Main menu

header

La taifas cu Forţa

„Star Wars: Trezirea Forței” a stârnit o enormă curiozitate, cu vizionări în miez de noapte în 2D, 3D, 4D și IMAX, pentru a urmări o luptă nesfârșită între Bine și Rău, cu sau fără săbii cu laser, roșii și albastre (negativ/pozitiv), și mai ales cu actori, reveniți în noul scenariu, după ani și ani buni, precum Harrison Ford, care se ține remarcabil pentru cei 73 de ani ai săi, spre deosebire de Carrie Fisher, care încă n-a împlinit 60, dar arată mai rău decât octogenara sa mamă, Debbie Reynolds, și în plus are și un dentist, căruia ar trebui să i se ia dreptul la practică. Noutatea o reprezintă Max von Sydow, care a fost ales pentru șarmul său care aduce vag cu cel al neuitatului Alec Guinness. Regizorul J.J. Abrams, care face parte din generația crescută cu personajele nemuritoare, a decis să trateze cu umor, mare parte dintre momentele-cheie, ba chiar cu ironie, ca să câștige bunăvoința publicului de toate vârstele și rasele. Chewy, maimuțoiul supradimensionat, rămâne la fel de înduioșător, iar Luke Skywalker/Mark Hamill e lăsat să apară fugitiv abia spre final. Deja două parcuri de distracții Star Wars s-au deschis în două Disneyland-uri! Uneia dintre figurile cel mai antipatice, generalul Hux, îi dă viață Domhnall Gleeson, fiul carismaticului roșcat irlandez, Brandan Gleeson (din „In Brugess” sau „Calvarul”). Vedeta feminină este Daisy Ridley, extrem de energică și parțial neînfricată. John Boyega este actorul de culoare, fiu de pastor, cu un aer de Denzel Washington și care asigură corectitudinea politică a castingului, alături de relativ recent oscarizata Lupita Nyong’o din „12 ani de sclavie”. Atuul principal rămâne însă muzica lui John Williams, fără egal, și care e magnific pusă în valoare de noile sisteme audio Dolby Atmos!

La taifas cu Victor Frankenstein

Regizorul scoțian Paul McGuigan, după ce s-a ocupat, printre altele, de câteva episoade din serialul tv „Sherlock”, s-a apucat de o nouă ecranizare a poveștii doctorului Frankenstein într-o variantă foarte modernă, în care nu mai dăm de un monstru precum cel interpretat magistral de Boris Karloff, ci de un fel de mutant, anonim. În plus, nu se face nicio referire la faptul că ideea inițială i-a aparținut, la 1818, lui Mary Shelly, soția celebrului poet romantic P.B. Shelly, care de altfel apare ea însăși, ca personaj, în pelicula din 1935, interpretată de Elsa Lancaster și sub titlul „Mireasa lui Frankenstein”. De data aceasta, importanți sunt cei care se joacă de-a Dumnezeu, creatorii de laborator, interpretați de fostul Harry Potter - Daniel Radcliffe, în prima fază de nerecunoscut și aducând mai degrabă cu o altă figură horror, „Omul Elefant”, și de James McAvoy, cândva doctorul din „Ultimul Rege al Scoției”. Totul începe într-un circ și se termină cu un altfel de circ, cu o scenă exagerată și foarte puțin credibilă, cu fulgere de studio. În rest, probabil că amatorii de experiențe, mai cu seamă înainte să se inventeze clonarea, vor găsi că sunt momente extrem de retro. Cel mai antipatic rămâne Andrew Scott, justul polițist care abia ne-a exasperat cu o chestie aproape similară în „Spectre”, cel mai recent James Bond. Tânărul om al legii întruchipat de Callum Turner o să vi se pară cunoscut dacă ați văzut recenta producție în care și-a adus o contribuție și Castel Film „Queen and Country”/„Pentru țară și Regină” de John Boorman. Pe fată ați recunoscut-o, probabil, din formidabilul foileton „Downton Abbey”, unde Jessica Brown Findley era Lady Sybil. Întâlnirea cea mai fermecătoare rămâne însă cea cu tatăl lui Victor, Charles Dance!

La taifas cu James Bond

Cea mai vizionată peliculă, în momentul de față, în lume este recentul „Spectre”, asta până când o să apară „Războiul Stelelor” și o să-l detroneze cu siguranță (vitrinele de Crăciun londoneze sunt inspirate de legendarul SF!). Cele două ore și jumătate încep cu o scenă care va rămâne antologică, turnată în Mexic, de Ziua Morții (o coincidență cutremurătoare, mai cu seamă pentru noi), și continuă cu urmăriri realmente spectaculoase și mai ales originale, cu elicoptere, mașini de ultimul tip, echipate chiar ca în filme și mai ales o parcare, ca la obținerea permisului, cum nu ați mai văzut, soldată cu aplauze și zâmbete. Personajul negativ este întruchipat de Christoph Waltz, care nu e la fel de înspăimântător ca în „Inglorious Basterds” din 2009, al lui Tarantino, și nici măcar cât în „Big Eyes” al lui Tim Burton. Prezențele feminine Monica Bellucci, elegantă, dar și evident cooptată din dorința de a câștiga publicul de vârsta a doua, Léa Seydoux, din păcate insuficient de seducătoare, cu un nume proustian: Swann și Madeleine, pe deasupra precum celebra prăjiturică, ideală în sesiunile de regresie în timp. Naomie Harris alias Miss Moneypenny rămâne cea mai fermecătoare și mai utilă. Chiar și Judi Dench este încă prezentă, deși, din păcate, au ucis-o în episodul precedent și au înlocuit-o cu Ralph Fiennes în rolul lui M. Un antipatic este Andrew Scott, care se încăpățânează să modernizeze totul. Cel mai simpatic este inventatorul Ben Whishaw, alias Q, care pe scenă este nimeni altul decât Hamlet, iar pe ecran, în această franciză, i-a luat locul, între alții, foarte îndrăgitului Desmond Llewelyn, care era un octogenar genial. Printre accesorii nu pot fi uitate ceasul Omega, papionul negru de la smochingul cel alb (și nicidecum fracul, care e o haină cu cozi) și cocteilul legendar. Cheers/Noroc!

La taifas cu fraţii gemeni legendari

Ce mană cerească pe Tom Hardy să i se încredințeze un dublu rol: cel al fraților Reggie și Ronnie, niște gangsteri britanici care tăiau și spânzurau în anii ’60 cu un cinism ieșit din comun, la care se adaugă și ceva umor, firește negru. Abia la sfârșit îți dai seama că e vorba despre două personaje care au existat de-adevăratelea, că până atunci aproape că nu-ți vine a crede că așa ceva a fost cu putință. Personajul feminin straniu și care aduce puțin cu Emma Stone este o australiancă din Melbourne, care a avut curajul să refuze rolul Bellei din „Saga: Amurg”, pentru că asta ar fi putut să o împiedice să-și mai vadă de studii pe Emily Browning. Aici e o nevastă și o iubită, inițial, o adevărată martiră în toată combinația asta letală. Atmosfera, mai ales cea de prin baruri, aduce cu cea din „Cotton Club”, chiar dacă e altă perioadă. Pe stradă, limuzinele îți iau ochii, iar creierele afacerilor necurate încearcă să transforme Londra într-un paradis al jocurilor de noroc. Poliția se străduiește să-și facă datoria, dar nu reușește întotdeauna, iar la un moment dat intervine și politicul. Caftelile sunt într-un ritm amețitor, chiar și între rude. Ca de obicei, personajul negativ este mai ofertant și rămâne loc și de puțină dragoste, care pare a fi chiar romantică până la un punct. Regizorul este Brian Helgeland, care a scris scenariul la „L.A. Confidential”, dar și la „Mystic River”. Între cei 100 și ceva de actori apare și Nicholas Farrell, pe care ni-l amintim cu nostalgie din „Carele de foc”, o producție oscarizată și care a apărut pe ecrane în 1982.

La taifas cu Amy

O planetă întreagă a fost înduioșată la dispariția tragică, la numai 27 de ani, a lui Amy Winehouse (nume parțial premonitoriu patimilor sale de neînfrânt). Pentru a înțelege mai bine însă de ce s-a întâmplat una ca asta, regizorul Asif Kapadia, care a făcut un remarcabil film și despre Ayrton Senna, campionul la Formula 1 dispărut la 34 de ani, ar trebui văzut documentarul lansat la Cannes și dedicat unei cântărețe cu o voce de calibrul celei a Barbrei Streisand, dar, din păcate, cu mult mai puțin echilibrată în particular. Realizatorul a pus cap la cap imagini din arhiva familiei și din puținele mărturii video pe care a apucat să le facă acest star extrem de talentat. Ingenios este faptul că multe dintre melodii sunt însoțite de textul scris, asemenea unui karaoke pe care și-l poate face orice spectator în gând. Amy era excesiv de tăioasă în remarci, preocupată de o muzică fără compromisuri, lăsată poate prea liberă, încă de la 9 ani, când i s-a permis nu numai să se fardeze deja, ci să se și tatueze și să se perforeze cu piercing-uri pe oriunde i-a trecut prin cap. O afecțiune care a creat chiar dependență față de un tată, care inițial și-a părăsit familia, înconjurată de personaje destul de dubioase, toate au avut rolul lor în încercarea sa de a demonstra că e altfel decât toată lumea. De la coafura care a creat un gen, la bancurile deocheate și sârma de îndreptat dinții purtată cu nonșalanță la prim-planuri… Talentul său rămâne însă incontestabil. Compune în egală măsură și are o întâlnire într-un studio de înregistrări cu idolul său Tony Bennett, care știe cum s-o ia, patern, și care continuă să cânte și în zilele noastre, când are deja 89 de ani! În schimb, Amy trece prin păcatele alcoolului, drogurilor și bulimiei. Ajunge la dezintoxicare, dar cu ocazia asta aflăm că ea n-are efect decât după două-trei runde. Va rămâne celebră și nemuritoare însă pentru tulburătoarele „Black to Black” și „Rehab”.

La taifas cu Crimson Peak

Când afli că regizorul este Guillermo del Toro, și a mai făcut un film, din start te îngrozești, mai ales după ce ai văzut „Labirintul lui Pan”. Numai că pare între timp o idee mai puțin sinistră, chiar dacă e vorba despre un horror, cu fantome, din păcate, nu așa de sofisticate și subtile ca la Alejandro Amenabar, ci unele extrem de însângerate, probabil cu gândul să fie mai originale. Deși există și personaje masculine, lupta reală se duce între cele două protagoniste. Una este australianca Mia Wasikowska, parțial poloneză, după cum îi spune și numele, și care a mai jucat într-o peliculă oarecum pe același gen „Stoker”/„Legături suspecte” a sud-coreeanului Chan-wook Park, în 2013, și în 2010 în „Alice în Țara Minunilor”, tot a unui ciudat, Tim Burton. Ființa cea mai înspăimântătoare e întruchipată de o vedetă extrem de la modă, Jessica Chastain, brunețită ca să pară mai fioroasă, dar, din păcate, nu foarte convingătoare ca joc. Povestea este a doi frați, un el și o ea, care încearcă să se îmbogățească, între altele, pentru că au de întreținut un ditamai castelul, undeva în Anglia. Ar fi de tras câteva învățăminte din acest scenariu în care o scriitoare la debut e greu acceptată și decide să-și scrie la mașină romanul, ca să nu fie recunoscută ca sex după caligrafie. Un stilou elegant poate fi extrem de util și e bine să vă feriți de un ceai care are un gust amărui, chiar dacă e servit în cele mai fine porțelanuri. Apare și un nume misterios, Enola, care normal că te duce cu gândul la „Enola Gay”, celebrul bombardier care a distrus Hiroshima sau la melodia antirăzboi. Nu vă lăsați amăgiți, n-are nicio legătură. Și încă ceva. Nu uitați: un doctor e întotdeauna bun la casa omului. Și poate ceva ce nu știați: Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, fusese inițial… oftalmolog.

CRIMSON PEAK

SUA, 2015

Regia: Guillermo del Toro

Cu: Tom Hiddleston, Mia Wasikowska, Jessica Chastain, Charlie Hunnam, Doug Jones, Leslie Hope, Jim Beaver,

Bruce Gray, Burn Gorman

Distribuit în România de: Ro Image 2000

La taifas cu Everestul

„Cu muntele nu-i de glumit” e un citat pe care probabil ar trebui să-l țină minte și cei care urcă chiar și până la Babele noastre! Everestul categoric va însemna întotdeauna și mai multe victime, așa cum în egală măsură e extraordinar să îl poți escalada. Dar asta presupune o voință de fier, un risc enorm, multă răbdare și experiență. Ceea ce reușește regizorul Baltasar Kormákur e să ne poarte în 3D și chiar și pe IMAX, inclusiv pe noi, sedentarii, într-o expediție pe care aproape că o trăim, la propriu, pas cu pas. Facem eforturi să respirăm și să înaintăm pe versantele alunecoase, pline de zăpadă și la temperaturi aproape insuportabile trupului omenesc. Aventura la care s-a oprit scenariul este una reală, din 1996, unul dintre organizatori are o echipă foarte bine antrenată, pentru că, de altfel, ca să poți participa, taxa este de 65.000 de dolari. Lucrurile întâmplându-se în realitate, toată partea sentimental-umană este și mai intensă (la sfârșit chiar vedem chipurile celor care au pierit și nu doar pe actorii care îi interpretează). De multe ori peisajul pare selenar. Atunci când au început filmările se știe că a venit cutremurul recent, devastator, din Tibet, în semn că taina muntelui (care poartă numele primului englez care a făcut un recensământ al terenurilor din India: Sir George Everest, 1790-1866) nu trebuie dezvăluită necunoscătorilor direcți ai alpinismului. Furtuna de zăpadă care năvălește asupra a două rânduri de îndrăzneți, inclusiv o japoneză, este magistrat redată și în egală măsură se aduce un frumos omagiu științei (atât cât poate fi ea de exactă) meteorologiei. N-ar trebui uitat că în 1998 a mai existat o variantă, respectiv un documentar cu vocea lui Liam Neeson, și întreprinzătorilor neozeelandezi.

La taifas cu Ricki şi trupa The Flash

Dacă vi s-a făcut dor s-o reascultați pe Meryl Streep cântând, căci știam prea bine că se descurcă admirabil încă din „Mamma Mia”, aveți ocazia să o descoperiți mare rockeriță, cu toate detaliile de rigoare,  de la megapiercing în ureche și până la codițe împletite, chiar dacă deja a împlinit 66 de ani. Partener, pe ecran, îi este Kevin Kline, cel alături de care a jucat în „Alegerea Sofiei”, în regia regretatului Alan J. Pakula, în 1982. Se simte că le face plăcere această reîntâlnire și întruchipează perfect un cuplu despărțit de multă vreme, chiar dacă în urmă rămâneau trei copii, în mod surprinzător, la el, și asta pentru că ea descoperă pasiunea mistuitoare pentru muzică. Revederea de nevoie peste ani, în urma unei deziluzii sentimentale a fiicei lor (care în realitate e chiar a lui Meryl: Mamie Gummer), va duce la o mulțime de situații aci amuzante, aci înduioșătoare, pline de reproșuri și de draci, dar și de adevăruri, măcar parțial general valabile în asemenea întreruperi… de familie. Cei doi fii nu sunt nici ei foarte blânzi cu mama fugară, iar viitoarea noră este oripilată de acest personaj total atipic. Nu lipsesc remarcile legate de politică: un erou în Vietnam și votarea lui Bush, precum și o aluzie plină de subînțeles la Mick Jagger și cei şapte copii, cu mai multe neveste, dar niciodată condamnat pentru asta, căci, deh, e bărbat, chiar și în  țara în care domnește obsesia lui politically correctness. Finalul  poartă puțin cu gândul la autohtonul „Nuntă în Basarabia”, e foarte americănesc și universal, în egală măsură. Puțin prea sentimental vor spune unii, dar, la urma urmei, de ce nu? Măcar în filme dacă în viața de toate zilele e mai greu! Scenariul îi aparține lui Diablo Cody, cea care a dat lovitura cu „Juno” în 2007.

La taifas cu sinele întinerit

Pelicula „Transfer de viață” poate fi socotită un „Face/off”/„Față în față” (cu John Travolta și Nicolas Cage, în regia John Woo, SUA, 1997) al mileniului III. Un bogătaș e dispus să facă un altfel de pact cu diavolul, pentru a trăi o altfel de a doua tinerețe sănătoasă. Un pact care costă 250 de milioane de dolari, având ca efecte secundare niște halucinații desăvârșit filmate și care ajută la descoperirea unei taine înspăimântătoare. Strălucitul om de afaceri este interpretat de Ben Kingsley (de neuitat în „Ganddhi” și „Lista lui Schindler” sau „Moartea și fata” ori foarte recentul „Hugo”, unde e bătrânul Méliès), care intră în pielea splendidului Ryan Reynolds, căci firește dacă tot se vrea mai în floarea vârstei tânăr trebuie să fie neapărat și frumos, la un asemenea preț astronomic, nu? Rămânând însă cu înțelepciunea experienței deja trăite. Scenariul e construit cu destulă migală și mai ales la o a doua vizionare observi detaliile, care devin esențiale. Fiind un thriller, orice dezvăluire poate să strice plăcerea descoperirii misterului bine ascuns. În schimb, trebuie remarcat că unele dintre scene s-au turnat la New Orleans, în subliminal, în ideea că este un oraș care, la rândul său, a renăscut din propria cenușă, asemenea păsării Phoenix, după devastatorul Uragan Katrina. Cimitirul din partea locului seamănă în egală măsură cu Bellu din București ori cu cel celebru, al Evitei Peron, din Buenos Aires. Desigur că există multe dileme morale în prelungirea existenței exclusiv celor cu minți strălucite, de la Einstein la Steve Jobs. Precis că vor apărea tot felul de speculații, la fel de absurde ca „Elvis încă trăiește” sau chiar și un fost magnat autohton.

La taifas cu cei din labirint

Direct din lumea SF-ului, iată episodul 2 din ceea ce firește ca orice blockbuster care se respectă trebuie să fie o trilogie cea a Maze Runner-ilor! După ce ni se explică însă cam pe unde rămăsesem după prima parte, preluăm cam aceleași personaje, care au un aer de refugiați, chiar dacă filmările s-au făcut înainte de exodul spre Europa. Dylan O’Brien e în continuare liderul cu fața adolescentină, deși dacă are 24 de ani în realitate. E însoțit de Thomas Brodie-Sangster (Newt), cu care am făcut cunoștință, cu mare entuziasm, în 2003, în „Love Actually” și care între timp a ajuns în „Urzeala Tronurilor”, serialul de neocolit pentru orice actor care se respectă și visează la o strălucită carieră. Există și un asiatic, Ki Hong Lee (Minho), iar Teresa e de fapt o englezoaică de 23 de ani și o cheamă Kaya Scodelario. La consacrați îi avem pe Patricia Clarkson, care e un fel de Cruella, variantă neanimată, și pe Aidan Gillen, personajul cel mai nesuferit din scenariul de față (dar care și el e în „Urzeala Tronurilor”). La pozitive o avem pe Lili Taylor, savanta care vrea doar binele tuturor (și pe care o suportam cu greu în „Sub Pământ S.R.L.”). Înspăimântătoare nu e doar atmosfera de încarcerare, ci și entuziasmul care se lasă cu aplauze, aproape la comandă și care trezește triste amintiri. Natura seamănă amețitor cu cea de la Roșia Montană, dar și cu deșertul, mai puțin spectaculos, ce-i drept, din „Mad Max”. Parțial film de groază, merge și de Halloween. Înspăimântătoare e ideea că speranța ar fi ceva periculos, dar totodată îmbărbătarea lui Lincoln, că doar speranța poate depăși orice obstacol îți dă… nădejde.

La taifas cu universitarul

După avanpremiera de la Cannes, „În lipsa rațiunii”, cel mai recent film al lui Woody Allen, a ajuns și pe ecranele noastre. De data asta se petrece în lumea academică, într-o relație sentimentală profesor-studentă, teoretic interzisă oriunde pe Pământ, dar atât de frecventă. Scenariul este plin de citate filosofice, dar și de o cantitate considerabilă de alcool, consumată de cel care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru tânăra generație. Abe Lucas (Joaquin Phoenix) cucerește prin șarmul conversației și e pândit de femei, indiferent de vârstă. Întâlnirea cu Jill (Emma Stone, care a rămas printre preferințele Maestrului, cel puțin deocamdată, după „Magie în lumina lunii”/„Magic in the Moonlight”), care e un fel de Bambi îmbrăcată în ii românești, demonstrează că se poate să fii îndrăgostită de un bărbat și iubită de un altul. Mersul în parcul de distracții duce cu gândul la peliculele italienești, la Vittorio de Sica, nu lipsesc ingredientele universale: vata de zahăr, oglinzile deformante și câștigatul de premii esențiale, încetul cu încetul ajungându-se la crima aproape perfectă. În trecere vedem și un afiș subliminal de festival cinematografic, plus mai multe referințe la artiști plastici celebri de la Gauguin la Andy Warhol. Al doilea personaj feminin este Rita (Parker Posey), un dascăl cam îndrăzneț și cu mult prea mult temperament. Să sperăm că subiectul nu va da idei criminale prin procesele de divorț, care se demonstrează că pot fi și ele cu o tentă de corupție universal valabilă. Regizorul a trecut printr-o asemenea fază scandaloasă la vremea sa când s-a despărțit de Mia Farrow pentru a se însura cu una dintre fiicele sale adoptive! Pentru producătorul fidel al newyorkezului, Jack Rollins, va fi ultima colaborare, căci s-a stins la 18 iunie 2015, la doar câteva luni după ce devenise centenar!