La români, ospăţul este un motor de bucurie. Românii se aşază zdravăn la masă şi la nunţi, şi la înmormântări, şi în zilele de sărbătoare, ba chiar şi la sfârşit de săptămână. Când gospodina se pricepe la bucătărie, pe masă ajung tot felul de bunătăţi, şi bucătăria românilor se poate lăuda cu diversitatea şi cu imaginaţia reţetelor atât la ciorbe, cât şi la mâncăruri şi la dulciuri. Şi când îţi fac cu ochiul bucatele delicioase, mesenii sunt tentaţi să înfulece până pot „omorî şi puricii pe burtă”, după cum bine spune un proverb de pe la noi. Tocmai de aceea, medicii atrag atenţia că la ospăţul cu masa plină trebuie să ţii seama de unele reguli pentru a nu ajunge la camerele de gardă ale spitalelor, încovoiaţi de durere sau alergând la toalete.

Rinichiul este un organ foarte lăudat. Medicina clasică europeană şi americană e mai mereu în contrazicere cu medicina neconvenţională naturistă din China. Dacă într-o direcţie există o apropiere între ideile de medicină clasică şi concepţiile terapeuţilor chinezi, ei bine, asta se petrece în laudele ridicate rinichilor.

Tristă e imaginea unui om care abia îşi târăşte paşii, pentru el respiraţia fiind o corvoadă. După câţiva paşi, necăjitul ăsta de om e obligat să se oprească şi să-şi tragă sufletul. I se învolburează toate grijile în minte când se apropie de scara blocului, pentru că a urca şi câteva trepte înseamnă o încercare de foc. Aceştia sunt bolnavii de inimă în faza în care pompa aia care împinge sângele, care de fapt împinge viaţă, merge şchiopătat şi funcţionează pipernicit.

Oricât s-ar minimaliza valabilitatea tratamentelor din China, două lucruri nu pot fi contestate: unu, că aceste terapii chinezeşti dăinuiesc de 5.000-6.000 de ani şi doi, că s-au aplicat pe un popor uriaş, de peste un miliard de oameni.