Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

La taifas cu… „The Circle“

Foarte bine lansatul „The Circle”, care părea că ascunde multe taine și dispune și de o distribuție foarte la modă - Emma Watson, care, după „Harry Potter”, a dat recent lovitura cu „Frumoasa și Bestia” sau „Belle și Bestia”, cum îi zice mai nou, plus inconfundabilul Tom Hanks, care, deși ar fi meritat un Oscar pentru „Sully”, nu l-a luat, acum încercând să facă dintr-un rol banal unul de referință - filmul a fost primit rece, ba chiar ostil, în Statele Unite, dar mi se pare nedrept. Poate unde se spun prea multe adevăruri despre cât de urmăriți suntem, prin tot felul de mijloace, ca și cum nouă, cel puțin, nu ne-ar fi ajuns Securitatea! Firește, „egalitatea nu-i pentru căței”, și șefii „ăi mari” sunt scutiți de asemenea sinceritate până-n pânzele albe! Cum era și previzibil, personajul de culoare e unul pozitiv (doar în realitate, de obicei e invers), însă, per total, pentru publicul românesc, scenariul presupune o mulțime de informații din care pricepem mai bine cum funcționează lumea, indiferent de granițe, și cum poate fi lesne recuperat un fugar dacă îl și caută cineva! Interogatoriul de dinainte de angajare îți dă fiori! Reacțiile de grup sunt îngrijorător de la unison, de parcă toți ar fi o adunătură de spălați pe creier, cu toate că lucrează la o firmă de mare amploare, invidiată și greu accesibilă! Punctul tare al poveștii este scenografia. Şi mai ales un logo pe care ni l-am dori pe ceașca de la slujbă! Extrem de rafinat și cu un concept remarcabil! Îți ia ochii! Pe scurt, suntem sub o lupă permanentă, căreia, din păcate, îi scapă esențialul!

La taifas cu… Gardienii Galaxiei, volumul 2

E deja un loc comun să te aștepți ca episodul sau volumul 2 dintr-o franciză să fie mai puțin izbutit decât originalul, dar nu mai este cazul. Când nu se trage de timp, ca la „Frozen”, de teamă să nu-i dezamăgească pe copii, sequelul iese chiar mai bine ca originalul! Așa și acum! Mutanții atașanți, foarte muzicali și suficient de obrăznicuți cât să nu plictisească, dar nici să nu agaseze, cuceresc publicul, oriunde s-ar afla, distrându-se la un SF inteligent și plin de ironii, cu haz! Ca atare, s-a lansat de 1 aprilie, la Tokyo! Poate fi văzut și pe IMAX și în 4DX. Spectaculoasă va fi reîntâlnirea cu Sylvester Stallone, care e megaliftat (mai operat ca vedetele feminine), dar și cu tăticul Kurt Russell (pe care abia l-am văzut în „Fast and Furious 8” , căruia în America i-a zis „The Fate of the Furious”/„Soarta furiosului” și, în vizită la Studiourile „Universal”, poți retrăi adrenalina actorilor binecunoscuți în cursele de mașini, inclusiv Vin Diesel, care apare și aici, între planete…), care tocmai ce a primit o stea pe Aleea Celebrităților de la Hollywood, alături de nevestica Goldie Hawn! Nu-i chiar ca-n „Războiul stelelor”, cu regăsirea progeniturii, dar e cu casete audio și nostalgii general valabile! Regizorul Gunn a dat lovitura cu un scenariu adorabil și ingenios, Disneyland se pregătește să-i facă loc printre atracțiile cel mai râvnite! Dar, până atunci, un sfat de mare preț: nu plecați de cum începe genericul, căci nu veți avea decât de pierdut! Chiar e o minunăție. Nu degeaba e un produs „Marvel”!

La taifas cu... un bebeluş atipic

Pe afișul acestei animații mai apare un fel de subtitlu, „Născut șef”, care e poate cel mai sugestiv pentru personajul principal, ce pare că vine pe lume ca să-și exaspereze fratele mai mare, care inițial dă impresia că doar are prea multă imaginație, și mai apoi se dovedește că lucrurile sunt grave din cu totul altă pricină. Dușmanul numărul 1 al copiilor, care sunt pe cale de a nu mai fi aduși pe lume, îl constituie concurența. Respectiv, cățelușii adorabili care iau locul micilor viitoare bipede. Pisicile, canarii și peștișorii nu sunt la fel de periculoși, conform unui grafic pe care o să-l tot vedem. Iar pruncii ajung pe Pământ pe un tobogan, ceea ce va crea ceva confuzii pentru cei care au văzut „Berzele” sau merg des în parcurile de distracții. Relația fiu-părinți e foarte abil descrisă, mai ales când apare noul colocatar, care șantajează cu țipete, plânsete, mofturi. Există și o servietă care pare să ascundă un mare secret, dar și un complot al șefilor în scutece. Oiță este jucăria preferată, devenind astfel un obiect însuflețit, care poate schimba raportul de forțe între generații și motiv de șantaj. Nou-venitul are până și un telefon roșu și încearcă să pună ordine în modul cel mai neașteptat, terorizând pe toată lumea, dar fiind și el terorizat la un moment dat. Amenințările cu turnătoria se pare că funcționează pretutindeni și la orice vârstă. Neînțelegerile între Taxi și Uber există și în desenele animate. Puștiul la costum și cu ceas de fițe e la mare preț. Meniul ideal: un espresso cu sushi, dacă se poate ton picant. Pe marile ecrane românești rulează doar varianta dublată și în 3D, dar merită.

La taifas cu… trei spărgători de bănci

Un adevărat cadou de vacanță este această comedie adorabilă, în care se regăsesc mulți spectatori, indiferent de ce parte a Oceanului și-ar avea reședința. Trei domni octogenari, unul englez și doi americani - Sir Michael Caine (84 de ani), Alan Arkin (83 de ani), Morgan Freeman (încă 79, pentru că e născut la 1 iunie) - de disperare că rămân fără pensie și implicit fără casă dau o spargere la bancă, deghizați în Dean Martin, Frank Sinatra și Sammy Davis Jr, alias „Rat Pack”. Partea nostimă e că producătorii și finanțatorii acestui proiect cinematografic au, la rândul lor, o firmă care se numește „RatPac” (fără k) și își are sediul la „Warner Brothers”, chiar în biroul celor trei giganți și legendari actori și cântăreți. Revenind la film, li se alătură și o vedetă feminină, Ann-Margaret, cântăreață și actriță care a jucat cândva inclusiv cu Elvis și care acum îi face o curte în draci unuia dintre cei trei exasperați de șmecheriile financiare care ne disperă pe toți. Tratat totul cu mult umor, dar și cu tandrețe, rezultatul e un film ideal de un weekend agreabil. Și încă ceva: o să aflați cum puteți scăpa de un tatuaj prea vizibil și recognoscibil, dar și ce se ascunde uneori în spatele unui petshop. Emisiunile tv sunt la fel de abil ironizate ca și la noi, chiar dacă au o audiență spectaculoasă. Și unde credeți că își mută sediul o întreprindere din SUA, parcă anume ca să-i facă în ciudă lui Trump? Tocmai în Vietnam. Alibiurile însă fac toți banii.

La taifas cu… ştrumpfii

Ștrumpfii s-au întors, chiar dacă au căpătat un nume englezesc: Smurfs. În varianta subtitrată și în cea dublată sunt în continuare cu numele dat din 1958 de belgianul Pierre Culliford, supranumit „Peyo”. Construiți extrem de ecologic, într-un fel de grădină botanică din care nu lipsesc florile carnivore, Albăstreii se strecoară printre ciupercile care le sunt locuințe și duc o viață foarte asemănătoare cu a oamenilor obișnuiți, ajungând inclusiv pe canapeaua psihanalistului, care are și bibliotecă, și încearcă să scape de un personaj negativ binecunoscut: Gargamel (Claudiu Bleonț, pe românește). El are și un motan, Azrael, pe lângă el, oarecum nehotărât dacă să-i fie sau nu fidel stăpânului. Fiecare personaj deține câte o poreclă și mai toți îi fac curte Ștrumpfiței (o să recunoașteți vocea Andrei Măruță), care se trezește într-un fel de matriarhat, o țară la feminin care se crede în siguranță față de toate relele. Îndemnând copiii să facă fapte bune, dar și să se adune într-un fel de spirală de rău augur, totul devine o incursiune în Pădurea Interzisă, care seamănă întrucâtva cu atmosfera din „King Kong”, pentru că apar tot felul de monstruleți. E de mirare că încă nu s-a gândit nimeni să facă și o variantă neanimată, asemenea lui „Asterix și Obelix” sau „Popeye Marinarul”. Micul spion local are și binoclu, există și un musculos, și un cofetar, doar că, atunci când se așteaptă mai puțin, un cumplit secret se abate asupra destinului lor. Cea mai nostimă găselniță rămâne harta. Şi mai ales reproducerea ei. Papa-Ștrumpf (Vlad Rădescu) este, fără doar și poate, personajul cel mai atașant.

La taifas cu… un alibi

O comedie franțuzească demnă de a intra alături de cele cu jandarmul din Saint Tropez, de altădată, unde tot hazul îl dădea Louis de Funès. Philippe Lacheau e regizor și protagonist al acestei aparent ideale afaceri, de a inventa alibiuri pentru relații amoroase mai mult sau mai puțin extraconjugale. Dând dovadă de foarte multă imaginație, se creează niște scenarii foarte elaborate pentru a da impresia că n-ar fi nimic necurat la mijloc. Lucrurile se complică la un moment dat, când, fără să vrea, creierul poveștii are drept client un viitor socru, care, în loc de nevastă (Nathalie Baye), ar vrea o tânără cântăreață ratată, care la final, în versurile sale, strecoară și automobilul Dacia, din distribuție făcând parte și Michèle Laroque, care are o mamă româncă. Atunci când totul părea că merge ca pe roate, mecanismul aproape perfect o ia razna. Prin urmare, omul nostru e pe cale de a pierde totul. Se ajunge și într-o tabără de refugiați nomazi, se caută o zebră spre a fi fotografiată și, cum nu-i niciuna la îndemână, se vopsește un ponei în dungi. Avem și o mâță cu gheare ascuțite și plină de temperament, și un tip care suferă de boala somnului, adică adoarme la volan când te aștepți mai puțin. Se mai dă și un fel de spargere, se ajunge la spital și, mai ales, la final, se schimbă obiectul de activitate al firmei! Ar fi de precizat însă că mai există și o comedie romantică, exact cu același titlu, cu Rebecca Romijn și Steve Coogan, din 2006, ca nu cumva să le confundați. Realizatorul și scenaristul Lacheau, de doar 36 de ani, a mai dat lovitura cu două comedii: „Babbysitting”, din 2014 și 2015, dar la care a fost ajutat și de Nicolas Benamou.

La taifas cu… Poliţia

În această invazie de filme cu protagoniști de culoare, iată încă unul cu Jamie Foxx, care a luat cândva un Oscar, un Glob de Aur și un Bafta pentru „Ray”, povestea lui Ray Charles. Imaginea este semnată de românul nostru extrem de talentat Mihai Mălaimare Junior, descoperit de Occident după 2007, odată cu filmările la „Tinerețe fără tinerețe” în regia lui Francis Ford Coppola, care a mai făcut între timp și „Tetro”. Revenind la subiectul nostru, el se concentrează asupra Poliției din Las Vegas și, deși pare destul de banal, cu răpiri și corupți, este foarte agreabil și convingător condus de Baran bo Odar, un elvețian care a studiat la München și care a realizat și el în 2010 un „The Silence” care n-are nimic de-a face cu recentul film religios despre catolicismul ca o nouă religie de impus în Japonia de acum câteva veacuri. Interesant e personajul interpretat de Michelle Monaghan, care induce ideea că misoginia e fără frontiere. Dermot Mulroney e într-un rol negativ, care nu i se potrivește prea bine. Un alt personaj dubios care se teme însă de tatăl aferent este cel interpretat de Scoot McNairy, care seamănă ca profil și duritate cu cel al lui Vlad Ivanov din „Câini” (regia Bogdan Mirică). Relația dintre Foxx și fiul adolescent merită studiată atent. În rest nu s-a făcut economie la gloanțe și nici la împușcături serioase, plus ceva pumni și picioare. Dar cum orice naș își are nașul, nici aici situația n-a făcut excepție. Ideea nu este una originală, pentru că e un remake după un franco-belgiano-luxemburghez, din 2011, „Nuit blanche” („Noapte albă”).

La taifas cu… Silence

Fiind un film semnat de Martin Scorsese a fost așteptat cu mare nerăbdare. Italo-americanul, care călcase deja strâmb cu „Ultima ispitire a lui Iisus” (1988), subiect ce a stârnit enorme scandaluri, acum s-a înțelepțit și a devenit mai diplomat, așa încât, după aproape 50 de ani de carieră, a avut grijă să-și prezinte creația mai întâi la Vatican, unde, firește, a fost bine primită, atâta vreme cât catolicii iezuiți sunt cei batjocoriți și hăituiți de japonezii pe care încearcă să-i creștineze. Timp de peste două ore și jumătate, misionarii portughezi se străduiesc să-l găsească pe mentorul lor dispărut, interpretat de Liam Neeson, care, per total, apare foarte puțin și neconvingător. Imaginea într-adevăr merita o nominalizare la Oscar și poate chiar și un premiu, pentru că este remarcabilă, fiind semnată de Rodrigo Prieto, un tip născut în Mexic, în 1965, și care a mai avut o nominalizare pentru „Brokeback Mountain”, din 2005. Conflictul apărea oarecum și în celebrul serial „Shogunul”, doar că aici este mult mai intens, aproape apăsător. Ororile amintesc de torturile din închisorile comuniste, unde condamnații erau puși să-și renege credința. Puștiul din rolul principal, Andrew Garfield, pare a fi predestinat pentru asemenea roluri cu tentă religioasă, pentru că și Mel Gibson l-a distribuit în „Hacksaw Ridge” („Fără armă în linia întâi”). Născut la Los Angeles și crescut în Marea Britanie, acolo își începe cariera în teatru și în televiziune, ceea ce se vede că i-a priit. Povestea Japoniei feudale conduse de samurai devine una cutremurătoare, căci sunt mai neîndurători și mai cruzi decât ne-am fi gândit vreodată, obligându-i pe bieții europeni credincioși să-L renege pe Dumnezeul lor.

La taifas cu… „Frumoasa şi Bestia“

„Disney” recidivează. După imensul succes cu animația din 1991, n-au mai contat nici prima variantă a lui Jean Cocteau, mult prea subtilă, cu Jean Marais, din 1946, și nici remake-ul, relativ recent, cu Vincent Cassel! Nici măcar lungul serial de pe video! Totul a pălit în fața muzicii fermecătoare și a unei ilustrații pline de tandrețe și de efecte speciale! Regizorul avea ceva experiență de la „Saga Amurg”, dar a avut grijă să-și ia și câteva capete de afiș britanice, ca să-i dea un aer european, între altele: cele două Emma (deja vedete în „Harry Potter”) și Ian (pe care-l distribuise și în foarte înduioșătorul și inteligentul „Mr. Holmes”). Secvențele de dans sunt extrem de antrenante, afecțiunea fetei pentru tată (Kevin Kline), o lecție de viață, escrocul e pedepsit și mai ales ironizat, iar castelul seamănă cu Hotelul nostru de gheață! Trandafirii sunt motiv de discordie, iar biblioteca, doldora de cărți, o comoară în sine! Costumele o să creeze o modă, mai cu seamă rochia ei cea galbenă, dar și balul, pianul, dulapul, ceainicul și ceșcuța ciobită și, mai ales, orologiul cu hachițe, toți disperați din pricina unui blestem care s-ar putea abate definitiv asupra lor dacă nu se înfiripă o dragoste adevărată! Referirea la Shakespeare și la „Romeo și Julieta” e mai mult decât binevenită; simultan, la Operă, a fost și premiera baletului lui Prokofiev! Filmul poate fi văzut în 3D, Imax sau 4D, în versiunea originală, cu subtitrare sau dublat! Poftiți la povești nemuritoare și deloc întâmplătoare! Cea de față a fost scrisă în franceză, acum 260 de ani!

La taifas cu… Logan

Nu, nu-i vorba despre automobilul românesc, ci despre un personaj îndrăgit și așteptat, inclusiv la Berlinală, unde spectacolele erau sold out, interpretat de Hugh Jackman, ușor îmbătrânit (nu știm bine dacă de la machiaj sau de la boala pe care reușește s-o țină totuși în frâu) și care e în continuare un supererou dependent de băuturică și, aparent, indiferent la toți și la toate. În jurul său, spre disperarea lui Trump, chiar dacă totul se petrece în 2029, când poate n-o mai fi președinte (dacă nu cumva schimbă între timp Constituția americană), e plin de mexicani care așteaptă cu nerăbdare momentul în care pot trece granița, pentru că sateliții nu bat într-o zonă cunoscută doar de câțiva inițiați. Alături de el mai e un personaj la fel de renumit, din „Star Trek”, în realitate un lord fermecător, cam chelios, ce-i drept, dar așa se poartă: Patrick Stewart. Aici e un mutant cu puteri nebănuite, care nu poate fi stăpânit decât cu o substanță pe care nu ne-o destăinuie nimeni. Protagonistul e un fel de șofer de Uber de lux, care transportă tot felul de figuri mai mult sau mai puțin exotice, până ce intră într-o încurcătură din pricina unei mutante mici, de doar 11 ani, Laura (interpretată de Dafne Keen, o actriță englezoaică-spanioloaică, al cărei tată a jucat în „Victor Frankenstein”, ba chiar și în „Titanic”). Are și ea ghearele bine recunoscute și e iute ca glonțul și bătăioasă ca Bruce Lee, citește benzi desenate, firește X-Man, și se uită, cu un prezumtiv bunic, la un western cult din 1953, „Shane”, cu Alan Ladd și Jack Palance. Genericul final este ilustrat cu o lungă melodie interpretată de legendarul Johnny Cash.

La taifas cu… Ana, mon amour

Nu știm dacă a fost o simplă coincidență fericită sau nu, dar pe mai toate afișele sponsorului L’Oréal, sloganul pe timpul festivalului a fost „Berlin, mon amour”. Filmul nostru, primul pe listă, a intrat în competiție ultimul și știm deja că a luat Ursul de Argint pentru montajul strălucit semnat de Dana Bunescu. Povestea este una analizabilă și chiar se ajunge la un psihanalist (Adrian Titieni). Toma (Mircea Postelnicu) se îndrăgostește nebunește de Ana (Diana Cavallioti), doar că ea ar avea mare nevoie de o terapie. Lucrurile se complică pe parcurs, rolurile se inversează, și relația devine tot mai tensionată. Interesante sunt întâlnirile cu părinții aferenți: ai fetei, Igor Caras Romanov și Tania Popa, și ai băiatului, Carmen Tănase și Vasile Moraru. Ca și în „Poziția copilului” ori în „Medalia de onoare”, relațiile dintre generații sunt foarte tensionate și adesea se lasă cu vorbe grele. Preotul Adrian îi este rezervat formidabilului actor Vlad Ivanov, care face un rol de compoziție remarcabil și care încearcă să sintetizeze acea categorie de clerici care se socotesc atotștiutori și tămăduitori de suflete. Într-o structură filmică voit lipsită de ordine cronologică, visul și realitatea se discern greu, aluzia la Ana a Meșterului Manole nu e întâmplătoare și mai există o scenă edificatoare, la coada de la moaște. Scenele de sex foarte fierbinți au fost inspirate de filmele lui Bergman și Polanski (după mărturisirea regizorului și autorului romanului „Luminița, mon amour” Cezar Paul Bădescu.