Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

La taifas cu Joy

Povestea unei mame americane, care inventează tot felul de lucruri utile pentru viața de zi cu zi, este una adevărată și interpretată, cu mult entuziasm (răsplătit deja cu un Glob de Aur) de Jennifer Lawrence, care e deja la a treia colaborare extrem de reușită cu regizorul David O. Russell, care i-a păstrat în egală măsură și pe Robert De Niro, și pe Bradley Cooper ca în „Scenariu pentru happy-end” și în „Țeapă în stil american”. Secretul succesului nu constă doar în perseverență și în piedicile inevitabile, care nu trebuie să te deprime, ci în faptul că, ideal, e să existe cineva care să te încurajeze, eventual o bunică minunată (Diane Ladd), dar și o prietenă fidelă (Dascha Polanco), care să apară exact la momentul oportun. O surpriză nu foarte plăcută, având în vedere rolul extrem de antipatic este Isabella Rossellini, care amintește de întâlnirea cu straniul David Lynch. Una dintre scenele cel mai izbutite se petrece în studiourile de televiziune în timpul vizitei lui Joy, care descoperă cum se fac reclamele și cât de importante sunt mâinile protagoniștilor din publicitate. Pelicula e considerată o comedie, chiar dacă din când în când alunecă pe panta unei drame amare, în care, la un moment dat, pentru a se destinde, fata noastră. model de conduită, ia o pușcă și trage cu nesaț. Firește, înainte de intervenția recentă a președintelui american Obama, care, cu lacrimi în ochi, a încercat să convingă poporul că n-ar trebui să aibă oricine dreptul să mânuiască armele de foc. Se induce ideea că în SUA oricine poate reuși, chiar dacă are un start dubios, într-o familie profund dezorganizată și de-a dreptul ciudată. Mopul rotitor devine obiectul în jurul căruia se învârtește întregul script. Cei care se ocupă cu teleshopping-ul ar avea multe de învățat!

La taifas cu Creed

Cea mai neașteptată consacrare la Globurile de Aur 2016 este faptul că Sylvester Stallone, care reia după decenii rolul lui Rocky Balboa (prietenul său imaginar, după cum a declarat foarte inspirat Sly, la L.A. Beverly Hilton), a plecat acasă cu râvnitul trofeu, deși intrase în competiție, între altele, genialul Mark Rylance, din „Podul spionilor”, unde britanicul interpretează remarcabil un rus plecat în Occident, cu o misiune precisă și interzisă. „Creed” a fost de fapt ideea unui tânăr regizor și scenarist, Ryan Coogler, care a revenit la protagonistul său din „Fruitvale Station”, Michael B. Jordan („B” venind de la Bakari, care înseamnă predestinat parcă: promițător). Deși filmul începe oarecum ca-n Dickens, cu un orfelinat și o școală de corecție, totul se schimbă odată cu reapariția actorului fetiș, boxerului de celuloid, care a inspirat generații întregi de sportivi și a schimbat destine pentru cei dezorientați. Acțiunea se petrece în Philadelphia, sigur că urmează o revenire și un meci decisiv, dar și scene cu umor ca, de exemplu, mirarea Moșului lor: ce-o fi însemnând „cloud”? Oare cu capul în nori? Sau e o invenție de memorie pentru telefonie și calculator? Urarea italienească de „Cento Anni!” /„Să trăiești 100 de ani!” pare anume spusă cu gândul la supereroul care continuă să-l încânte și să-l înduioșeze pe mai tot publicul care are curajul s-o recunoască. Ca să fie toată lumea mulțumită și să nu lipsească elementul romantic, puștiul are și o iubită care-i cântăreață, dar are și ceva probleme de sănătate. Ca de altfel și antrenorul, devenit patron de cârciumioară, care a fost cândva rivalul tatălui băiatului dependent de ring. Ar mai fi și o morală, nu numai că ai avea nevoie de modele și de antrenori, ci și că, dacă te îmbolnăvești de ceva care pare fără leac, e bine să nu ignori nenorocirea, să nu te dai bătut, ci să speri și să te tratezi prin toate mijloacele.

La taifas cu iubirea autohtonă

Un film ideal pentru un public dispus să meargă din plăcere la cinema și nu neapărat ca să cârcotească, ci eventual să se regăsească în personajele principale, interpretate de Raluca Aprodu, extrem de credibilă și frumoasă, elegantă și atașantă, și Dragoș Bucur, atipic de lățos, dar cu șarm, care trăiesc o pasiune mistuitoare, undeva într-un Brașov splendid, înconjurați de invidioși pe talentul lor de artiști, ea actriță, el muzician, dar și pe întâlnirea, care e una ușor hollywoodiană într-o librărie atemporală și care poate fi oriunde pe acest Pământ. Ducu Darie, binecunoscutul regizor și director de teatru, își asumă un rol antipatic, ca de altfel și Gabriela Popescu de la Comedie, amândoi, însă, fiind exact ceea ce trebuie în ecuația dată. Dragoș Bucur, devenit un boem absolut, a fost încântat să învețe să cânte la vioară, asemenea lui Vlad Ivanov, care descoperea violoncelul în „Concertul” lui Radu Mihăileanu. Scenografia lui Călin Papură este una extrem de rafinată, semănând cu descrierile din romanele interbelice și parcă deschizându-ți pofta să ai o asemenea întâlnire și în viața de toate zilele, ca să-ți reamenajeze casa cu gust și originalitate: pereții cu note muzicale sau pseudopomul de Crăciun, din volume de cărți, cu globuri. Scenariul semnat de Cristina Iacob și Dan Chiriac te face să aștepți cu nerăbdare următoarea peliculă a celei care a oferit unui public plătitor local foarte numeros „#Selfie”. Și în caz că nu v-a ieșit cozonacul de Crăciun, consolați-vă și amuzați-vă de scena finală, care e genială!

La taifas cu Secretul

Regizorul și coscenaristul Billy Ray e cunoscut mai ales pentru „Jocurile foamei”, unde s-a ocupat de ecranizarea cărții, în faza de script. De data asta însă, a venit cu un thriller tulburător de la trailer și până la ultima scenă. Distribuția este una care duce cu gândul la Oscar. Protagonistul din „12 ani de sclavie” Chiwetel Ejiofor, ciocolatiul mai talentat ca-n pelicula premiată, este acum agent FBI, blonda și serafica Nicole Kidman, pe post de procuroare, cucerește cu ușurință, dar stârnește și gelozii, iar Julia Roberts, o polițistă căreia îi este omorâtă fiica, e în pragul disperării, și dincolo de el, empatizând perfect cu spectatorii. Totul e construit cu multă migală și nu te plictisești nicio clipă.

La taifas cu Forţa

„Star Wars: Trezirea Forței” a stârnit o enormă curiozitate, cu vizionări în miez de noapte în 2D, 3D, 4D și IMAX, pentru a urmări o luptă nesfârșită între Bine și Rău, cu sau fără săbii cu laser, roșii și albastre (negativ/pozitiv), și mai ales cu actori, reveniți în noul scenariu, după ani și ani buni, precum Harrison Ford, care se ține remarcabil pentru cei 73 de ani ai săi, spre deosebire de Carrie Fisher, care încă n-a împlinit 60, dar arată mai rău decât octogenara sa mamă, Debbie Reynolds, și în plus are și un dentist, căruia ar trebui să i se ia dreptul la practică. Noutatea o reprezintă Max von Sydow, care a fost ales pentru șarmul său care aduce vag cu cel al neuitatului Alec Guinness. Regizorul J.J. Abrams, care face parte din generația crescută cu personajele nemuritoare, a decis să trateze cu umor, mare parte dintre momentele-cheie, ba chiar cu ironie, ca să câștige bunăvoința publicului de toate vârstele și rasele. Chewy, maimuțoiul supradimensionat, rămâne la fel de înduioșător, iar Luke Skywalker/Mark Hamill e lăsat să apară fugitiv abia spre final. Deja două parcuri de distracții Star Wars s-au deschis în două Disneyland-uri! Uneia dintre figurile cel mai antipatice, generalul Hux, îi dă viață Domhnall Gleeson, fiul carismaticului roșcat irlandez, Brandan Gleeson (din „In Brugess” sau „Calvarul”). Vedeta feminină este Daisy Ridley, extrem de energică și parțial neînfricată. John Boyega este actorul de culoare, fiu de pastor, cu un aer de Denzel Washington și care asigură corectitudinea politică a castingului, alături de relativ recent oscarizata Lupita Nyong’o din „12 ani de sclavie”. Atuul principal rămâne însă muzica lui John Williams, fără egal, și care e magnific pusă în valoare de noile sisteme audio Dolby Atmos!

La taifas cu Victor Frankenstein

Regizorul scoțian Paul McGuigan, după ce s-a ocupat, printre altele, de câteva episoade din serialul tv „Sherlock”, s-a apucat de o nouă ecranizare a poveștii doctorului Frankenstein într-o variantă foarte modernă, în care nu mai dăm de un monstru precum cel interpretat magistral de Boris Karloff, ci de un fel de mutant, anonim. În plus, nu se face nicio referire la faptul că ideea inițială i-a aparținut, la 1818, lui Mary Shelly, soția celebrului poet romantic P.B. Shelly, care de altfel apare ea însăși, ca personaj, în pelicula din 1935, interpretată de Elsa Lancaster și sub titlul „Mireasa lui Frankenstein”. De data aceasta, importanți sunt cei care se joacă de-a Dumnezeu, creatorii de laborator, interpretați de fostul Harry Potter - Daniel Radcliffe, în prima fază de nerecunoscut și aducând mai degrabă cu o altă figură horror, „Omul Elefant”, și de James McAvoy, cândva doctorul din „Ultimul Rege al Scoției”. Totul începe într-un circ și se termină cu un altfel de circ, cu o scenă exagerată și foarte puțin credibilă, cu fulgere de studio. În rest, probabil că amatorii de experiențe, mai cu seamă înainte să se inventeze clonarea, vor găsi că sunt momente extrem de retro. Cel mai antipatic rămâne Andrew Scott, justul polițist care abia ne-a exasperat cu o chestie aproape similară în „Spectre”, cel mai recent James Bond. Tânărul om al legii întruchipat de Callum Turner o să vi se pară cunoscut dacă ați văzut recenta producție în care și-a adus o contribuție și Castel Film „Queen and Country”/„Pentru țară și Regină” de John Boorman. Pe fată ați recunoscut-o, probabil, din formidabilul foileton „Downton Abbey”, unde Jessica Brown Findley era Lady Sybil. Întâlnirea cea mai fermecătoare rămâne însă cea cu tatăl lui Victor, Charles Dance!

La taifas cu James Bond

Cea mai vizionată peliculă, în momentul de față, în lume este recentul „Spectre”, asta până când o să apară „Războiul Stelelor” și o să-l detroneze cu siguranță (vitrinele de Crăciun londoneze sunt inspirate de legendarul SF!). Cele două ore și jumătate încep cu o scenă care va rămâne antologică, turnată în Mexic, de Ziua Morții (o coincidență cutremurătoare, mai cu seamă pentru noi), și continuă cu urmăriri realmente spectaculoase și mai ales originale, cu elicoptere, mașini de ultimul tip, echipate chiar ca în filme și mai ales o parcare, ca la obținerea permisului, cum nu ați mai văzut, soldată cu aplauze și zâmbete. Personajul negativ este întruchipat de Christoph Waltz, care nu e la fel de înspăimântător ca în „Inglorious Basterds” din 2009, al lui Tarantino, și nici măcar cât în „Big Eyes” al lui Tim Burton. Prezențele feminine Monica Bellucci, elegantă, dar și evident cooptată din dorința de a câștiga publicul de vârsta a doua, Léa Seydoux, din păcate insuficient de seducătoare, cu un nume proustian: Swann și Madeleine, pe deasupra precum celebra prăjiturică, ideală în sesiunile de regresie în timp. Naomie Harris alias Miss Moneypenny rămâne cea mai fermecătoare și mai utilă. Chiar și Judi Dench este încă prezentă, deși, din păcate, au ucis-o în episodul precedent și au înlocuit-o cu Ralph Fiennes în rolul lui M. Un antipatic este Andrew Scott, care se încăpățânează să modernizeze totul. Cel mai simpatic este inventatorul Ben Whishaw, alias Q, care pe scenă este nimeni altul decât Hamlet, iar pe ecran, în această franciză, i-a luat locul, între alții, foarte îndrăgitului Desmond Llewelyn, care era un octogenar genial. Printre accesorii nu pot fi uitate ceasul Omega, papionul negru de la smochingul cel alb (și nicidecum fracul, care e o haină cu cozi) și cocteilul legendar. Cheers/Noroc!

La taifas cu fraţii gemeni legendari

Ce mană cerească pe Tom Hardy să i se încredințeze un dublu rol: cel al fraților Reggie și Ronnie, niște gangsteri britanici care tăiau și spânzurau în anii ’60 cu un cinism ieșit din comun, la care se adaugă și ceva umor, firește negru. Abia la sfârșit îți dai seama că e vorba despre două personaje care au existat de-adevăratelea, că până atunci aproape că nu-ți vine a crede că așa ceva a fost cu putință. Personajul feminin straniu și care aduce puțin cu Emma Stone este o australiancă din Melbourne, care a avut curajul să refuze rolul Bellei din „Saga: Amurg”, pentru că asta ar fi putut să o împiedice să-și mai vadă de studii pe Emily Browning. Aici e o nevastă și o iubită, inițial, o adevărată martiră în toată combinația asta letală. Atmosfera, mai ales cea de prin baruri, aduce cu cea din „Cotton Club”, chiar dacă e altă perioadă. Pe stradă, limuzinele îți iau ochii, iar creierele afacerilor necurate încearcă să transforme Londra într-un paradis al jocurilor de noroc. Poliția se străduiește să-și facă datoria, dar nu reușește întotdeauna, iar la un moment dat intervine și politicul. Caftelile sunt într-un ritm amețitor, chiar și între rude. Ca de obicei, personajul negativ este mai ofertant și rămâne loc și de puțină dragoste, care pare a fi chiar romantică până la un punct. Regizorul este Brian Helgeland, care a scris scenariul la „L.A. Confidential”, dar și la „Mystic River”. Între cei 100 și ceva de actori apare și Nicholas Farrell, pe care ni-l amintim cu nostalgie din „Carele de foc”, o producție oscarizată și care a apărut pe ecrane în 1982.

La taifas cu Amy

O planetă întreagă a fost înduioșată la dispariția tragică, la numai 27 de ani, a lui Amy Winehouse (nume parțial premonitoriu patimilor sale de neînfrânt). Pentru a înțelege mai bine însă de ce s-a întâmplat una ca asta, regizorul Asif Kapadia, care a făcut un remarcabil film și despre Ayrton Senna, campionul la Formula 1 dispărut la 34 de ani, ar trebui văzut documentarul lansat la Cannes și dedicat unei cântărețe cu o voce de calibrul celei a Barbrei Streisand, dar, din păcate, cu mult mai puțin echilibrată în particular. Realizatorul a pus cap la cap imagini din arhiva familiei și din puținele mărturii video pe care a apucat să le facă acest star extrem de talentat. Ingenios este faptul că multe dintre melodii sunt însoțite de textul scris, asemenea unui karaoke pe care și-l poate face orice spectator în gând. Amy era excesiv de tăioasă în remarci, preocupată de o muzică fără compromisuri, lăsată poate prea liberă, încă de la 9 ani, când i s-a permis nu numai să se fardeze deja, ci să se și tatueze și să se perforeze cu piercing-uri pe oriunde i-a trecut prin cap. O afecțiune care a creat chiar dependență față de un tată, care inițial și-a părăsit familia, înconjurată de personaje destul de dubioase, toate au avut rolul lor în încercarea sa de a demonstra că e altfel decât toată lumea. De la coafura care a creat un gen, la bancurile deocheate și sârma de îndreptat dinții purtată cu nonșalanță la prim-planuri… Talentul său rămâne însă incontestabil. Compune în egală măsură și are o întâlnire într-un studio de înregistrări cu idolul său Tony Bennett, care știe cum s-o ia, patern, și care continuă să cânte și în zilele noastre, când are deja 89 de ani! În schimb, Amy trece prin păcatele alcoolului, drogurilor și bulimiei. Ajunge la dezintoxicare, dar cu ocazia asta aflăm că ea n-are efect decât după două-trei runde. Va rămâne celebră și nemuritoare însă pentru tulburătoarele „Black to Black” și „Rehab”.

La taifas cu Crimson Peak

Când afli că regizorul este Guillermo del Toro, și a mai făcut un film, din start te îngrozești, mai ales după ce ai văzut „Labirintul lui Pan”. Numai că pare între timp o idee mai puțin sinistră, chiar dacă e vorba despre un horror, cu fantome, din păcate, nu așa de sofisticate și subtile ca la Alejandro Amenabar, ci unele extrem de însângerate, probabil cu gândul să fie mai originale. Deși există și personaje masculine, lupta reală se duce între cele două protagoniste. Una este australianca Mia Wasikowska, parțial poloneză, după cum îi spune și numele, și care a mai jucat într-o peliculă oarecum pe același gen „Stoker”/„Legături suspecte” a sud-coreeanului Chan-wook Park, în 2013, și în 2010 în „Alice în Țara Minunilor”, tot a unui ciudat, Tim Burton. Ființa cea mai înspăimântătoare e întruchipată de o vedetă extrem de la modă, Jessica Chastain, brunețită ca să pară mai fioroasă, dar, din păcate, nu foarte convingătoare ca joc. Povestea este a doi frați, un el și o ea, care încearcă să se îmbogățească, între altele, pentru că au de întreținut un ditamai castelul, undeva în Anglia. Ar fi de tras câteva învățăminte din acest scenariu în care o scriitoare la debut e greu acceptată și decide să-și scrie la mașină romanul, ca să nu fie recunoscută ca sex după caligrafie. Un stilou elegant poate fi extrem de util și e bine să vă feriți de un ceai care are un gust amărui, chiar dacă e servit în cele mai fine porțelanuri. Apare și un nume misterios, Enola, care normal că te duce cu gândul la „Enola Gay”, celebrul bombardier care a distrus Hiroshima sau la melodia antirăzboi. Nu vă lăsați amăgiți, n-are nicio legătură. Și încă ceva. Nu uitați: un doctor e întotdeauna bun la casa omului. Și poate ceva ce nu știați: Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, fusese inițial… oftalmolog.

CRIMSON PEAK

SUA, 2015

Regia: Guillermo del Toro

Cu: Tom Hiddleston, Mia Wasikowska, Jessica Chastain, Charlie Hunnam, Doug Jones, Leslie Hope, Jim Beaver,

Bruce Gray, Burn Gorman

Distribuit în România de: Ro Image 2000

La taifas cu Everestul

„Cu muntele nu-i de glumit” e un citat pe care probabil ar trebui să-l țină minte și cei care urcă chiar și până la Babele noastre! Everestul categoric va însemna întotdeauna și mai multe victime, așa cum în egală măsură e extraordinar să îl poți escalada. Dar asta presupune o voință de fier, un risc enorm, multă răbdare și experiență. Ceea ce reușește regizorul Baltasar Kormákur e să ne poarte în 3D și chiar și pe IMAX, inclusiv pe noi, sedentarii, într-o expediție pe care aproape că o trăim, la propriu, pas cu pas. Facem eforturi să respirăm și să înaintăm pe versantele alunecoase, pline de zăpadă și la temperaturi aproape insuportabile trupului omenesc. Aventura la care s-a oprit scenariul este una reală, din 1996, unul dintre organizatori are o echipă foarte bine antrenată, pentru că, de altfel, ca să poți participa, taxa este de 65.000 de dolari. Lucrurile întâmplându-se în realitate, toată partea sentimental-umană este și mai intensă (la sfârșit chiar vedem chipurile celor care au pierit și nu doar pe actorii care îi interpretează). De multe ori peisajul pare selenar. Atunci când au început filmările se știe că a venit cutremurul recent, devastator, din Tibet, în semn că taina muntelui (care poartă numele primului englez care a făcut un recensământ al terenurilor din India: Sir George Everest, 1790-1866) nu trebuie dezvăluită necunoscătorilor direcți ai alpinismului. Furtuna de zăpadă care năvălește asupra a două rânduri de îndrăzneți, inclusiv o japoneză, este magistrat redată și în egală măsură se aduce un frumos omagiu științei (atât cât poate fi ea de exactă) meteorologiei. N-ar trebui uitat că în 1998 a mai existat o variantă, respectiv un documentar cu vocea lui Liam Neeson, și întreprinzătorilor neozeelandezi.