Grija părinţilor pentru odrasla lor e cazul să se îndrepte spre lucrurile importante şi să fie abandonată îngrijorarea bazată pe bazaconii auzite în lift sau de la o cumătră de la Huşi. De exemplu, nu e normal ca adulţii să se dea de ceasul morţii dacă micuţul lor de 1-2 ani pare a avea platfus sau picioarele crăcănate. Nu aceste probleme trebuie să le dea insomnii, fiindcă îngrijorările amintite sunt aiureli - până la 3 ani, toţi copiii au piciorul plat şi toţi au membrele inferioare ca parantezele, după care se formează bolta labei piciorului, iar curbura gambelor se îndreaptă. Asta nu se traduce prin îndemnul spre indiferenţă, dar atenţia e cazul să se concentreze pe subiectele recomandate de medici. Astfel, părinţii e bine să-i supravegheze pe copii pentru a observa cum respiră, cum le este auzul sau câte amigdalite cu puroi fac pe an.
Iată nişte explicaţii profesioniste date de un mare specialist, profesor doctor Codruţ Sarafoleanu, şeful clinicii ORL de la Spitalul Clinic Sf. Maria. E cazul să fie consultat medicul dacă odrasla respiră constant pe gură, dacă noaptea are întreruperi ale răsuflării, dacă e palidă, cu cearcăne şi fără poftă de mâncare.
E anormal ca omul, deci şi cel mic, să nu respire pe nas. O cauză pot fi polipii sau „vegetaţiile”, cum mai sunt numiţi. Ei sunt nişte ţesuturi situate în spatele nasului, asemănătoare unor ciorchini de struguri, nişte ţesuturi care, alături de amigdalele din cerul gurii şi de cea de sub limbă, se constituie într-un lanţ de apărare imunitară. La unii copii ei se măresc şi barează respiraţia pe nas. Ba, mai grav, strică şi aerisirea urechii, blocând Trompa lui Eustache, care este canalul de legătură între nas şi urechea medie. Această neaerisire a urechii poate provoca otite cu secreţii, adunate şi infectate în spatele timpanului. În plus, respiraţia pe gură duce la inspirarea de aer neîncălzit, neumezit şi nefiltrat de nas.
Observând acestea, părinţii trebuie să îi ducă pe cei mici la orelist, care va decide dacă „vegetaţiile” trebuie scoase. Cel mai bine polipii se îndepărtează la 6-7 ani. Copiii care nu au astfel de necazuri la pubertate pierd aceste „vegetaţii”, care se retrag, se atrofiază.
Unii întreabă dacă polipii scoşi recidivează. În unele cazuri, ei se refac, mai ales dacă au rămas urme de ţesut. Tocmai de aceea se scot după metoda clasică şi mai puţin se întrebuinţează laserul sau radiofrecvenţa. Noile metode de anestezie şi perfecţionarea tehnicilor chirurgicale fac suportabilă intervenţia. Cu laser doar se „topesc” formaţiunile mai mici sau rămăşiţele de polipi.
Atenţia părinţilor trebuie să se concentreze şi asupra auzului copilului. Dacă el dă prea tare televizorul este un semn că i s-a diminuat auzul din cauza unei otite. În acest caz se strâng secreţii şi lichid şi nu se mai mişcă bine oscioarele din urechea medie - scăriţa, ciocănelul şi nicovala - iar timpanul nu mai vibrează bine. Dacă secreţiile se infectează şi cu puroi, care se adună în spatele timpanului, otita doare. De asemenea, există pericolul ca depozitul format să spargă timpanul, care poate să nu se mai „repare”. Tocmai de aceea medicul orelist face o mică înţepătură în acesta, într-o porţiune anume, care se reface în zece zile. Astfel, se scurg secreţiile şi se fac spălături cu medicamente.
Medicina nu mai procedează nici la scoaterea pompieristică a amigdalelor. Americanii consideră că e bine ca micuţul să lupte singur cu circa patru amigdalite pe an pentru a-şi căli imunitatea. Dacă însă este chinuit de mai multe se pune problema intervenţiei doctorului. O tehnică modernă este să nu se scoată complet amigdalele, ci doar o porţiune a lor, pentru a se păstra puţin ţesut imunitar. Sau, şi mai bine, se răzuieşte locul cu laser, pentru a anula acele şanţuri, cripte, unde se cuibăresc microbii.
