 supereroi

Deși la modă sunt alde „Birdman” („Omul pasăre”), care a luat Globul de Aur şi Oscarul, într-un straniu scenariu semnat de originalul mexican Iñarittu, sau „În căutarea lui Superman” (o înduioșătoare poveste despre doi frați irakieni care vor să ajungă în patria eroului de benzi desenate), pelicula „Cei 6 supereroi”, de asemenea câştigător de Oscar, are ca protagoniști niște inventatori - o parte minori (ca vârstă), niște supradotați (căci dă bine să fii cât mai cultivat, și asta se vede și din succesul seriei „O noapte la muzeu”). Inițial sunt doi frați, unul care creează un fel de robot asistent medical ideal, și un altul care nici măcar nu vrea să urmeze niște studii serioase. Tentat însă de ideea competiției și foarte inventiv, mezinul e deja curtat de mai multe școli pentru micile genii. Cu siguranță că lui Disney i-ar fi făcut plăcere, că există o continuitate a stilului său, ajuns acum să fie exemplificat prin high-tech, la care puștii par să se priceapă foarte bine, iar când această fantezie poate fi urmărită și pe IMAX, nu doar în 3D, senzația este și mai intensă. Cei șase care fac echipă la un moment dat se luptă cu un dușman periculos, a cărui mască aduce cu cea din „Fantoma de la Operă” (racord cu premiera de la Opereta bucureșteană). Orașul în care se petrece întreaga istorie este unul imaginar, San Fransokyo, un cocteil de San Francisco și Tokyo, în care răzbunarea pare a fi motorul conflictelor. Nu trebuie ratată scena de după ultimele generice, pentru că nu numai că e surprinzătoare, dar are și mult umor. Varianta în română nu sună rău deloc.