Mulţi cred că splina, localizată în abdomen, face parte automat din aparatul digestiv. Greşit. Ea are un cu totul alt rol, de fapt mai multe roluri, şi nu stă în sarcina ei prelucrarea mâncării, aşa cum se crede. Mai zic oamenii, mai ales copiii, că simt o durere în splină, adică în partea de sus, stânga, a burţii, după ce aleargă mai zdravăn. E corect, fiindcă splina e un fel de rezervor pentru sânge. Medicii spun că trebuie să se evite scoaterea ei sau măcar să fie păstrate 40% din ţesuturi. Iar dacă un accident grav a distrus splina se fac tot felul de artificii pentru ca să rămână o parte din ea.
În primul rând, aceasta fabrică imunitate, fiindcă face parte din sistemul limfatic. Ajută corpul să-şi producă factorii de apărare împotriva bacteriilor, inclusiv a gripei. De aceea trebuie păstrată măcar o bucată de splină, căci altfel organismul nu poate lupta cu infecţiile, iar vaccinurile s-ar face degeaba. Continuă să explice acest fascinant organ de 12 cm lungime şi 7 cm lăţime profesorul doctor Mircea Beuran, şeful clinicii de chirurgie de la Spitalul de Urgenţă Floreasca.
A doua funcţie pe care o are splina este legată de sânge, devenind nu numai rezervor al componentelor acestuia, ci şi filtru. În ea se află 30% dintre trombocite, acele celule ce asigură coagularea sângelui. Pentru a opri hemoragia dintr-o rană, pentru a se forma un cheag, se dau drumul acestor trombocite. Sângele este un cărăuş, un transportor de celule moarte, de antigene, deci splina este un filtru ce epurează şi curăţă deşeurile.
Acest organ este şi un fel de cimitir pentru globulele roşii. După 90-120 de zile, acestea mor, dar fierul existent în ele este reţinut de splină, prelucrat şi retrimis în circuitul sangvin, pentru a se naşte alte globule roşii.
În starea de făt, splina produce sânge, dar are şi o funcţie hormonală, acţionând asupra hipofizei, timusului şi gonadelor. Deci deţine o mulţime de roluri şi de aceea trebuie menajată.
Dacă este afectată de un traumatism, în cazul unui accident, chirurgul trebuie să aleagă o soluţie înţeleaptă. Vremea când se scotea splina a trecut. Dacă se poate, ea trebuie cusută, reparată şi lăsată să-şi îndeplinească rolurile imunitare, de prelucrătoare a sângelui. În situaţia unui accident grav, când este distrusă, chirurgul e obligat să facă un autotransplant. Se scoate splina şi se taie fâşii din ea, apoi din ele se decupează cuburi de ţesut, care se reintroduc în abdomen. Ele regenerează acel procent de 40% din splină, necesar pentru îndeplinirea sarcinilor.
Povestea acestui organ aduce în atenţia oamenilor şi situaţia amigdalelor. Medicina a demonstrat cu timpul rolul lor în lanţul de apărare imunitară şi, drept consecinţă, nu trebuie îndepărtate decât atunci când se petrec prea multe infecţii purulente la acest nivel. Tocmai de aceea, amigdalele pot fi răzuite cu laser, pentru a anula şanţurile de pe suprafaţa lor unde se culcuşesc microbii. Când această „lustruire” nu e posibilă, se sacrifică doar o porţiune, pentru a mai rămâne o parte din ţesutul amigdalian producător de imunitate. Aceeaşi strategie se potriveşte şi la scoaterea polipilor din spatele nasului. Şi aceste vegetaţii sunt alcătuite din ţesut limfatic, producător de autoapărare prin imunitate. De aceea, ele se scot doar când creşterea exagerată împiedică respiraţia pe gură, cu implicaţii în starea de sănătate, mai ales a copiilor.
De asemenea, nici apendicul nu se mai scoate pe bandă rulantă, fiindcă şi acest mic organ din partea inferioară dreapta a abdomenului are un rol în apărarea imunitară. Cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că extirparea era în cam 70% dintre cazuri inutilă, fiindcă nu el era vinovat de neplăcerile abdominale.
